Decizia nr. 115/1996

Ioan Muraru - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Ioan Deleanu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Valer-Vasilie Bica - magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de Gero Zsigmond împotriva Decizia nr. 63 din 21 mai 1996, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 1 octombrie 1996, în prezenta recurentului și a reprezentantului Ministerului Public, în absenta intimatei, Regionala C.F.R. Cluj, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a aminat pronunțarea pentru data de 8 octombrie 1996.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Decizia nr. 63/1996 Curtea a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii.

Pentru a pronunța aceasta soluție, după ce a explicat logica articolului considerat ca neconstitutional, Curtea a reținut, în esenta, ca textul atacat nu contravine prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituție, care consacra prezumția de nevinovatie, deoarece desfacerea contractului de muncă în temeiul textului atacat nu are legătură cu vinovăția sau nevinovatia angajatului în săvârșirea faptei pentru care a fost arestat.

Împotriva deciziei s-a înregistrat la Curte, în data de 18 iulie 1996, recursul depus de Gero Zsigmond, recurs declarat chiar înainte de comunicarea deciziei, care s-a făcut la data de 25 iulie 1996.

Prin recurs se invoca lipsa obiectului controlului exercitat de către Curtea Constituțională, deoarece Tribunalul Satu Mare și-a exprimat punctul de vedere în sensul că art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii este abrogat în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție. Asa fiind, se apreciază ca numai instanța judecătorească superioară ar putea controla soluția Tribunalului Satu Mare prin căile de atac reglementate de Codul de procedură civilă.

Pentru ipoteza în care Curtea se considera legal investită se formulează și alte motive de recurs împotriva deciziei, care au în vedere, în esenta, următoarele aspecte:

a) textul atacat contravine prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituție care consacra prezumția de nevinovatie, deoarece Codul muncii nu sancționează cu desfacerea contractului de muncă alte absente, chiar mai indelungate, care nu sunt imputabile angajatului, cum ar fi satisfacerea stagiului militar, lauzie, îngrijirea copilului mic, astfel încât art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii are caracter sanctionator, având la baza prezumția de vinovăție, ceea ce este contrar textului constituțional;

b) instituirea, prin art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, a unui tratament juridic discriminatoriu pentru cei arestați, fie și achitati ulterior, în raport cu ceilalți angajați absenteisti tot fără vreo culpa, constituie o încălcare flagrantă a art. 16 alin. (1) din Constituție, care consacra egalitatea în drepturi a cetățenilor;

c) dispoziția atacată constituie o ingradire a dreptului la munca prevăzut în art. 38 alin. (1) din Constituție, ceea ce contravine art. 49 din legea fundamentală, deoarece pentru cel în cauza, stigmatizat în carnetul de muncă, nu exista, în condițiile somajului, perspective reale de a găsi un loc de muncă similar cu cel din care a fost îndepărtat ca vinovat, deși nu are vina. Argumentul care justifica acest text - necesitatea apărării dreptului angajatului de a-și asigura desfășurarea normală a activității sale - își are sorgintea în optica legiuitorului din anul 1972, dar este incompatibil cu suprematia drepturilor omului, promovata în statul de drept și consacrată în tratate internaționale la care România a aderat;

d) art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii contravine și principiului constituțional al separarii puterilor în stat, deoarece reflecta cultul regimului dictatorial pentru organele de constringere, pe care le-a plasat deasupra justiției, atribuind caracter ireversibil consecințelor arestării pe planul raporturilor de muncă, independent de hotărârea definitivă ulterioară a instanțelor penale.

CURTEA,

examinînd decizia atacată în raport cu motivele de recurs invocate, cu prevederile Constituției, ale Codului muncii și ale Legii nr. 47/1992 și vazind concluziile recurentului și ale reprezentantului Ministerului Public, retine următoarele:

Motivul privind necompetentă Curții Constituționale de a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate, întrucît Tribunalul Satu Mare a apreciat ca art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii ar fi abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție, este neîntemeiat. Tribunalul și-a exprimat punctul de vedere în considerentele încheierii și nu prin dispozitivul acesteia, în care s-a reținut doar sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției. Jurisprudenta Curții Constituționale este constanta, în sensul că, în asemenea cazuri, competența îi revine. Cum și investirea ei s-a făcut potrivit dispozițiilor legale, Curtea urmează să se pronunțe asupra celorlalte motive de recurs.

Susținerea în sensul că art. 130 alin. (1) lit. j) ar contraveni art. 23 alin. (8) din Constituție, incalcind prezumția de nevinovatie, nu poate fi primită. Codul muncii stabilește cazurile și condițiile în care se poate desface contractul de muncă, fie din inițiativa angajatorului, fie din inițiativa angajatului. De asemenea, raportul de muncă poate inceta și prin acordul părților. Aceste dispoziții se aplică și în prezent, chiar și în cazul contractelor de muncă încheiate cu angajatorii persoane juridice private sau cu persoane fizice.

Între cazurile de desfacere a contractului de muncă, din inițiativa angajatorului, figurează la art. 130 alin. (1) lit. j) cel în care angajatul este "arestat mai mul de 60 de zile". Doctrina de dreptul muncii și jurisprudenta sunt de acord ca ratiunea desfacerii contractului de muncă consta în necesitatea de a preveni efectele prejudiciului pe care le poate avea pentru angajator absenta prelungită a angajatului, prin posibilitatea de a angaja o altă persoană. După cum s-a subliniat și în practica judiciară, dreptul angajatorului de a desface contractul de muncă se întemeiază în acest caz exclusiv pe faptul deținerii - condiție necesară și suficienta - și este independent de vinovăția sau nevinovatia angajatului, pe care unitatea nu are calitatea de a le stabili. Tocmai de aceea, dacă sunt îndeplinite condițiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, adică arestarea a depășit 60 de zile, faptul ca în urma arestării sau a judecații s-a stabilit netemeinicia arestării nu conduce la anularea desfacerii contractului de muncă și la obligația reintegrarii sau a plății de despăgubiri din partea unității, deoarece unitatea a procedat legal, iar ceea ce a determinat încetarea raportului de muncă a fost o situație obiectivă și nu aprecierea, în raport cu elementul de vinovăție, a conduitei angajatului. S-a decis chiar ca grațierea pedepsei nu afectează validitatea desfacerii contractului de muncă conform art. 130 alin. (1) lit. j), dispusă anterior grațierii, măsura fiind legitimata de faptul ca persoana în cauza a fost arestata mai mult de 60 de zile.

Asa fiind, este evident că nu prezumția de vinovăție sta la baza acestui motiv de desfacere a contractului de muncă și nu se poate susține ca s-ar încalcă dispozițiile art. 23 alin. (8) din Constituție. Aceasta concluzie rezultă și din faptul ca în art. 130 alin. (1) lit. k) din Codul muncii este consacrat un alt caz de desfacere a contractului de muncă, și anume acela în care angajatul este condamnat definitiv pentru o infracțiune în legătură cu munca sa, dacă condamnarea îl face necorespunzător postului pe care îl deține. În aceasta ipoteza, tocmai pentru a nu se încalcă prezumția de nevinovatie, desfacerea contractului de muncă poate interveni numai după rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare, până la acel moment fiind dispusă suspendarea din funcție (art. 16 din Legea nr. 1/1970). Soluțiile sunt diferite, deoarece chiar fundamentul desfacerii contractului de muncă este diferit.

Nici susținerea potrivit căreia art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii ar contraveni principiului egalității înscris în art. 16 alin. (1) din Constituție nu poate fi primită. În jurisprudenta Curții Constituționale, ca și în doctrina și în practica altor jurisdicții constituționale, s-a decis constant ca principiul egalității nu înseamnă uniformitate și el nu se opune ca legiuitorul sa stabilească reguli diferite în funcție de persoane ce se găsesc în situații deosebite.

Faptul ca în Codul muncii nu se prevede desfacerea contractului de muncă și pentru alte cazuri în care se absentează de la locul de muncă, cum ar fi satisfacerea stagiului militar, lauzia sau îngrijirea copilului, se justifica prin aceea ca acele persoane se găsesc în alte situații pentru care legislația muncii prevede alte soluții și deci nu se încalcă prin aceasta egalitatea între cetățeni. De altfel, Constituția înscrie în art. 43 alin. (2) dreptul la concediu de maternitate plătit, în art. 52 obligația de satisfacere a serviciului militar, iar art. 45 conferă un regim special de protecție și de asistența copiilor și tinerilor, astfel încât legislația muncii nu face decît sa răspundă unor cerințe constituționale.

În sfârșit, faptul ca uneori se dispune suspendarea din funcție până la rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare și nu desfacerea contractului de muncă nu contravine nici el principiului egalității, deoarece, astfel cum s-a reținut deja, fundamentul celor două situații este diferit și deci angajații nu se afla în situații similare.