Decizia nr. 110/1994

Vasile Gionea - președinte

Mihai Constantinescu - judecător

Miklos Fazakas - judecător

Antonie Iorgovan - judecător

Ioan Muraru - judecător

Raul Petrescu - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea recursului declarat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 58 din 18 mai 1994

prin care a fost respinsă ca lipsită de obiect excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 224 din Codul penal, ridicată de Murgoci Cristache, Caldararu Ion și Cercel Tudorel în Dosarul nr. 2900/1993 al Judecătoriei Tulcea.

La apelul nominal, părțile lipsa.

Procedura legal îndeplinită.

Magistratul-asistent face referatul cauzei.

Dosarul fiind în stare de judecată, președintele completului da cuvintul procurorului care pune concluzii de admitere a recursului și de respingere a excepției de neconstituționalitate ca vadit nefondata, pentru motivele arătate în cererea de recurs.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

În Dosarul nr. 2900/1993 al Judecătoriei Tulcea inculpatii Murgoci Cristache, Caldararu Ion și Cercel Tudorel au ridicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 224 din Codul penal, cu motivarea ca noțiunea de avut obștesc din Codul penal nu s-a transformat în avut public, Constituția definind noțiunea de avut public în care nu se regaseste și obiectul infracțiunii din prezenta speta, cu care Curtea Constituțională a fost sesizată prin Încheierea din 7 septembrie 1993.

Prin Decizia nr. 58 din 18 mai 1994, Curtea Constituțională a respins ca lipsită de obiect excepția de neconstituționalitate și a constatat ca, potrivit

Deciziei nr. 33 din 26 mai 1993 , definitivă, art. 224 din Codul penal este abrogat parțial, conform art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecința, acesta urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

Împotriva acestei decizii, Ministerul Public a declarat în termen legal recurs pentru următoarele motive:

- Curtea Constituțională, constatind abrogarea, și-a depășit competența materială, incalcind astfel principiul constituțional al separației puterilor în stat;

- excepția de neconstituționalitate trebuia respinsă ca vadit nefondata, deoarece Judecătoria Tulcea, exprimindu-și opinia, a fost de acord cu punctele de vedere ale inculpaților considerind ca dispozițiile art. 224 din Codul Penal contravin Constituției;

- soluția admiterii excepției de neconstituționalitate, intemeiata pe caracterul obligatoriu al

Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993 , închide calea sesizării Curții cu orice alta excepție, chiar și atunci când aceasta ar privi un bun public, nominalizat expres în art. 135 alin. (4) din Constituție;

- nemotivarea deciziei și deci încălcarea dispozițiilor art. 13 și

art. 16 din Legea nr. 47/1992

și ale art. 261 din Codul de procedură civilă.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, cererea de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile recurentului - Ministerul Public -, dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, raportate la prevederile Constituției, ale

Legii nr. 47/1992

și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, retine:

Primul motiv de recurs, privind lipsa competentei materiale a Curții Constituționale de a constata abrogarea unor prevederi legale, urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit practicii sale constante, Curtea, cît timp instanța de judecată nu a reținut ca un text legal este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției, este obligată să se pronunțe în virtutea dreptului constituțional al cetățenilor de a invoca neconstituționalitatea unei prevederi pe care instanța înțelege sa îl aplice.

Abrogarea, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, este rezultatul contrarietatii legii anterioare cu prevederile Constituției, astfel încât ea constituie nu numai o consecința a aplicării legii în timp, ci și o problemă de constituționalitate, ca urmare a supremației legii fundamentale în cadrul sistemului juridic.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit căruia excepția de neconstituționalitate trebuia respinsă ca vadit nefondata, deoarece opinia exprimată de instanța a fost în acord cu punctul de vedere al inculpaților, nu poate fi reținut, motivul invocat fiind contrar literei și spiritului

Legii nr. 47/1992 .

Pe de o parte, faptul ca în materia avutului obștesc, opinia instanței, în speta Judecătoria Tulcea, a fost în acord cu punctul de vedere al inculpaților, nu este de natura sa atragă necompetentă Curții, de vreme ce instanța de judecată nu a statuat aceasta prin dispozitivul Încheierii din 7 septembrie 1993 și a sesizat Curtea Constituțională.

În consecința, sub acest aspect, Judecătoria Tulcea s-a desesizat de soluționarea excepției de neconstituționalitate și, singura în drept să se pronunțe este Curtea Constituțională care, prin deciziile sale obligatorii, asigura o practica unitară în domeniul controlului constituționalității legii.

Pe de altă parte, critica referitoare la necesitatea respingerii excepției de neconstituționalitate ca "vadit nefondata" nu este intemeiata, deoarece, potrivit

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , soluția respingerii fără citarea părților pe acest temei este condiționată de unanimitatea opiniei membrilor completului de judecată în aprecierea excepției. Aceasta regula, care impune doua aspecte - unul de fond, în sensul că excepția este neîntemeiată în mod vadit, și unul de procedura - se aplică numai dacă acestea coincid, în caz negativ, prevederile

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

nefiind operante.

Cel de-al treilea motiv de recurs, referitor la soluția respingerii excepției de neconstituționalitate intemeiata pe caracterul obligatoriu al

Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993 , definitivă, care închide astfel calea sesizării Curții cu orice alta excepție, chiar și atunci când aceasta privește un bun public dintre cele nominalizate în art. 135 alin. (4) din Constituție, urmează, de asemenea, a fi respins ca nefondat.

Potrivit art. 29 din regulamentul sau de organizare și funcționare, Curtea Constituțională statuează numai asupra problemelor de drept. Constatind în drept ca art. 224 din Codul penal este abrogat parțial și ca urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice, rămâne ca fiecare instanța de judecată sa stabilească dacă este vorba sau nu de astfel de bunuri și sa decidă dacă textele referitoare la infracțiunile privind avutul obștesc sunt sau nu aplicabile.

Și cel de-al patrulea motiv de recurs, privitor la nemotivarea deciziei și deci încălcarea prevederilor art. 13 și

art. 16 din Legea nr. 47/1992

și ale art. 261 din Codul de procedură civilă privind conținutul deciziei, urmează a fi respins ca nefondat. Din moment ce decizia Plenului Curții Constituționale, pronunțată în temeiul art. 29 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții, este obligatorie pentru completele de judecată, acestea nu se pot îndepărta de la motivarea ei și deci invocarea acesteia semnifica motivarea deciziei pronunțate într-o excepție concretă. Cu toate acestea, existenta deciziei Plenului Curții Constituționale nu are drept consecința inutilitatea judecării excepțiilor în cadrul cărora s-ar putea ridica noi probleme și noi interpretări în măsura sa determine, eventual, schimbarea practicii Curții Constituționale.

Pentru motivele arătate, recursul declarat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 58 din 18 mai 1994

urmează a fi respins.

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A. c), art. 25 și

art. 26 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 58 din 18 mai 1994 , pronunțată în Dosarul nr. 82C/1993.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 16 noiembrie 1994.