Decizia nr. 98/1994

Vasile Gionea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Miklos Fazakas - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Ioan Muraru - judecător

Ioan Griga - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea recursului declarat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 22 din 14 martie 1994 , prin care a fost respinsă ca lipsită de obiect excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 224 din Codul penal, ridicată de inculpatul Banica Gheorghe în Dosarul nr. 2034/1993 al Judecătoriei Tulcea.

La apelul nominal făcut de către magistratul-asistent se constată că părțile sunt lipsa.

Procedura este completa.

Magistratul-asistent face referatul cauzei.

Curtea Constituțională constata ca dosarul este în stare de judecată și da cuvintul procurorului care pune concluzii de admitere a recursului, de casare a

Deciziei nr. 22 din 14 martie 1994

și de rejudecare a cauzei, pentru motivele arătate în cererea de recurs.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

În Dosarul nr. 2034/1993 al Judecătoriei Tulcea inculpatul Banica Gheorghe a ridicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 224 din Codul penal, cu motivarea ca aceasta dispoziție contravine prevederilor art. 135 alin. (2) și (4) din Constituție și deci sunt abrogate prin dispozițiile art. 150 alin. (1) din legea fundamentală, cu care Curtea a fost sesizată prin Încheierea din 26 mai 1993.

Prin Decizia nr. 22 din 14 martie 1994 Curtea Constituțională a respins ca lipsită de obiect excepția de neconstituționalitate ridicată de inculpatul Banica Gheorghe, întrucît prin Decizia Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993, definitivă, s-a constatat ca art. 224 din Codul penal a fost abrogat parțial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, art. 224 urmînd a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din legea fundamentală, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

Împotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs în termen legal, pentru următoarele trei motive:

- nesocotirea prevederilor

art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

referitoare la obligativitatea exprimarii de către instanța de judecată, prin încheierea de sesizare, a opiniei sale în legătură cu excepția ridicată;

- soluția "lipsei de obiect" se întemeiază pe caracterul obligatoriu al Deciziei Curții Constituționale nr. 33/1993, care interpretată astfel închide calea sesizării Curții cu orice alta excepție vizind art. 224 din Codul penal, chiar atunci când infracțiunea privește un bun public nominalizat în art. 135 alin. (4) din Constituție;

- nemotivarea deciziei și deci încălcarea dispozițiilor art. 13 și ale

art. 16 din Legea nr. 47/1992

și ale art. 26^1 din Codul de procedură civilă.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, cererea de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile recurentului - Ministerul Public -, dispozițiile legale atacate ca neconstituționale raportate la prevederile Constituției, ale

Legii nr. 47/1992

și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, retine:

Primul motiv de recurs privind nesocotirea prevederilor

art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

referitoare la obligativitatea exprimarii de către instanța de judecată, prin încheierea de sesizare, a opiniei sale în legătură cu excepția ridicată, urmează a fi respins ca nefondat.

Curtea a apreciat ca, în cauza, deși instanța nu și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate, aplicarea prevederilor art. 12 alin. (3) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, referitoare la completarea actului de sesizare cu opinia instanței, era formala, întrucît, pe de o parte, de vreme ce instanța de judecată a sesizat Curtea cu soluționarea excepției, rezultă ca a considerat aceasta dispoziție în vigoare și ca singura de drept să se pronunțe asupra constituționalității prevederilor art. 224 din Codul penal este Curtea Constituțională iar, pe de altă parte, cu privire la constituționalitatea art. 224 din Codul penal, Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 33 din 26 mai 1993, definitivă și obligatorie, conform art. 145 alin. (2) din Constituție.

Cel de-al doilea motiv de recurs privind soluția "lipsei de obiect" intemeiata pe caracterul obligatoriu al Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993 este nefondat și urmează a fi respins, întrucît nu tine seama de specificul jurisdicției constituționale. Astfel, excepția de neconstituționalitate poate fi admisă sau respinsă prin decizie definitivă.

În caz de admitere a excepției de neconstituționalitate, decizia Curții Constituționale produce efectele prevăzute în art. 145 din Constituție și în

art. 26 din Legea nr. 47/1992

și deci textul declarat neconstitutional sau textul anterior Constituției constatat ca abrogat, deoarece potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție este contrar acesteia, nu mai poate fi aplicat, fiind scos din legislație. Orice alta excepție care ar avea ca obiect textul declarat ca neconstitutional sau constatat ca abrogat urmează a fi respinsă ca lipsită de obiect, dacă soluționarea excepției de neconstituționalitate s-a făcut cu citarea părților, ori ca vadit nefondata în cazul în care, pe același motiv de fond, excepția a fost soluționată, potrivit

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , fără citarea părților. Asa fiind, referirea la deciziile definitive anterioare nu înseamnă o lipsa de motivare în drept, ci, dimpotriva, aplicarea consecventa a dispozițiilor constituționale și legale.

Recursul invoca și faptul ca, respingând excepția ca lipsită de obiect, se închide calea sesizării Curții Constituționale, chiar și atunci când excepția privește un bun public, nominalizat expres în art. 135 alin. (4) din Constituție.

Argumentul nu poate fi primit deoarece Curtea Constituțională statuează numai asupra problemelor de drept. Constatind în drept ca art. 224 din Codul penal este abrogat parțial și ca urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice, rămâne ca fiecare instanța judecătorească sa stabilească dacă este vorba sau nu de astfel de bunuri și sa decidă dacă textele referitoare la infracțiunile privind avutul obștesc sunt sau nu aplicabile.

Și cel de-al treilea motiv de recurs privitor la nemotivarea

Deciziei Curții Constituționale nr. 22 din 14 martie 1994

și, respectiv, critica adusă acesteia ca se întemeiază pe Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 7 septembrie 1993, incalcind astfel prevederile art. 13 și ale

art. 16 din Legea nr. 47/1992

și ale art. 261 din Codul de procedură civilă privind conținutul deciziei, urmează, de asemenea, a fi respins ca nefondat, deoarece, potrivit art. 29 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, Curtea statuează numai asupra problemelor de drept. Spre a se evita soluții contradictorii, art. 26 din regulament permite completului de judecată ce dorește să se abata de la practica Curții Constituționale sa sesizeze plenul acesteia spre a se pronunța asupra interpretării ce urmează a fi data în viitor.

Decizia Plenului Curții Constituționale este obligatorie doar pentru completele de judecată, astfel încât prin aceasta decizie nu se soluționează o excepție de neconstituționalitate concretă. De aceea ea nu are drept consecința inutilitatea judecării excepțiilor, în cadrul cărora s-ar putea ridica noi probleme și noi interpretări în măsura sa determine reluarea procedurii în vederea asigurării consecventei practicii constituționale.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 și

art. 26 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul formulat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 22 din 14 martie 1994 , pronunțată în Dosarul nr. 73 C/1993.

Definitivă.

Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.