Decizia nr. 151/2006

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Ion Tiucă - procuror

Claudia Margareta Niță - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 16 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România, excepție ridicată de Ayas Ragab Hashim Abou Warda în Dosarul nr. 8.793/2005 al Judecătoriei Sectorului 5 București.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Se prezintă interpretul autorizat de limbă arabă, domnul Dalati Bassam, desemnat pentru a asigura traducerea în cauză.

Magistratul-asistent referă Curții faptul că partea Oficiul Național pentru Refugiați a transmis la dosarul cauzei note scrise prin care solicită respingerea excepției ca neîntemeiată, arătând, în esență, că dispozițiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituționale și convenționale pretins a fi încălcate.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 9 septembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 8.793/2005, Judecătoria Sectorului 5 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 16 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România. Excepția a fost ridicată de Ayas Ragab Hashim Abou Warda într-o cauză având ca obiect plângerea formulată de acesta împotriva hotărârii Oficiului Național pentru Refugiați de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că dispozițiile

art. 16 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

încalcă prevederile art. 18, 20, 21, 25, 51, 52, 53, art. 126 alin. (6) și ale art. 129 din Constituție, ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 1 din Convenția din 1951 de la Geneva privind statutul refugiaților, "precum și paragrafele nr. 190, nr. 192, nr. 195-197, nr. 201 și nr. 203-205 din Manualul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați".

În esență, autorul excepției susține că termenul de 10 zile prevăzut de textul de lege criticat, pentru formularea plângerii împotriva hotărârii Oficiului Național pentru Refugiați "determină o restrângere a dreptului la petiționare", garantat prin Constituție și prin "tratatele și convențiile internaționale în materie la care România este parte". De asemenea, contravine normelor constituționale ale art. 18 referitoare la protecția generală pe care Constituția și alte legi o acordă persoanelor și averilor cetățenilor străini și apatrizilor, precum și la dreptul de azil și înlătură, totodată, garanția conferită prin art. 126 din Constituție, potrivit căreia actele administrative ale autorităților publice sunt supuse controlului judecătoresc.

Judecătoria Sectorului 5 București opinează în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate. Prin stabilirea momentului de la care curge termenul de 10 zile înăuntrul căruia se poate formula plângere împotriva hotărârii Oficiului Național pentru Refugiați, legiuitorul nu a urmărit discriminarea petentului, ci instituirea "unui plus de certitudine" în ceea ce privește primirea dovezii de comunicare ori a documentului prin care se constată că petentul nu se mai află la ultima reședință declarată de către Oficiul Național pentru Refugiați. Pe de altă parte, actul normativ criticat are caracter special și derogator, fiind interpretat restrictiv și aplicat cu prioritate față de normele procesuale de drept comun.

În plus, menționează că invocarea neconstituționalității față de norme convenționale și internaționale, cum sunt cele indicate de autorul excepției, este inadmisibilă, de vreme ce acestea excedează Constituției și, mai mult, nu au forță juridică obligatorie.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 16 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

este neîntemeiată, deoarece acestea nu contravin prevederilor art. 18, 20, 21, 25, 52, 53 și 126 din Constituție și nici prevederilor din Convenția din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților.

În esență, se arată că specificul domeniului de reglementare al ordonanței, și anume statutul și regimul refugiaților în România, impune și justifică adoptarea, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituție, a unor reguli speciale de procedură, acestea fiind în concordanță, totodată, cu legislația europeană în materia respectării unui minim de garanții procedurale în ceea ce privește acordarea unei forme de protecție umanitară. Astfel, dispozițiile de lege criticate nu aduc atingere dreptului de acces liber la justiție, dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la liberă circulație, acesta din urmă fiind un drept garantat în contextul exercitării sale în condițiile stabilite de lege. Totodată, textul criticat dă eficiență și art. 52 din Constituție, referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a se adresa justiției, prin aceea că procedura soluționării cererilor străinilor prevede exercitarea căii de atac în fața unei instanțe de judecată, nemaifiind necesară procedura contenciosului administrativ.

În sfârșit, termenul în interiorul căruia trebuie exercitată calea de atac începe să curgă numai din momentul în care există certitudinea că hotărârea a fost comunicată solicitantului sau acesta nu se mai află la ultima reședință declarată. Termenul instituit duce la soluționarea de urgență, printr-un proces rapid, a acestui tip de cauze în care celeritatea are o importanță evidentă. Pe de altă parte, este în interesul solicitantului de a urmări stadiul procedurii acordării statutului de refugiat și de a fi diligent în îndeplinirea obligațiilor pe care le are în această perioadă.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile

art. 16 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România sunt constituționale.

Dispozițiile de lege criticate reglementează o procedură specială prin care se dă posibilitatea străinului de a formula plângere împotriva hotărârii de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat. Așadar, textul normativ se adresează unei categorii speciale de persoane și privește o anumită categorie de cereri, care, prin natura lor, comportă o urgență evidentă. Așa fiind, criticile de neconstituționalitate raportate la prevederile art. 21, 20 și 129 din Constituție, precum și la cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu pot fi reținute, întrucât dispozițiile legale criticate constituie o garanție a exercitării dreptului de acces la instanță și la un proces echitabil, iar în considerarea unor situații deosebite și cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, legiuitorul poate adopta norme speciale ce privesc competența instanțelor de judecată și procedura de judecată, inclusiv exercitarea căilor de atac.

Totodată, dispozițiile de lege criticate nu contravin sub nici un aspect nici prevederilor art. 18, 25 și 53 din Constituție.

În sfârșit, apreciază că prevederile art. 52 și ale art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, pretins a fi încălcate, nu au incidență în cauză.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului și dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 16 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.136 din 1 decembrie 2004, având următorul cuprins:

- Art. 16 alin. (1): "Împotriva hotărârii prevăzute la art. 15 alin. (3) se poate face plângere în termen de 10 zile de la data primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se constată că solicitantul nu se mai află la ultima reședință declarată. Introducerea plângerii în termenul menționat suspendă executarea dispoziției de părăsire a teritoriului României."

Textul de lege la care art. 16 alin. (1) face trimitere are următorul conținut:

- Art. 15 alin. (3): "Admiterea sau respingerea cererii de acordare a statutului de refugiat se face prin hotărâre, care se comunică de îndată, în scris, solicitantului, prin comunicare directă de către reprezentanții Oficiului Național pentru Refugiați sau prin trimitere poștală la ultima reședință declarată a acestuia."

În motivarea excepției se invocă încălcarea următoarelor prevederi din Constituție: art. 18 - "Cetățenii străini și apatrizii", art. 20 - "Tratatele internaționale privind drepturile omului", art. 21 - "Accesul liber la justiție", art. 25 - "Libera circulație", art. 51 - "Dreptul la petiționare", art. 52 - "Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică", art. 53 - "Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți", art. 126 alin. (6) referitor la garantarea controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, precum și ale art. 129 - "Folosirea căilor de atac".

De asemenea, autorul excepției invocă și dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, precum și ale art. 1 din Convenția privind statutul refugiaților, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, la care România a aderat prin

Legea nr. 46/1991 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991, conținând reglementări privind definiția termenului de "refugiat". În sfârșit, autorul invocă și paragrafele nr. 190, nr. 192, nr. 195-197, nr. 201 și nr. 203-205 din Manualul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, în baza Convenției din 1951 și a Protocolului din 1967 privind statutul refugiaților, reeditat în 1992 de către Biroul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, și care se referă, în ansamblu, la proceduri pentru determinarea statutului de refugiat.

Analizând textul de lege criticat, raportat la prevederile din Legea fundamentală și din instrumentele juridice internaționale pretins a fi încălcate, Curtea Constituțională constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 16 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România, solicitantul statutului de refugiat poate formula plângere împotriva hotărârii Oficiului Național pentru Refugiați de respingere a cererii sale în termen de 10 zile de la data primirii dovezii de comunicare a respectivei hotărâri sau a documentului prin care se constată că solicitantul nu se mai află la ultima reședință.

Din ansamblul dispozițiilor

Ordonanței Guvernului nr. 102/2000

rezultă că procedura de acordare a statutului de refugiat a fost adaptată cerințelor de celeritate și eficiență impuse de specificul domeniului de reglementare - statutul și regimul refugiaților în România - precum și de legislația europeană în materie, în sensul simplificării procedurilor pentru rezolvarea de îndată a cererilor privind acordarea unei forme de protecție umanitară, cu respectarea minimului de garanții procedurale prevăzute de documentele internaționale privitoare la refugiați.

Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența și procedura de judecată se stabilesc prin lege.

Așadar, intră în atribuția exclusivă a legiuitorului stabilirea normelor privind procedura de soluționare a cererilor de acordare a statutului de refugiat, inclusiv a termenelor în care trebuie îndeplinite anumite acte procedurale. Ca atare, procedura de comunicare a hotărârii supuse căii de atac în termen de 10 zile în fața instanței de judecată respectă pe deplin atât dreptul la petiționare, cât și garanțiile procesuale și exigențele dreptului la un proces echitabil și ale liberului acces la justiție, așa cum acestea rezultă din prevederile art. 51, 21, art. 126 alin. (6) și ale art. 129 din Constituție, precum și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Măsurile pe care organele competente le aplică pentru a asigura comunicarea hotărârii Oficiului Național pentru Refugiați sunt suficiente pentru ca, în condițiile în care și solicitantul statutului de refugiat este diligent și își respectă obligațiile, drepturile sale să se realizeze în mod efectiv. În acest sens sunt și dispozițiile art. 16 alin. (1) fraza a doua din ordonanța criticată, potrivit cărora "Introducerea plângerii în termenul menționat suspendă executarea dispoziției de părăsire a teritoriului României".

În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate față de prevederile art. 18, 25, 52 și 53 din Constituție se constată că acestea nu au incidență în cauză, exercitarea dreptului de azil și a liberei circulații nefiind în nici un fel afectate prin aplicarea unor norme de procedură cum sunt cele criticate în speță. De asemenea, nici dispozițiile art. 1 din Convenția privind statutul refugiaților, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, nu au incidență în cauză, acestea cuprinzând definiția termenului "refugiat" și criteriile de identificare a acestei categorii de persoane.

Cât privește pretinsa încălcare a unor prevederi cuprinse în "Manualul referitor la proceduri și criterii de determinare a statutului de refugiat", se constată că acestea nu pot fi invocate în susținerea neconstituționalității unor dispoziții legale. Acest "manual", redactat de Biroul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, cuprinde recomandări și explicații referitoare la prevederile Convenției privind statutul refugiaților, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, și ale Protocolului privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967, documente la care România a aderat prin

Legea nr. 46/1991 , și nu are forță juridică obligatorie pentru statele contractante, constituindu-se, de fapt, "într-un ghid practic" pentru "îndrumarea funcționarilor guvernamentali" cu atribuții în materie.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 16 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiaților în România, excepție ridicată de Ayas Ragab Hashim Abou Warda în Dosarul nr. 8.793/2005 al Judecătoriei Sectorului 5 București.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 23 februarie 2006.