Decizia nr. 235/2005

Sunt de competența Parchetului Național Anticorupție infracțiunile prevăzute în

Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în una dintre următoarele condiții:

a) [...]

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de gravitatea perturbării aduse unei autorități publice, instituții publice sau oricărei alte persoane juridice, ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către deputați, senatori, membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat și asimilații acestora, judecătorii înaltei Curți de Casație și Justiție și ai Curții Constituționale, președintele Consiliului Legislativ și locțiitorul acestuia, Avocatul Poporului și adjuncții săi, consilierii prezidențiali și consilierii de stat din cadrul Administrației Prezidențiale, consilierii de stat ai primului-ministru, membrii, procurorii și controlorii financiari ai Curții de Conturi și ai camerelor județene de conturi, guvernatorul și viceguvernatorul Băncii Naționale a României, președintele și vicepreședintele Consiliului Concurenței, ceilalți magistrați, ofițeri, amirali, generali și mareșali, ofițeri de poliție și ofițeri din sistemul administrației penitenciare, președinții consiliilor județene, primarul general al municipiului București, primarii sectoarelor municipiului București, primarii municipiilor și ai orașelor, prefecții, conducătorii autorităților și instituțiilor publice centrale și locale, precum și persoanele care exercită atribuții de control ale acestora, notarii publici, avocații, comisarii Gărzii Financiare, persoanele care dețin funcții de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al companiilor și societăților naționale, al băncilor și societăților comerciale la care statul este acționar majoritar, al instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privatizare și al unităților centrale financiar-bancare, persoanele prevăzute la

art. 8^1 din Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare, și vameșii."

În motivarea sesizării de neconstituționalitate se susține că prevederile criticate încalcă dispozițiile art. 72 alin. (2) din Constituție, care au următorul cuprins:

"Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține înaltei Curți de Casație și Justiție."

Autorii sesizării arată că dispozițiile criticate încalcă aceste prevederi constituționale, întrucât stabilesc competența Parchetului Național Anticorupție de a efectua urmărirea și trimiterea în judecată penală a deputaților și senatorilor, contrar dispozițiilor art. 72 alin. (2) din Constituție, care stabilesc competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Curtea constată că este evidentă intenția legiuitorului constituant de a stabili competența exclusivă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a efectua urmărirea și trimiterea în judecată penală a deputaților și senatorilor, deoarece în construcția normei cuprinse la art. 72 alin. (2) din Constituție a utilizat cuvântul "numai", ceea ce îi conferă acesteia un caracter imperativ și exclusiv. Utilizând cuvântul "numai", legiuitorul constituant a înțeles că confere această competență unei singure autorități statale, și anume Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care nu o poate partaja cu nici un alt parchet, oricare ar fi poziția ierarhică sau competența sa.

Ținând seama de faptul că normele de competență sunt de strictă interpretare, Curtea urmează să rețină intenția legiuitorului constituant nu numai în raport cu tehnica redacțională a textului examinat, ci și în raport cu realitatea organizatorică a celor două instituții în alcătuirea sistemului autorităților publice, din momentul finalizării procesului de revizuire a Constituției.

Astfel, Parchetul Național Anticorupție a fost înființat prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, fiind organizat ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție, structură autonomă cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public. Activitatea acestui parchet se desfășoară sub autoritatea ministrului justiției, iar conducerea sa este exercitată de către un procuror general coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiție. Dispozițiile art. 2 din aceeași ordonanță precizează locul acestui parchet în cadrul autorității judecătorești, prevăzând că "Parchetul Național Anticorupție este independent în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea [...]".

Intenția legiuitorului ordinar de a consolida independența Parchetului Național Anticorupție rezultă din cuprinsul articolului unic pct. 1 lit. b) din

Legea nr. 503/2002

pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, prin consolidarea autorității procurorului general al Parchetului Național Anticorupție, prevăzându-se în mod expres, printre atribuțiile acestuia "conducerea, supravegherea și controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispozițiile procurorului de către ofițerii de poliție judiciară aflați sub autoritatea exclusivă a procurorului general al Parchetului Național Anticorupție".

Astfel fiind, Curtea reține că legiuitorul constituant, ținând seama de existența Parchetului Național Anticorupție organizat autonom față de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, a prevăzut în mod clar competența exclusivă a celui din urmă de a efectua urmărirea și trimiterea în judecată penală a deputaților și senatorilor, indiferent de natura infracțiunilor săvârșite. Nu este de admis ca în Legea fundamentală a statului să se reglementeze competența alternativă a autorităților publice.

Legiuitorul constituant a revizuit și organizarea parchetelor, completând cu un nou alineat dispozițiile art. 131 din Constituție, având ca titlu marginal "Rolul Ministerului Public", după cum urmează: "(3) Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii." Legea de revizuire a Constituției a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003. ținându -se seama de cerința constituțională ca parchetele să funcționeze pe lângă instanțele de judecată, prin dispozițiile

art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102 din 24 octombrie 2003

a fost modificat alin. (1) al

art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Parchetul Național Anticorupție, după cum urmează: "Prin prezenta ordonanță de urgență se înființează, la nivel național, Parchetul Național Anticorupție, care funcționează pe lângă Curtea Supremă de Justiție ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție." Această ordonanță a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 26 octombrie 2003. Dispozițiile organizatorice de la art. 1 și

art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Parchetul Național Anticorupție au mai fost modificate, păstrând caracterul autonom al menționatului parchet - prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 27 aprilie 2004, care, în art. IV prevede: "1. După alineatul (3) al articolului 1 se introduce un nou alineat, alineatul (3^1), cu următorul cuprins:

"(3^1) Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție coordonează Parchetul Național Anticorupție, potrivit legii, prin intermediul procurorului general al acestui parchet. Coordonarea privește îndrumări cu caracter general referitoare la măsurile care trebuie luate pentru prevenirea și combaterea infracțiunilor de corupție, precum și solicitarea de informări asupra activității instituției."

Curtea constată că legiuitorul ordinar și-a menținut concepția de a conserva personalitatea juridică distinctă a Parchetului Național Anticorupție față de parchetele organizate în subordinea Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum rezultă din alin. (3) și (4) ale pct. 4 din aceeași ordonanță, care au următorul cuprins: "Art. 4 [...] (3) Procurorul general al Parchetului Național Anticorupție este ordonator principal de credite.

(4) Finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale Parchetului Național Anticorupție se asigură de la bugetul de stat. Anual se constituie un depozit în valoare de 20 miliarde lei, pentru acțiuni privind organizarea și constatarea infracțiunilor flagrante de corupție, la dispoziția procurorului general al Parchetului Național Anticorupție. Această sumă este prevăzută la titlul «Cheltuieli materiale și servicii» în bugetul Parchetului Național Anticorupție, iar modul său de gestionare și utilizare se va stabili prin ordin al procurorului general al acestui parchet."

Curtea reține că modificările și completările aduse prin ordonanțele de urgență și legile de aprobare a acestora au păstrat statutul special al Parchetului Național Anticorupție față de celelalte parchete din structura Ministerului Public și, în același timp, organizarea Parchetului Național Anticorupție a fost pusă de acord cu prevederile art. 131 alin. (3) din Constituția revizuită, și anume de a funcționa pe lângă o instanță de judecată, fiind stabilită Curtea Supremă de Justiție - devenită Înalta Curte de Casație și Justiție -, așa cum prevede

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/2004

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2003

pentru modificarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Parchetul Național Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 15 martie 2004.

Prevederile art. 131 alin. (3) din Constituție, conform cărora "parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată", nu exclud posibilitatea ca pe lângă o instanță să funcționeze, în condițiile legii, mai multe parchete. Astfel, s-a putut prevedea că și Parchetul Național Anticorupție funcționează pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără ca structurile sale teritoriale să fie arondate instanțelor judecătorești.

Curtea constată însă că art. 72 alin. (2) teza a doua din Constituție nu dispune că urmărirea și trimiterea în judecată penală a deputaților și a senatorilor se pot face de un parchet care funcționează pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, ci textul constituțional identifică, printr-o denumire proprie, parchetul exclusiv competent de a efectua urmărirea penală și trimiterea în judecată, acesta fiind "Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție", ceea ce exclude orice asimilare a acestuia cu un alt parchet. Atunci când Constituția indică cu litere mari un subiect de drept - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - nu se poate trage concluzia potrivit căreia ne-am afla în fața unei denumiri generice, aptă să absoarbă în conținutul său orice parchet organizat pe lângă instanța supremă, care la rândul ei este unică.

Tocmai de aceea, din interpretarea textului constituțional nu se poate ajunge la ideea că urmărirea și trimiterea în judecată penală a deputaților și senatorilor, pentru săvârșirea faptelor de corupție, pot fi date și în competența altui parchet decât Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.

Curtea mai constată că dispozițiile art. 72 alin. (2) din Constituție stabilesc competența de urmărire penală ce îi revine Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție după calitatea persoanei, și anume de senator și de deputat, iar dispozițiile criticate stabilesc competența după materie a Parchetului Național Anticorupție de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, încălcând Constituția și deturnând natura competenței stabilite la nivel constituțional.

Curtea mai reține că stabilirea competenței exclusive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a efectua urmărirea penală și a dispune trimiterea în judecată în cazul infracțiunilor săvârșite de deputați sau senatori, fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate de aceștia în exercitarea mandatului, nu are semnificația absolvirii de răspundere penală. Prevederea constituțională instituie măsuri de protecție față de eventuale abuzuri, șicane sau constrângeri la care ar putea fi expuși parlamentarii la niveluri inferioare de instrumentare a cauzelor penale. Pe de altă parte, s-a urmărit ca cercetarea și trimiterea în judecată a parlamentarilor să se facă de cea mai înaltă autoritate judiciară, cu atribuții de conducere și supraveghere a urmăririi penale. Or, această autoritate este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al cărui conducător coordonează și activitatea Parchetului Național Anticorupție.

Având în vedere aceste considerente, dispozițiile art. 2 alin. (1), art. 61 alin. (1), art. 72 alin. (2), art. 146 lit. a) și ale art. 147 alin. (2) din Constituție, precum și prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.a) și ale

art. 18 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că prevederile art. I pct. 2 din Legea privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 103/2004

pentru modificarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Parchetul Național Anticorupție, cu referire la

art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43 din 4 aprilie 2002

privind Parchetul Național Anticorupție, prin care se stabilește că sunt de competența Parchetului Național Anticorupție infracțiunile prevăzute în

Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare, comise de către deputați și senatori, sunt neconstituționale.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României, președintelui Camerei Deputaților, președintelui Senatului, primului-ministru și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 5 mai 2005 și la aceasta au participat: Ioan Vida, președinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Constantin Doldur, Acsinte Gaspar, Kozsokâr Gâbor, Petre Ninosu, Ion Predescu și 'aderban Viorel Stănoiu, judecători.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Prim-magistrat asistent,

Claudia Miu

OPINIE SEPARATĂ

Nu ne însușim soluția adoptată cu majoritate de voturi, pentru următoarele motive:

1. Sub titulatura de imunitate parlamentară, legiuitorul constituant a prevăzut, între altele, în art. 72 alin. (2) din Constituția României, competența înaltei Curți de Casație și Justiție, de judecată penală a deputaților și senatorilor și, corelativ, competența Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție de a efectua urmărirea și trimiterea în judecată a acestora.

Caracterul protector al acestor dispoziții constituționale prin care se stabilește competența de judecată a înaltei Curți de Casație și Justiție se relevă în aceea că parlamentarul trimis în judecată penală este scos de sub jurisdicția instanței căreia i-ar reveni competența potrivit regulilor generale - fiind apărat, astfel, de presiunile și vrăjmășiile locale - și i se dă posibilitatea de a fi judecat de magistrații de la instanța aflată în vârful piramidei sistemului judiciar, care, în virtutea acestei poziții, prezintă cele mai puternice garanții de independență și imparțialitate. Tot astfel, stabilirea competenței Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de urmărire și trimitere în judecată penală a deputaților și senatorilor constituie o măsură de protecție împotriva eventualelor abuzuri sau șicane de ordin judiciar, ținând seama de locul parchetului menționat în sistemul judiciar. 'adi în acest caz, ca și în cazul instituirii competenței de judecată în sarcina judecătorilor înaltei Curți de Casație și Justiție, legiuitorul constituant a avut în vedere ca atribuția de urmărire și de trimitere în judecată a deputaților și senatorilor să se exercite de magistrații dintr-un parchet care, funcționând pe lângă cea mai înaltă instanță de judecată a țării, să prezinte, ca și magistrații acestei instanțe, garanții maxime de independență și de imparțialitate.

2. Autorii sesizării de neconstituționalitate susțin că dispozițiile legale atacate contravin Constituției, având în vedere că identitatea Parchetului Național Anticorupție - căruia, prin aceste dispoziții legale, i se stabilește competența de urmărire și trimitere în judecată a deputaților și senatorilor pentru infracțiuni de corupție - este diferită de cea a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, abilitat prin art. 72 alin. (2) din Constituție să efectueze urmărirea penală a deputaților și senatorilor și să dispună trimiterea acestora în judecată.

Această susținere nu poate fi primită, luând în considerare statutul constituțional al Ministerului Public - reglementat prin art. 131 și art. 132 din Legea fundamentală - și sistemul de organizare a parchetelor, reglementat prin

Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară și

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Parchetul Național Anticorupție, cu modificările și completările ulterioare.

3. Potrivit art. 131 alin. (2) și alin. (3) din Constituția României, Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori, organizați în parchete care funcționează pe lângă instanțele judecătorești.

Limitându-se să consacre organizarea Ministerului Public în concordanță cu concepția general admisă asupra naturii juridice a acestei instituții - aceea de magistratură organizată pe lângă instanțele judecătorești - Constituția nu nominalizează parchetele și nu instituie obligativitatea înființării câte unui parchet pe lângă fiecare instanță judecătorească și nici interdicția ca pe lângă aceeași instanță de judecată să funcționeze mai multe parchete.

Astfel, în funcție de necesitățile apărării sociale, legiuitorul este liber să înființeze parchete numai pe lângă anumite instanțe de judecată - precedentul istoric îl constituie sistemul judiciar care a funcționat până în 1948, în care parchetele erau organizate numai pe lângă tribunale, curți de apel și Curtea de Casație, dar nu și pe lângă judecătorii - după cum are libertatea de a înființa pe lângă aceeași instanță două sau mai multe parchete specializate, de exemplu pentru combaterea infracțiunilor de corupție sau pentru combaterea criminalității organizate.

În considerarea acestei libertăți constituționale de reglementare și ținându-se seama de imperativul combaterii fenomenului corupției - fenomen în creștere evidentă și de neacceptat - prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , modificată și completată ulterior, a fost înființat Parchetul Național Anticorupție, ca parchet specializat în combaterea corupției.

Acest parchet a fost atașat încă prin textul inițial al

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , în mod implicit, înaltei Curți de Casație și Justiție, căci prin art. 1 alin. (3) din ordonanță s-a precizat că este coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și că procurorul general al Parchetului Național Anticorupție este asimilat adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.

Atașarea parchetului la Înalta Curte de Casație și Justiție a fost precizată explicit prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2003 , aprobată cu modificări prin

Legea nr. 26/2004 , în sensul că Parchetul Național Anticorupție "funcționează pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție". Precizarea era necesară pentru evitarea oricărei alte interpretări, în condițiile în care prin

Legea nr. 429/2003

de revizuire a Constituției, art. 130 (devenit după republicare art. 131) a fost completat cu un alineat nou (3), prin care se statuează că "parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată".

De asemenea, prin

art. 76 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

pentru organizarea judiciară s-a prevăzut că Parchetul Național Anticorupție funcționează ca "parchet pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție".

4. Libertatea legiuitorului de a institui mai multe parchete pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție rezultă și din faptul că, în timp de Înalta Curte de Casație și Justiție este nominalizată expres în art. 126 alin. (1), alin. (3) și alin. (4) din Constituție, privind instanțele judecătorești - consacrându-se, deci, statut constituțional de unicitate acestei instanțe - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu i se atribuie, în secțiunea privind Ministerul Public, un asemenea statut.

5. În raport cu conținutul dispozițiilor art. 131 alin. (3) din Constituție, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție poate fi caracterizat ca unul dintre parchetele care "funcționează pe lângă instanțele de judecată", iar nominalizarea acestui parchet în art. 72 alin. (2) nu poate fi înțeleasă decât ca o identificare generică.

Rațiunea acestei identificări este, pe de o parte, aceea de a se stabili competența exclusivă a procurorului de a efectua urmărirea penală a deputaților și senatorilor și de a se exclude posibilitatea ca aceasta să se efectueze după normele de procedură penală comune, de către organele de cercetare penală, iar pe de altă parte, pentru a se exclude posibilitatea judecării parlamentarilor pe calea acțiunii directe formulate în fața instanței.

În sensul celor arătate este de reținut și faptul că norma constituțională din art. 72 alin. (2) este situată în Constituția României în secțiunea a 2-a, intitulată "Statutul deputaților și senatorilor", din capitolul I "Parlamentul" al titlului III, având prin natura sa funcția de a defini una dintre condițiile de tragere la răspundere juridică a membrilor Parlamentului, iar nu rolul de a stabili organizarea și funcționarea Ministerului Public. Principiile fondatoare ale Ministerului Public sunt prevăzute, așa cum s-a arătat, în art. 131 și art. 132, situate în cap. VI "Autoritatea judecătorească", din titlul III al Constituției.

Interpretarea sistematică a Constituției conduce, așadar, la concluzia că nominalizarea prevăzută de art. 72 alin. (2) din Constituție nu exclude posibilitatea ca urmărirea penală și trimiterea în judecată a deputaților și senatorilor pentru infracțiuni de corupție să se efectueze de către Parchetul Național Anticorupție care, și acesta este, în termenii

Ordonanței de urgență nr. 43/2002

și ai

Legii nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, un "parchet pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție".

6. Prevederile art. 72 alin. (2) din Constituție, în conformitate cu care urmărirea și trimiterea în judecată a deputaților și senatorilor se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost adoptate prin legea de revizuire a Constituției.

Având în vedere că la data când a fost revizuită Legea fundamentală, Parchetul Național Anticorupție exista și funcționa, că rațiunea existenței acestei instituții era aceea de a descuraja fenomenul corupției la nivel înalt și că obiectivul principal al revizuirii l-a constituit crearea cadrului constituțional de aderare a României la Uniunea Europeană - iar eradicarea corupției la nivelul celor mai înalte autorități ale statului era și atunci, cum este și în prezent, una dintre condițiile de bază ale primirii României în organizația amintită - considerăm că este cu totul de neacceptat teza că legiuitorul constituant a urmărit înlăturarea din competența Parchetului Național Anticorupție a cercetării infracțiunilor de corupție comise de deputați și senatori. De altfel, pentru atingerea unui asemenea scop nu era necesară revizuirea Constituției, fiind suficientă modificarea în sensul dorit a legii organice a Parchetului Național Anticorupție,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 .

7. Instituirea competenței Parchetului Național Anticorupție de a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunilor de corupție comise de deputați și senatori și de a dispune trimiterea acestora în judecată pentru infracțiunile comise, corespunde întru totul cu scopul urmărit de legiuitorul constituant în norma prevăzută de art. 72 alin. (1), privind imunitatea parlamentară, dat fiind că prin poziția acestui parchet în sistemul judiciar, prin organizare și prin normele pe care își întemeiază activitatea, se asigură cea mai solidă protecție a parlamentarilor împotriva șicanelor și abuzurilor de care ar avea a se teme în faza de urmărire a procesului penal sau în situația creată prin judecarea lor pe calea acțiunii directe formulate în fața instanței de judecată.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 131 alin. (1) din Constituția României, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, iar potrivit prevederilor art. 132 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic.

Prin normele și principiile citate, Legea fundamentală definește Ministerul Public ca o instituție independentă de interese partizane și, deci, la adăpost față de imixtiuni de orice natură, iar procurorilor le impune să-și exercite atribuțiile în mod imparțial și în limitele legii, sub controlul ierarhic prevăzut de lege, asupra modului în care respectă aceste principii constituționale.

Deosebit de aceste garanții de independență și imparțialitate, comune tuturor procurorilor din sistemul judiciar, procurorii din Parchetul Național Anticorupție prezintă garanțiile generate de poziția în care se află instituția lor, care funcționează pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, și sunt coordonați direct de către procurorul general al parchetului din vârful ierarhiei Ministerului Public. Existența garanțiilor maxime de imparțialitate și independență în persoana procurorilor care compun Parchetul Național Anticorupție explică și faptul că acestora li s-a stabilit prin lege competența exclusivă de a efectua urmărirea penală și trimiterea în judecată pentru infracțiuni de corupție, în cazul altor înalți demnitari și funcționari ai statului, enumerați în

art. 13 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , între care, "...membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat și asimilații acestora, judecătorii înaltei Curți de Casație și Justiție și ai Curții Constituționale, președintele Consiliului Legislativ și locțiitorul acestuia, Avocatul Poporului și adjuncții săi, consilierii prezidențiali și consilierii de stat din cadrul Administrației Prezidențiale, consilierii de stat ai primului-ministru...".

Pentru toate aceste considerente, apreciem că nu se poate admite susținerea autorilor sesizării, în sensul că prin dispozițiile legale atacate de aceștia s-ar încălca normele privind imunitatea parlamentară, prevăzute în art. 72 alin. (2) din Constituția României.

În consecință, opinăm că prevederile art. I pct. 2 din Legea privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 103/2004

pentru modificarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Parchetul Național Anticorupție, cu referire la

art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43 din 4 aprilie 2002

privind Parchetul Național Anticorupție sunt constituționale.