Decizia nr. 117/1994

Vasile Gionea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Miklos Fazakas - judecător

Ion Filipescu - judecător

Ioan Muraru - judecător

Ioan Griga - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea recursului declarat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 52 din 18 mai 1994 , prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 249 din Codul penal, ridicată de Meregiu Gavrila în Dosarul nr. 854/1993 al Tribunalului Tulcea.

La apelul nominal făcut de magistratul-asistent se constată că părțile sunt lipsa.

Procedura este completa.

Magistratul-asistent face referatul cauzei.

Dosarul fiind în stare de judecată, președintele completului da cuvintul procurorului care pune concluzii de admitere a recursului și de casare a

Deciziei Curții Constituționale nr. 52 din 18 mai 1994 , pentru motivele arătate în cererea de recurs.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele :

în Dosarul nr. 854/1993 al Tribunalului Tulcea, inculpatul Meregiu Gavrila a ridicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 249 din Codul penal, cu motivarea ca aceste dispoziții contravin prevederilor art. 135 alin. (4) din Constituție și deci sunt abrogate prin dispozițiile art. 150 alin. (1) din legea fundamentală, cu care Curtea Constituțională a fost sesizată prin Încheierea din 3 august 1993.

Prin Decizia nr. 52 din 18 mai 1994, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de inculpatul Meregiu Gavrila și a constatat ca dispozițiile art. 249 din Codul penal sunt parțial abrogate, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, acestea urmînd a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Împotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs în termen legal, pentru următoarele trei motive:

- Curtea Constituțională, constatind abrogarea, și-a depășit competența materială, incalcind astfel principiul constituțional al separației puterilor în stat;

- soluția admiterii excepției de neconstituționalitate, intemeiata pe caracterul obligatoriu al Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 7 septembrie 1993, închide calea sesizării Curții cu orice alta excepție, chiar și atunci când aceasta ar privi un bun public nominalizat expres în art. 135 alin. (4) din Constituție;

- nemotivarea deciziei și deci încălcarea dispozițiilor art. 13 și art. 16 din Legea nr. 47/1992 și ale art. 261 din Codul de procedură civilă.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, cererea de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile recurentului - Ministerul Public -, dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, raportate la prevederile Constituției, ale Legii nr. 47/1992 și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, retine:

Primul motiv de recurs, privind lipsa competentei materiale a Curții Constituționale de a constata abrogarea unor prevederi legale, urmează a fi respins ca nefondat. Potrivit practicii sale constante, Curtea, cît timp instanța de judecată nu a reținut ca un text legal este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției, este obligată să se pronunțe în virtutea dreptului constituțional al cetățenilor de a invoca neconstituționalitatea unui text pe care instanța înțelege sa îl aplice.

Abrogarea, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, este rezultatul contrarietatii legii anterioare cu prevederile Constituției, astfel încât ea constituie nu numai o consecința a aplicării legii în timp, ci și o problemă de constituționalitate, ca urmare a supremației legii fundamentale în cadrul sistemului juridic.

Cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit căruia soluția admiterii excepției de neconstituționalitate intemeiata pe caracterul obligatoriu al Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1993 închide calea sesizării Curții cu orice alta excepție, chiar și atunci când aceasta privește un bun public dintre cele nominalizate în art. 135 alin. (4) din Constituție, urmează, de asemenea, a fi respins ca nefondat.

Potrivit art. 29 din regulamentul sau de organizare și funcționare, Curtea Constituțională statuează numai asupra problemelor de drept. Constatind în drept ca art. 249 din Codul penal este abrogat parțial și ca urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice, rămâne ca fiecare instanța de judecată sa stabilească dacă este vorba sau nu de astfel de bunuri și sa decidă dacă textele referitoare la infracțiunile privind avutul obștesc sunt sau nu aplicabile.

Și cel de-al treilea motiv de recurs, privitor la nemotivarea deciziei și deci încălcarea prevederilor art. 13 și art. 16 din Legea nr. 47/1992 și ale art. 261 din Codul de procedură civilă privind conținutul deciziei, urmează a fi respins ca nefondat. Din moment ce decizia Plenului Curții Constituționale, pronunțată în temeiul art. 29 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, este obligatorie pentru completele de judecată, acestea nu se pot îndepărta de la motivarea ei și deci invocarea acesteia semnifica motivarea deciziei pronunțate într-o excepție concretă. Cu toate acestea, existenta deciziei Plenului Curții Constituționale nu are drept consecința inutilitatea judecării excepțiilor, în cadrul cărora s-ar putea ridica noi probleme și noi interpretări în măsura sa determine eventual schimbarea practicii Curții Constituționale.

De altfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 18 din 14 martie 1994, rămasă definitivă prin Decizia nr. 95 din 21 octombrie 1994, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 12 decembrie 1994, Curtea Constituțională a constatat ca prevederile art. 249 din Codul penal sunt parțial abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție și, în consecința, urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 și art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 52 din 18 mai 1994 , pronunțată în Dosarul nr. 75C/1993.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 16 noiembrie 1994.