Decizia nr. 140/2005

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Serban Viorel Stănoiu - judecător

Florentina Baltă - procuror

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 20 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România, excepție ridicată de Zhang Xinyuan în Dosarul nr. 3.364/2004 al Judecătoriei Sectorului 5 București.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 1 martie 2005 și au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea a amânat pronunțarea la 8 martie 2005, în vederea depunerii de concluzii scrise de către autorul excepției. Pe data de 8 martie 2005, Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării la 10 martie 2005.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 27 iulie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 3.364/2004, Judecătoria Sectorului 5 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 20 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România. Excepția a fost ridicată de către Zhang Xinyuan cu prilejul soluționării unei plângeri împotriva Hotărârii nr. 316.078/h/MR din 10 martie 2004 a Oficiului Național pentru Refugiați.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că prevederile

art. 20 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

aduc atingere, sub aspectul nerespectării cerinței termenului rezonabil, dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil. În acest sens, arată că termenul de 10 zile, în care instanța trebuie să soluționeze plângerea împotriva hotărârii privind acordarea statutului de refugiat, este un termen prea scurt, atât în raport cu obiectul cauzei "care obligă la o investigare minuțioasă, vizând relevarea și analizarea tuturor circumstanțelor și motivelor care l-au determinat pe reclamant să refuze protecția țării de origine și să solicite protecția României", cât și cu dificultatea administrării probatoriului. Consecința este aceea că, în imposibilitate de a parcurge toate etapele cercetării judecătorești, atât magistratul, cât și părțile se văd obligați fie să renunțe la unele etape, precum administrarea probelor, fie să le parcurgă în mare viteză, realizându-se astfel "un proces pur formal" în care reclamantul este prejudiciat. În concepția autorului excepției, dreptul la un proces echitabil impune "posibilitatea efectivă și reală de exercitare a dreptului la justiție și de participare directă la propriul proces, cu respectarea tuturor drepturilor procesuale, inclusiv a dreptului de apărare și la administrarea întregului probatoriu necesar dovedirii temeiurilor cauzei sale [...]", iar exigențele impuse de legiuitor trebuie să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze însăși existența dreptului. Această interpretare a cerinței termenului rezonabil și-o întemeiază pe soluția pronunțată în cauza Airey contra Irlandei (1979), în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "un obstacol de fapt poate să încalce prevederile Convenției în aceeași măsură ca un obstacol juridic". În sfârșit, în sprijinul celor arătate, amintește și faptul că, potrivit dispozițiilor

art. 20 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000 , hotărârea instanței de fond este definitivă și irevocabilă. De asemenea, arată că, în cauză, sunt implicate și interesele copilului minor al reclamantei, născut în România în 2003, ca urmare a unei legături extramaritale, ceea ce încalcă prevederile Regulamentului planificării familiale din China, implicând consecințe grave atât asupra mamei, autor al excepției, cât și asupra copilului, căruia nu i se poate înregistra nașterea și nici emite actele de identitate.

Judecătoria Sectorului 5 București, ținând seama de jurisprudența Curții Constituționale în care s-a statuat că prevederile legale criticate nu contravin cerinței soluționării cauzelor într-un termen rezonabil și nici principiului înfăptuirii justiției în numele legii, al independenței judecătorilor și al supunerii lor numai legii, apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată. în legătură cu dispozițiile

art. 20 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000 , arată că "textul legal dă petentului posibilitatea de a formula plângere în fața instanțelor judecătorești cu privire la hotărârea pronunțată de Oficiul Național pentru Refugiați și de a beneficia pe tot parcursul acestei proceduri de toate garanțiile necesare asigurării unui proces echitabil". În acest sens, invocă și faptul că dispozițiile art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu prevăd dreptul la un dublu grad de jurisdicție decât în materie penală. În sfârșit, menționează jurisprudența Curții Constituționale în care s-a statuat că, potrivit dispozițiilor constituționale, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege, iar părțile interesate și Ministerul Public trebuie să se supună acesteia în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului,

Guvernului și Avocatului Poporului pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. Guvernul apreciază că textul de lege criticat nu contravine dispozițiilor constituționale invocate. Astfel, referindu-se la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 20 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție, arată că legislația română referitoare la acordarea statutului de refugiat conferă celui ce solicită acest statut toate garanțiile prevăzute de actele internaționale care reglementează acest domeniu. În acest sens, menționează Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților, act ce nu indică o procedură de urmat în vederea stabilirii statutului de refugiat, lăsând statelor competența de a stabili cadrul procedural cel mai adecvat și mai adaptat sistemului administrativ și jurisdicțional intern. Prevederi asemănătoare se regăsesc și în "Manualul privind procedurile și criteriile de determinare a statutului de refugiat", elaborat de Înaltul Comisariat pentru Refugiați, care obligă statele să acorde solicitanților un minimum de garanții, și anume posibilitatea formulării unei plângeri împotriva actului prin care se refuză acordarea statutului de refugiat, precum și posibilitatea de a rămâne pe teritoriul statului căruia îi solicită acordarea statutului de refugiat, pe durata soluționării acestei plângeri. De asemenea, potrivit art. 21 din Directiva 2003/9/CE privind normele minimale de examinare a cererilor de acordare a statutului de refugiat, statele membre ale Uniunii Europene trebuie să prevadă posibilitatea ca deciziile negative să fie contestate, conform procedurilor prevăzute de dreptul național, trebuind totuși, în ultimă instanță, ca decizia să facă obiectul unui control judiciar. De asemenea, Guvernul observă că nici unul dintre aceste acte internaționale nu interzice statelor-părți să stabilească norme procedurale în materia examinării cererilor de acordare a statutului de refugiat, care să prevadă anumite termene de soluționare. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reține că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conceptul de "termen rezonabil" presupune ca procedura în fața instanțelor să nu prezinte întârzieri, tergiversări pentru care autoritățile statale să fie responsabile. În acest sens, amintește cazurile Bottazzi contra Italiei (1999), Kudla contra Poloniei (2000), Yagtzilar și alții contra Greciei (2001) și Rouard contra Belgiei (2004). Așa fiind, apreciază că textul de lege criticat nu poate fi interpretat decât ca o expresie a voinței legiuitorului de a răspunde acestor exigențe. În fine, referindu-se la dispozițiile constituționale care consacră dreptul la un proces echitabil, apreciază că termenul de 10 de zile în care urmează să fie soluționată plângerea are caracter de recomandare, neexistând nici un impediment ca părțile să solicite și să obțină administrarea unui amplu probatoriu și desfășurarea unei cercetări judecătorești minuțioase. Cât privește cerința ca procedura judiciară având ca obiect examinarea plângerii împotriva deciziei organului administrativ prin care s-a respins cererea de acordare a statutului de refugiat să fie efectivă, precizează că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului se limitează la a obliga statele-părți să confere acestei proceduri judiciare un caracter suspensiv de executare a deciziei negative a organului administrativ, așa cum reiese din cauza Conka contra Belgiei (2002).

Avocatul Poporului apreciază că excepția de constituționalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că textul de lege criticat nu oprește părțile interesate de a apela la instanțele judecătorești, de a fi apărate și de a se prevala de toate garanțiile procesuale care condiționează, într-o societate democratică, desfășurarea unui proces echitabil. Din contră, apreciază că instituirea unor termene mai scurte dă expresie preocupării legiuitorului de a asigura soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituția României, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 20 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții potrivit cărora: "Instanța soluționează plângerea în termen de 10 zile și pronunță o hotărâre motivată, prin care:

a) respinge plângerea pentru cel puțin unul dintre motivele prevăzute la art. 18 alin. (1);

b) admite plângerea și dispune ca structura competentă a Oficiului Național pentru Refugiați care a emis hotărârea să analizeze cererea în procedură ordinară."

În susținerea neconstituționalității acestor texte de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora "Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil".

De asemenea, critica de neconstituționalitate este raportată și la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevăd că "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]".

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, ulterior sesizării sale,

Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.136 din 1 decembrie 2004, textul de lege criticat fiind preluat, fără modificări, în cuprinsul art. 21 alin. (4).

În aceste condiții, Curtea Constituțională urmează să se pronunțe asupra acestui articol de lege.

Prevederile legale ce fac obiectul excepției de neconstituționalitate au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași dispoziții constituționale invocate și în prezenta cauză, Curtea pronunțându-se prin

Decizia nr. 389 din 30 septembrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.077 din 19 noiembrie 2004, în sensul respingerii criticilor de neconstituționalitate ca neîntemeiate. Cu acel prilej Curtea a statuat că stabilirea termenului de 10 zile pentru soluționarea plângerii "nu este de natură să impieteze asupra independenței judecătorilor și nu reprezintă un impediment în deplina exercitare a drepturilor de care pot beneficia străinii care urmează procedura de acordare a unei forme de protecție din partea statului român".

Alături de aceste argumente Curtea reține și faptul că termenul instituit de

art. 21 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

este un termen relativ sub aspectul sancțiunilor pe care le implică nerespectarea sa. Așa fiind, în cazul depășirii sale, validitatea actelor de procedură nu este afectată, ci, eventual, pot fi sancționate doar persoanele care au tergiversat nejustificat îndeplinirea acestor acte. În consecință, acest termen este conceput să vină în sprijinul persoanelor care solicită acordarea statutului de refugiat și ale căror cauze comportă o urgență evidentă, prin asigurarea unui proces rapid.

De asemenea, Curtea constată că textul de lege criticat se circumscrie condiției termenului rezonabil, așa cum apare acesta în interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, observă că în nici una dintre cauzele supuse judecății Curții de la Strasbourg această cerință nu a fost interpretată în sensul obligației statelor și a autorităților de a asigura un proces mai lung. Din contră, soluția constantă a fost aceea că "justiția nu trebuie realizată cu întârzieri de natură să-i compromită eficacitatea și credibilitatea", sens în care pot fi amintite hotărârile pronunțate în cauzele Moreira de Azevedo contra Portugaliei (1990) și H. contra Franței (1989).

În sfârșit, faptul că instanța de judecată a înțeles să renunțe la unele etape, precum administrarea probelor, fie să le parcurgă în mare viteză, realizând astfel "un proces pur formal", așa cum susține autorul excepției, reprezintă o chestiune de aplicare a legii ce nu intră în competența Curții Constituționale.

De asemenea, instanța de contencios constituțional nu se poate pronunța decât cu privire la constituționalitatea prevederilor legale supuse controlului, astfel încât împrejurările de fapt ale cauzei, precum cea privind interesele copilului minor al autorului excepției, nu pot fi reținute în soluționarea excepției.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 21 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România, excepție ridicată de Zhang Xinyuan în Dosarul nr. 3.364/2004 al Judecătoriei Sectorului 5 București.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 10 martie 2005.