Decizia nr. 583/2005

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Marinela Mincă - procuror

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30, art. 36, art. 52, art. 63, art. 67, art. 278^1, art. 279, art. 281, art. 331, art. 333, art. 336 și art. 337 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Emil Balaure în Dosarul nr. 1.293/2005 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Părțile Aneta Mihai și Alexandru Tănăsache au transmis prin poștă concluzii scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca nefondată, deoarece majoritatea textelor legale criticate au mai fost supuse controlului de contencios constituțional, ocazii cu care s-a constatat că acestea nu aduc atingere prevederilor din Legea fundamentală invocate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 26 mai 2005, pronunțată în Dosarul nr. 1.293/2005, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 30, art. 36, art. 52, art. 63, art. 67, art. 278^1, art. 279, art. 281, art. 331, art. 333, art. 336 și art. 337 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Emil Balaure în dosarul cu numărul de mai sus având ca obiect soluționarea unei plângeri formulate împotriva soluției de netrimitere în judecată dispuse de procuror.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 278^1 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, deoarece impun judecarea de către instanțele de judecată a plângerilor contra soluțiilor date de parchete, printr-o procedură și metodologie de urgență, cu termene extrem de scurte, în care nu se poate consulta dosarul și, pe cale de consecință, nu se poate pregăti apărarea, cadru în care s-ar putea propune probe noi. În opinia sa, se încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece "judecătorii sunt împinși să pronunțe soluții prestabilite", fără o cercetare judecătorească corectă, chiar și atunci când rezoluțiile procurorilor sunt total netemeinice și nelegale.

Prevederile art. 279 din Codul de procedură penală, spre deosebire de infracțiunile pentru care operează principiul oficialității, oferă justițiabilului posibilitatea de a se adresa direct instanței de judecată, fără filtrul parchetului. Această împrejurare este de natură a crea o inegalitate vădită între părți în fața justiției, cu consecința directă a înfrângerii dreptului acestora la un proces echitabil.

Cât privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 63, 67, 331, 333, 336 și 337 din Codul de procedură penală, autorul excepției s-a limitat doar la ridicarea excepției, fără a arăta în concret care sunt prevederile Legii fundamentale încălcate.

Dispozițiile art. 30 din Codul de procedură penală care stabilesc competența teritorială sunt, în opinia autorului, neconstituționale, deoarece încalcă dreptul la un proces echitabil prin aceea că instanțele de judecată au posibilitatea de a soluționa scindat plângerile referitoare la alte infracțiuni (cum ar fi cele de denunțare calomnioasă, mărturie mincinoasă, fals sau uz de fals), în situația în care dosarele de fond, având alt obiect, dar în care, în faza de cercetare judecătorească, s-au reclamat și aceste fapte, au fost strămutate în raza de competență a altor instanțe de judecată, fără ca acestea să fie învestite și cu faptele pentru care s-ar putea pune în discuție o eventuală extindere a procesului penal.

Dispozițiile art. 36 din Codul de procedură penală, referitoare la instanța competentă a hotărî reunirea cauzelor, și ale art. 281 din același cod, referitoare la procedura în caz de conexitate sau de indivizibilitate între infracțiunile pentru care operează simultan atât principiul disponibilității, cât și cel al oficialității, sunt de natură să încalce dreptul la un proces echitabil, deoarece permit judecătorului să nu conexeze două dosare care ar trebui reunite pentru o mai bună înfăptuire a justiției.

Prevederile art. 52 din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece procedura de soluționare a cererilor de abținere și recuzare se desfășoară în ședință secretă și fără citarea părții interesate.

Judecătoria Sectorului 1 București opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece stabilirea competenței organelor judiciare, prevăzută de art. 30 din Codul de procedură penală, nu impietează asupra modului de desfășurare a procesului penal, care este de natură a respecta principiile impuse de Constituție. Totodată, dreptul la un proces echitabil nu este afectat de modul de determinare a organului judiciar competent, deoarece părțile beneficiază de toate garanțiile procesual penale.

Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, astfel încât legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, cum sunt cele referitoare la conexitate ori la abținere și recuzare. Aceasta înseamnă că reglementarea în detaliu a competenței, procedurilor și a celorlalte aspecte legate de reunirea cauzelor în cadrul unei proces penal se află în aria de reglementare a legiuitorului, care este liber să aprecieze asupra lor, cu respectarea, desigur, a tuturor drepturilor ce revin părților și a garanțiilor procesuale ce sunt destinate să asigure efectivitatea lor.

Consacrarea prin art. 63 și 67 din Codul de procedură penală a dreptului de admitere a cererilor privind administrarea de probe, dacă acestea sunt concludente și utile, nu reprezintă și nici nu poate fi considerată o încălcare a dreptului inculpatului la un proces echitabil.

Nici dispozițiile art. 278^1 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile constituționale ale art. 21, deoarece petentul are deplina libertate de a demonstra în fața instanței de judecată ilegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, precum și posibilitatea prezentării unor probe suplimentare față de cele deja administrate, respectiv înscrisuri noi.

Procedura plângerii prealabile, reglementată de art. 279 din Codul de procedură penală, constituie o excepție de la principiul oficialității procesului penal, având ca bază rațiuni referitoare la gradul de pericol social redus pe care îl reprezintă anumite infracțiuni, care se săvârșesc între persoane aparținând fie aceleiași familii, fie unui cerc restrâns de persoane bine cunoscute între ele sau care privesc viața intimă a persoanei. Faptul că legiuitorul a instituit, pentru situații determinate, obligația ca plângerea prealabilă să fie adresată instanței de judecată nu poate fi considerat ca fiind de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil și celui referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

De asemenea, dispozițiile referitoare la amânarea judecății pentru probe noi, la restituirea dosarului pentru completarea urmăririi penale și la extinderea procesului penal pentru alte fapte reprezintă o garanție a respectării dreptului consacrat de art. 21 din Legea fundamentală, partea nemulțumită putându-se prevala de toate garanțiile procesuale care condiționează procesul echitabil.

În sfârșit, procedura extinderii procesului penal cu privire la alte persoane este aplicabilă doar în cazul în care procesul penal este pornit din oficiu. Astfel, dacă, potrivit rolului său în activitatea judiciară, prevăzut de art. 131 din Constituție, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, în exercitarea acestor atribuții este singurul îndreptățit să ceară extinderea procesului penal, așa cum este singurul care întocmește actul de acuzare, în cazurile în care procesul penal este pornit din oficiu. Această simetrie respectă dreptul la un proces echitabil, deoarece împotriva măsurilor și a actelor efectuate de procuror, potrivit art. 278 din Codul de procedură penală, se poate formula plângere în fața instanței de judecată, respectându-se astfel accesul liber la justiție.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece prevederile legale criticate care instituie unele reguli privind competența instanțelor judecătorești, procedura de soluționare cu celeritate a cererii de recuzare, concludența și utilitatea probei, plângerea prealabilă, desfășurarea judecății cauzelor, conțin garanții pentru îndeplinirea exigențelor care condiționează, într-o societate democratică, procesul echitabil.

Mai mult, legiuitorul are, potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituție, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, precum și căile de atac. Sub acest aspect, în considerarea unor situații deosebite, acesta poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională constată că a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2),

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile din Codul de procedură penală, și anume: art. 30 referitoare la competența pentru infracțiunile săvârșite în țară, art. 36 referitoare la instanța competentă a hotărî reunirea cauzelor, art. 52 referitoare la procedura de soluționare în cursul judecății, art. 63 referitoare la probele și aprecierea lor, art. 67 referitoare la concludența și utilitatea probei, art. 278^1 referitoare la plângerea în fața instanței împotriva rezoluțiilor sau a ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, art. 279 referitoare la organele cărora li se adresează plângerea, art. 281 referitoare la procedura în caz de conexitate sau de indivizibilitate, art. 331 referitoare la amânarea pentru probe noi, art. 333 referitoare la restituirea pentru completarea urmăririi, art. 336 referitoare la extinderea procesului penal pentru alte fapte, art. 337 referitoare la extinderea procesului penal cu privire la alte persoane.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prin dispozițiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituționale ale art. 16 referitoare la Egalitatea în drepturi, ale art. 21, referitoare la Accesul liber la justiție, precum și cele ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la Dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că asupra constituționalității dispozițiilor art. 30, 52, 63, 67, 278^1, 279, 331, 333, 336 și 337 din Codul de procedură penală s-a mai pronunțat prin Deciziile nr. 339 din 16 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 3 octombrie 2003, nr. 241 din 27 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 24 iunie 2004, nr. 324 din 14 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 958 din 19 octombrie 2004, nr. 337 din 28 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 19 iulie 2005, nr. 539 din 7 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 18 ianuarie 2005, nr. 66 din 3 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 17 februarie 2005, nr. 381 din 14 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 25 noiembrie 2003, nr. 239 din 12 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 742 din 11 octombrie 2002, nr. 226 din 10 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 9 octombrie 2002, și nr. 307 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 8 februarie 2002.

Prin aceste decizii, Curtea a constatat că prevederile din Codul de procedură penală nu vin în contradicție cu dispozițiile din Legea fundamentală invocate ca fiind încălcate.

Curtea constată că toate textele de lege criticate de autorul excepției sunt norme de procedură care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, intră în competența de reglementare a legiuitorului, cu respectarea normelor și principiilor stabilite de aceasta.

În cauză nu pot fi primite criticile formulate în motivarea excepției, dat fiind că prevederile legale vizate nu încalcă dispozițiile Constituției.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziilor mai sus amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Curtea mai constată că art. 36 și 281 din Codul de procedură penală nu aduc atingere dispozițiilor constituționale invocate, deoarece prevederile referitoare la instanța competentă a hotărî reunirea cauzelor și la procedura în caz de conexitate sau de indivizibilitate asigură pe deplin exigențele privitoare la procesul echitabil. Prin urmare, susținerea autorului excepției este nefondată, deoarece dispozițiile legale criticate sunt menite tocmai să asigure accesul la justiție, întrucât nu înlătură posibilitatea părții interesate de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat, într-un termen rezonabil, de către o instanță competentă, independentă și imparțială. Respectarea acestor condiții este asigurată și în situația în care, din rațiuni ce țin de probleme de interpretare și de aplicare a legii, nu se dispune conexarea.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30, art. 36, art. 52, art. 63, art. 67, art. 278^1, art. 279, art. 281, art. 331, art. 333, art. 336 și art. 337 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Emil Balaure în Dosarul nr. 1.293/2005 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 3 noiembrie 2005.