Decizia nr. 116/1994

Vasile Gionea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Miklos Fazakas - judecător

Antonie Iorgovan - judecător

Ioan Muraru - judecător

Ioan Griga - procuror

Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea recursului declarat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 37 din 27 aprilie 1994 .

La apelul nominal au lipsit părțile.

Procedura este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă ca recursul Ministerului Public este declarat în termen și motivat.

Dosarul fiind în stare de judecată, președintele completului acorda cuvintul procurorului, care solicită admiterea recursului, casarea deciziei și respingerea excepției de neconstituționalitate ca nefondata pentru motivele invocate în cererea de recurs.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

În fața Judecătoriei Tulcea, la termenul de 9 februarie 1993, inculpatii Mitrea Florin și Butnaru Ioan au ridicat excepția de neconstituționalitate a art. 224 din Codul Penal, text în baza căruia au fost trimiși în judecata.

Prin Decizia nr. 37 din 27 aprilie 1994, Curtea Constituțională a respins ca lipsită de obiect excepția, retinind ca prin Decizia Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993, definitivă prin Decizia Curții Constituționale nr. 63 din 4 noiembrie 1993, s-a constatat ca art. 224 din Codul penal a fost abrogat parțial conform art. 150 alin. (1) din Constituție, dispozițiile sale urmînd a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

Împotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs, invocind următoarele motive:

- Curtea Constituțională, constatind abrogarea, și-a depășit competența, incalcind astfel principiul constituțional al separației puterilor în stat;

- soluția respingerii ca lipsită de obiect a excepției de neconstituționalitate, intemeiata pe caracterul obligatoriu al

Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 26 mai 1993 , închide calea sesizării Curții Constituționale cu orice alta excepție, chiar și atunci când aceasta ar privi un bun public nominalizat expres în art. 135 alin. (4) din Constituție;

- nemotivarea deciziei și deci încălcarea dispozițiilor art. 13 și

art. 16 din Legea nr. 47/1992

și ale art. 261 din Codul de procedură civilă.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd decizia atacată, motivele invocate de recurent, prevederile Constituției, ale

Legii nr. 47/1992

și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, constata ca recursul nu este întemeiat.

Primul motiv de recurs privind lipsa competentei materiale a Curții Constituționale de a constata abrogarea unor prevederi legale nu poate fi primit, deoarece, în cazul legilor anterioare Constituției, neconstituționalitatea prezintă un caracter specific, întrucît are o cauza posterioară legii, ce consta în contradictia sa cu textul noii Constituții, ceea ce conduce la abrogarea legii anterioare potrivit art. 150 alin. (1) din legea fundamentală. Ca atare, abrogarea constituie nu numai o consecința a aplicării legii în timp, ci și o problemă de constituționalitate, astfel încât critica referitoare la depășirea competentei materiale a Curții Constituționale este nefondata. Totodată, este de menționat ca recurentul nu face distincție între dreptul de a abroga o norma juridică, drept ce revine evident autorităților emitente sau celor ierarhic superioare, și dreptul de a constata abrogarea, ce revine autorităților ce aplica norma juridică. De aceea nu se poate retine ca s-a încălcat principiul separației puterilor, astfel cum se susține prin recurs. Critica din recurs, în sensul că prin soluția pronunțată se considera abrogat și art. 145 din Codul penal, nu are relevanta în cauza, deoarece decizia atacată nu se referă la prevederile sale, iar Curtea Constituțională l-a considerat întotdeauna constituțional, el definind termenul de obștesc (public). În acest sens, Curtea Constituțională a statuat ca ocrotirea preferentiala a avutului obștesc trebuie inteleasa, în lumina Constituției, ca aplicindu-se numai bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit căruia soluția respingerii excepției de neconstituționalitate intemeiata pe caracterul obligatoriu al

Deciziei Constituționale nr. 33/1993

închide calea sesizării Curții Constituționale cu orice alta excepție, chiar și atunci când aceasta privește un bun public dintre cele nominalizate în art. 135 alin. (4) din Constituție ; de asemenea, nu poate fi acceptat, întrucît nu tine seama de specificul jurisdicției constituționale. În caz de admitere a excepției de neconstituționalitate, decizia Curții produce efectele prevăzute în art. 145 alin. (2) din Constituție și în

art. 26 din Legea nr. 47/1992

și deci textul anterior Constituției constatat ca abrogat, deoarece, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, este contrar acesteia, nu mai poate fi aplicat, fiind scos din legislație, în limita constatării abrogării. În conformitate cu art. 29 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, aceasta statuează numai asupra problemelor de drept. Constatind în drept ca art. 224 din Codul penal este abrogat parțial și ca urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice, rămâne ca fiecare instanța de judecată sa stabilească dacă este vorba sau nu de astfel de bunuri și sa decidă dacă textele referitoare la infracțiunile privind avutul obștesc sunt sau nu aplicabile. Pe de altă parte, dacă Curtea Constituțională este sesizată cu excepții care vizează dispoziții neabrogate, chiar dacă sunt cuprinse în aceleași texte, ea le va cerceta în fond și deci calea sesizării Curții nu este închisă asa cum se susține de către recurent.

Nici cel de-al treilea motiv de recurs, în legătură cu nemotivarea deciziei, nu este fondat, deoarece, asa cum s-a mai arătat, conform art. 29 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, aceasta statuează numai asupra problemelor de drept. Critica recurentului cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 261 din Codul de procedură civilă nu tine seama de prevederile

art. 16 din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora procedura jurisdicțională se completează cu regulile procedurii civile în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale, iar compatibilitatea se hotărăște exclusiv de aceasta. Deci Curtea Constituțională este cea care spune dreptul și confrunta dispozițiile legale cu cele constituționale. De altfel, referirea la Decizia Curții Constituționale nr. 33/1993 nu înseamnă o nemotivare, ci, dimpotriva, aplicarea consecventa a dispozițiilor constituționale și legale.

Pentru motivele arătate, recursul declarat de Ministerul Public urmează a fi respins.

Având în vedere prevederile art. 144 lit. c) și ale art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și ale art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 și

art. 26 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 37 din 27 aprilie 1994 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 16 noiembrie 1994.