Decizia nr. 62/1993

Miklos Fazakas - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat - asistent.

Pe rol pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate invocată de Vacca Vicenzo s.a. în dosarul nr. 1/1993 al Tribunalului Municipiului București, Secția contencios administrativ.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 14 octombrie 1993, concluziile reclamanților, a Comitetului Roman pentru Adoptii și a procurorului fiind consemnate în încheierea din aceeași dată, pronunțarea fiind amînată pentru 21 octombrie 1993.

Reclamanții au solicitat admiterea excepției susținând, prin avocatul Octavian Rădulescu, ca prevederile

art. 3 și 4 din Legea nr. 11/1990

privind încuviințarea adopției sunt neconstituționale deoarece ele nu au în vedere interesele copilului, ci dau prioritate adopției naționale.

Din partea Comitetului Roman pentru Adoptii, consilierul juridic Elena Constantinescu a solicitat respingerea excepției, dispozițiile legale contestate fiind în concordanta cu prevederile constituționale.

Procurorul Raul Petrescu a cerut, de asemenea, respingerea excepției, dispozițiilor

art. 3 și 4 din Legea nr. 11/1990

fiind conforme prevederilor Constituției României, precum și pactelor și tratatelor internaționale la care România este parte.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Reclamanții Vacca Vicenzo s. a. au chemat în judecata Comitetul Roman pentru Adoptii, solicitând ca prin hotărâre judecătorească pârâtul să fie obligat:

○sa ia în evidenta cererile de adopție formulate, să le propună copii pentru adopție potrivit ordinii de înregistrare a cererilor, sa li se permită accesul la evidenta centralizata a copiilor adoptabili pentru a putea verifica dacă se respecta ordinea de înscriere. Totodată, au mai solicitat să se constate ca refuzul pârâtului de a le inregistra cererile cu îndrumarea de a se adresa anumitor societăți particulare de adopție, "agreate" de pârât, este nelegal.

Cererea a fost înregistrată de Tribunalul Municipiului București, Secția contencios administrativ, la data de 4 ianuarie 1993 și a format obiectul dosarului nr. 1/1993.

La termenul din 3 februarie 1993, reclamanții, prin avocatul Rădulescu Octavian, au invocat neconstituționalitatea prevederilor

art. 3 și 4 din Legea nr. 11/1990

privind încuviințarea adopției, care vin în contradictie nu numai cu interesul copilului, dar și cu dispozițiile din Constituția României, respectiv art. 16, 23, 25, 43, 45, 26 alin. (1) și (2), precum și cu prevederile tratatelor și pactelor internaționale, respectiv art. 2 alin. (1), 13 alin. (2), 25 alin. (2) și art. 30 din Declarația Universala a Drepturilor Omului.

Reprezentanta Comitetului Roman pentru Adoptii a susținut ca pe fond susținerile nu sunt întemeiate și a solicitat sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea ei.

Tribunalul a aminat pronunțarea la 15 februarie 1994 și, prin încheierea din aceeași dată, a sesizat Curtea Constituțională exprimindu-și opinia în sensul că ar fi neconstitutionala numai prevederea potrivit căreia înregistrarea este condiționată de adresarea solicitanților la anumite societăți particulare de adopție "agreate" de Comitetul Roman pentru Adoptii și a dispus suspendarea judecații cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

În vederea soluționării excepției au fost solicitate, în baza

art. 24 din Legea nr. 47/1992 , puncte de vedere Senatului, Camerei Deputaților și Guvernului.

Guvernul a opinat în avizul sau ca

Legea nr. 11/1990 , modificată prin

Legea nr. 48/1991 , respecta în întregul ei litera și spiritul prevederilor constituționale. Celelalte organe solicitate nu și-au exprimat punctul de vedere.

În raport cu susținerile părților, cu actele și lucrările dosarului,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

retine ca sesizarea este neîntemeiată, urmînd a fi respinsă.

Constituția României, reglementind ocrotirea ce trebuie acordată copiilor și tinerilor, prevede în art. 45 alin. (1) ca aceștia se bucura de un regim special de protecție și de asistența în realizarea drepturilor lor.

În alin. (3) al aceluiași articol se proclama ca exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care ar dăuna sănătății, moralității sau care ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea morala sunt interzise.

Principiul totalei egalitati în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și fără discriminări, proclamat de art. 16 alin. (1) al legii fundamentale, asigura egalitatea de tratament juridic atât pentru adoptatori, cît și pentru adoptati.

Un document internațional care interesează direct în cauza este Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin

Legea nr. 18 din 27 septembrie 1990 , convenție care stipulează în art. 21 ca în materie de adopție criteriul fundamental este interesul superior al copilului. De altfel, Codul familiei stabilea, încă din anul 1954, în art. 66 ca "Adoptia se face numai în interesul celui adoptat".

La rindul lor, prevederile Convenției cu privire la drepturile copilului se găsesc integrate în dreptul intern, atât în temeiul prevederilor art. 11 alin. (2) din Constituție care stabilesc ca "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern", cît și ale art. 20 din legea fundamentală care dispune ca dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. În alineatul secund al aceluiași text constituțional se prevede chiar ca, dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Rezultă, asadar, fără echivoc, ca principiul cardinal în materie, căruia trebuie să-i dea expresie atât legiuitorul, cît și judecătorul, este promovarea interesului superior al copilului. Acest criteriu trebuie să fie decisiv pentru soluționarea cererilor de adopție.

Cu privire la asa-numita adopție internationala, Convenția cu privire la drepturile copilului prevede în art. 21 lit. b), c) și d) ca o astfel de adopție trebuie să reprezinte o soluție subsidiară, adoptabila numai atunci când copilul nu poate fi încredințat în țara sa unei familii de adopție sau plasament sau dacă nu poate fi îngrijit în mod corespunzător. O grija deosebită a convenției este ca prin adopție internationala sa nu se urmărească realizarea unui profit material necuvenit de către persoanele implicate în adopție.

Textul art. 21 lit. b) din convenție prevede: "... recunosc ca adoptia în străinătate poate fi concepută ca un alt mijloc de a asigura îngrijire necesare copilului, dacă acesta nu poate în țara sa de origine să fie plasat într-o familie care să-l întrețină sau sa-l adopte, unde să poată fi crescut în mod convenabil".

Trebuie notate și prevederile Rezoluției Adunării generale a Organizației Națiunilor Unite nr. 41/85 din 6 februarie 1987 cuprinzând " Declarația asupra principiilor sociale și juridice, aplicabile la protecția și bunăstarea copiilor, privită îndeosebi sub aspectul practicii în materie de adoptiune și de plasament familial pe plan național și internațional".

În art. 17 din acest document se stipulează: "Dacă copilul nu poate, în țara sa de origine, să fie plasat într-o familie care să-i asigure întreținerea sau sa-l adopte, sau să fie crescut în mod convenabil, adoptia în străinătate poate fi luată în considerație ca un mijloc potrivit de a-i asigura o familie".

Dind urmare acestor principii,

art. 3 din Legea nr. 11/1990 , astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 48/1991 , stabilește ca "străinii sau cetățenii români cu domiciliul în străinătate pot adopta numai copii aflați în evidenta Comitetului Roman pentru Adoptii și care nu au putut fi încredințați sau adoptati în țara în intervalul de cel puțin 6 luni de la luarea în evidenta", fapt care se dovedește cu confirmarea data de Comitetul Roman pentru Adoptii.

Preluind aceasta reglementare,

Legea nr. 11/1990 , modificată prin

Legea nr. 48/1991 , stabilește aceleași condiții. Se da astfel expresie unuia dintre principiile de baza ale Convenției cu privire la drepturile copilului, aceea ca interesul acestuia dicteaza sa nu fie desprins din mediul sau național, lingvistic sau religios.

Sub acest aspect, stabilirea subsidiarității adopției internaționale față de cea naționala, nu numai că nu da expresie unei discriminări, ci reprezintă o puternica garanție a ocrotirii intereselor copilului.

Faptul ca prin lege se stabilește o anumită ordine de preferinta nu reprezintă o discriminare. O atare discriminare ar presupune excluderea totală a unei anumite categorii de persoane de la dreptul de a adopta, pentru motivul ca ei sunt cetățeni străini sau cetățeni români domiciliați în străinătate. Or, legea nu exclude dreptul acestor persoane de a adopta copii români, ci, dimpotriva, îl recunoaște, în condițiile arătate.

Subsidiaritatea presupune aici o măsura de politica familială, care este perfect compatibila cu principiul interesului major al minorului care urmează a fi adoptat.

Nici sub aspectul celorlalte texte invocate de reclamant legea nu apare contrară Constituției, astfel că nu pune în discuție libertatea individuală, căci adoptia naționala nu aduce nici o atingere libertății minorului, nu atinge nici dreptul de emigrare, pentru ca ratiunea adopției nu poate fi în nici un caz emigrarea (dacă acesta ar fi scopul real al adopției ne-am găsi în fața unei fraude de lege), nu afectează nici principiul ca statul trebuie să asigure un nivel de trai decent, deoarece acest principiu constituțional se realizează prin mijloace de protecție socială în țara noastră, nicidecum prin exportarea copiilor în tari cu un nivel de trai superior.

Desigur, aceste consideratiuni, care vizează aspectele de constituționalitate invocate de reclamant, nu sunt de natura sa dispenseze instanțele ordinare de soluționare a celorlalte capete de acțiune formulate de reclamanți.

Fața de aceste consideratiuni,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate privind

art. 3 și 4 din Legea nr. 11/1990

invocată de Vacca Vincenzo, de Rosa Claudia, Salvi Varissa, Meddaloni Rachele, Mutto Ottaviano și Ana, Dr. Sarletti, Scotto Arturo, Brogi Marco, Lipari Guglielmo, Morelli Renzo și Loretta, Sestito Salvadore, Calogero Maria, Caccialupi Fausto, Datolo Giovanna, Bertolini Pier Paolo, Giananti Giovanna, Maninni Sandro, Maniconi Aura, Cecchi Celso, Ragazzini Vândă, Lauretti Viller, Pangrazi Daniela, Mendito Francesco, Riganello Maria, Gaetano Romeo, Foresta Carmela, Frederico Carlo, Foresta Anna Maria, Giuseppe Sestito, Castelli Patrizia, Petruci Riccardo, Paclini Maria Cristina, Melone Vincenzo, Fiano Carmen, Bizzari Gulielmo, Martino Rosana, Calbi Francesco și Disignano și Calbi Isabella în dosarul nr. 1/1993 al Tribunalului Municipiului București, Secția contencios administrativ, cu care Curtea a fost sesizată prin Încheierea din 15 februarie 1993.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 21 octombrie 1993.