Decizia nr. 18/1996

Ioan Deleanu - președinte

Costica Bulai - judecător

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Antonie Iorgovan - judecător

Raul Petrescu - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de Societatea Comercială "Tehnocin" - S.A. Onesti împotriva Deciziei nr. 89, pronunțată la data de 4 octombrie 1995 de Curtea Constituțională.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 20 februarie 1996, în prezenta recurentei, Societatea Comercială "Tehnocin" - S.A. Onesti, și în lipsa celorlalte părți legal citate, și au fost consemnate în încheierea din aceeași dată când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea Constituțională a amânat pronunțarea la data de 27 februarie 1996.

CURTEA,

examinând actele și lucrările dosarului, constata:

Prin Decizia nr. 89 din 4 octombrie 1995, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 7 din Legea nr. 76/1992

astfel cum au fost modificate prin Ordonanța Guvernului nr. 18/1994, invocată de Tribunalul Maramures, din oficiu, în Dosarul nr. 2.569/1994 al acestui tribunal, de Societatea Comercială "Bonalungi Prod." - S.R.L. Oradea în Dosarul nr. 643/1994 al Tribunalului Bihor, de Societatea Comercială "Armit" - S.R.L. București în Dosarul nr. 1.671/1994 al Tribunalului Municipiului București - Secția comercială, de Societatea Comercială "Tehnocin" - S.A. Onesti, în Dosarul nr. 2.107/1994 al Curții de Apel Bacau, și de Societatea Comercială "Martexim" - S.A. Baia Mare în Dosarul nr. 5.578/1994 al Tribunalului Maramures; toate aceste sesizări au fost conexate, întrucât priveau constituționalitatea aceleiași dispoziții legale.

Prin

art. 7 din Legea nr. 76/1992

s-a instituit o penalitate pentru fiecare zi de întârziere a plății datorate unei persoane juridice, după împlinirea unui termen de 30 de zile de la scadenta.

Excepția de neconstituționalitate a fost invocată cu motivarea ca aceasta dispoziție ar fi contrară următoarelor prevederi constituționale: art. 29 privind libertatea conștiinței, art. 30 privind libertatea de exprimare, art. 134 alin. (2) privind libertatea comerțului și art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii.

Decizia recurată a reținut ca dispozițiile

art. 7 din Legea nr. 76/1992

nu sunt contrare prevederilor constituționale sus-menționate, atât libertatea conștiinței, cat și libertatea de exprimare sau libertatea comerțului, neinterzicand legiuitorului posibilitatea de a institui o clauza penală în vederea disciplinarii plăților datorate persoanelor juridice pentru produsele livrate, pentru lucrările executate sau pentru serviciile prestate. De asemenea, decizia a reținut ca această măsură nu este contrară egalității cetățenilor în fața legii.

Societatea Comercială "Tehnocin" - S.A. Onesti a atacat cu recurs Decizia Curții Constituționale nr. 89 din 4 octombrie 1995, reluand, în esenta, susținerile din fața primei instanțe.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată cu recurs, motivele de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor în cauza, concluziile procurorului, precum și dispozițiile

art. 7 din Legea nr. 76/1992

raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Potrivit primului motiv de recurs, recurenta considera ca, prin instituirea clauzei penale prevăzute de

art. 7 din Legea nr. 76/1992 , legiuitorul s-a substituit părților contractuale, ceea ce este contrar prevederilor art. 29 privind libertatea conștiinței și art. 30 privind libertatea de exprimare, din Constituție.

Instituirea unei norme având ca scop asigurarea plății produselor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate nu poate avea semnificatia încălcării libertății conștiinței sau libertății de exprimare.

Pe lângă faptul ca exercițiul acestor drepturi este un atribut fundamental al cetățenilor, asa încât prevederile constituționale corespunzătoare sunt aplicabile persoanelor juridice numai în măsura în care interesează exercițiul drepturilor respective de către cetățeni, ceea ce se exclude în ipoteza avută în vedere de

art. 7 din Legea nr. 76/1992 , nu este de conceput ca un drept să justifice o ilegalitate, deci ca libertatea conștiinței și libertatea de exprimare, care, în domeniul contractual fundamentează libertatea contractuală, să justifice practica neachitarii prețului pentru produsele livrate, lucrările executate sau serviciile prestate. De aceea, în virtutea principiului libertății contractuale, nu se poate nega atributul legiuitorului de a stabili o clauza penală pentru plata prețului datorat, existând interesul public ca persoana juridică ce și-a îndeplinit obligația de livrare să-și poată constitui resursele financiare de care depinde îndeplinirea obligațiilor sale fiscale și de alta natura, continuarea producției și propria sa dezvoltare. Caracterul imperativ sau dispozitiv al

art. 7 din Legea nr. 76/1992 , republicată, este o problemă de interpretare a legii, nu de constituționalitate, fiind deci de competența instanțelor judecătorești.

De aceea

art. 7 din Legea nr. 76/1992

nu împiedica dreptul părților de a încheia contractul, nici libertatea lor în stabilirea clauzelor contractuale, fiind doar un mijloc contractual de sancționare a părții care, deși a primit livrarea, își încalcă obligația de plată a prețului datorat, întrucât generalizarea unei asemenea practici este contrară unui interes public evident.

Pentru aceleași motive, nu este întemeiat nici cel de-al doilea motiv de recurs, legat de principiul libertății contractuale, mai ales având în vedere prevederile art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție, care justifica interesul statului de a institui mijloace legale care să descurajeze pe rau-platnici, în scopul de a oferi un minimum de garanții pentru agenții economici corecti.

Nici motivul de recurs legat de încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție nu poate fi reținut. Se susține de recurent ca aplicarea principiului egalității cetățenilor în fața legii ar presupune instituirea unei clauze penale și pentru nelivrarea produsului contractat, nu doar pentru neplata prețului datorat.

În afară faptului ca principiul egalității privește pe cetățeni, nu pe persoanele juridice, desigur în măsura în care nu ar fi afectată egalitatea cetățenilor în fața legii, ceea ce nu este cazul în litigiul de fața, dar nici dacă s-ar adopta teza recurentului, critica formulată nu se justifica, cat timp cele doua ipoteze avute în vedere - livrarea și plata datorată - reprezintă situații juridice diferite, astfel ca nici soluțiile juridice corespunzătoare nu pot fi identice. În prima ipoteza exista interesul furnizorului, al executantului de lucrări sau al prestatorului de servicii de a incasa prețul, pe când în cea de-a doua ipoteza debitorul rau-platnic a primit livrarea, astfel încât singurul interes pentru care un rau-platnic totuși ar efectua plata este legat de mijloacele de răspundere contractuală.

Alte argumente invocate în recurs nu privesc aspecte de constituționalitate, fiind deci irelevante pentru controlul constituționalității

art. 7 din Legea nr. 76/1992 .

Fața de considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 144 lit. c) și art. 145 alin. (2) din Constituție, ale art. 1, art. 3 și art. 13 alin. (1) lit. A. c), art. 23, art. 25 și art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Societatea Comercială "Tehnocin" - S.A. Onesti împotriva Deciziei nr. 89 pronunțată la data de 4 octombrie 1995 de Curtea Constituțională.

Definitivă.

Pronunțată în ședința din 27 februarie 1996.