Decizia nr. 953/2006

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ion Tiucă - procuror

Benke Karoly - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, excepție ridicată de Daniel George Subțirelu în Dosarul nr. 7.818/301/2006 al Judecătoriei Sectorului 3 București.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 14 decembrie 2006 și au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când, având în vedere cererea autorului excepției de a depune concluzii scrise, Curtea, în conformitate cu dispozițiile

art. 57 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat pronunțarea la 19 decembrie 2006.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 19 iulie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 7.818/301/2006, Judecătoria Sectorului 3 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, excepție ridicată de Daniel George Subțirelu într-un litigiu având ca obiect soluționarea plângerii sale împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a unei contravenții.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile

art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

încalcă art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, întrucât, prevăzând depunerea plângerii contravenționale la organul din care face parte agentul constatator, dă posibilitatea acestuia din urmă de a nu înainta instanței judecătorești plângerea. De asemenea, se arată că această conduită a autorităților administrative în cauză este încurajată și de faptul că textul de lege criticat nu prevede nicio sancțiune în cazul neîndeplinirii obligației prevăzute de lege.

Totodată, aceste dispoziții nu îi conferă celui în cauză dreptul de a sesiza, în mod direct și nemijlocit, instanțele de judecată cu plângerea sa.

Judecătoria Sectorului 3 București apreciază că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată. În acest sens, se arată că textul legal criticat nu încalcă accesul liber la justiție, numai instanța de judecată fiind competentă a se pronunța cu privire la plângerea contravențională, organul administrativ la care se depune având doar obligația de a o înregistra și a o trimite spre soluționare instanței judecătorești. Se arată că organul din care face parte agentul constatator are obligația și nu latitudinea de a trimite plângerea, împreună cu dosarul cauzei, la instanță. În caz contrar, se apreciază că organul în cauză săvârșește un abuz, ceea ce atrage răspunderea materială și penală a persoanelor vinovate.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, în opinia Guvernului, textul legal criticat nu îngrădește accesul liber la justiție, ci, din contră, instituie posibilitatea persoanei interesate de a se adresa instanței de judecată. Numai instanța de judecată este competentă să soluționeze plângerea contravențională. Se mai apreciază că, în cazul în care organul administrativ competent își încalcă obligația de a trimite plângerea instanței judecătorești, cei vinovați vor putea fi sancționați disciplinar și chiar penal, chiar dacă aceste sancțiuni nu sunt prevăzute în cadrul

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 .

În susținerea punctului său de vedere, Guvernul invocă

Decizia Curții Constituționale nr. 200 din 29 aprilie 2004 .

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată. În argumentarea acestui punct de vedere, se arată că textul criticat reprezintă o normă de procedură adoptată potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție și asigură părților beneficiul tuturor drepturilor și garanțiilor procesuale menite să le asigure dreptul la un proces echitabil și la soluționarea acestuia într-un termen rezonabil. În susținerea punctului său de vedere, Avocatul Poporului invocă și

Decizia Curții Constituționale nr. 200 din 29 aprilie 2004 .

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susținerile părții prezente, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată, cu modificări și completări, prin

Legea nr. 180/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, care au următorul cuprins:

"(1) Plângerea însoțită de copia de pe procesul-verbal de constatare a contravenției se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o primească și să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens."

În susținerea excepției sunt invocate prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție privind accesul liber la justiție, precum și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea reține următoarele:

Prin

Decizia nr. 200 din 29 aprilie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 1 iunie 2004, Curtea Constituțională a statuat că

art. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

nu îngrădește accesul liber la justiție al persoanelor interesate, ci instituie norme de procedură privind soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției. Această modalitate de reglementare reprezintă, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție privind competența și procedura în fața instanțelor judecătorești, opțiunea exclusivă a legiuitorului.

Spre deosebire de situația reținută în decizia sus-menționată, Curtea constată că în cauza de față se pune problema încălcării accesului liber la justiție din perspectiva faptului că organul din care face parte agentul constatator ar putea să nu înainteze instanței de judecată plângerea depusă împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției. Deși textul legal impune obligația și nu latitudinea acestuia de a o înainta instanței de judecată, totuși, astfel cum rezultă din dosarul de față, deși autorul excepției a expediat prin poștă plângerea sa la data de 27 aprilie 2006, organul din care face parte agentul constatator nu a înaintat-o instanței. Concomitent cu această plângere, autorul excepției s-a adresat direct instanței de judecată cu plângerea în cauză.

Curtea reține că primordial în analiza acestei probleme de constituționalitate este faptul ca, prin decizia pe care o va pronunța, să se asigure accesul liber la justiție al oricărei persoane. Astfel, existența oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau rațională și care ar putea până la urmă să nege acest drept al persoanei, încalcă în mod flagrant prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție. În cazul de față, obligația depunerii plângerii la organul din care face parte agentul constatator, ca și condiție de acces la justiție, nu poate fi justificată în mod obiectiv și rezonabil nici prin faptul că, primind plângerea, organele administrative ar avea cunoștință de ea și nu ar porni la executarea amenzii aplicate. Mai mult decât atât, textul de lege criticat poate da naștere la abuzuri săvârșite de către agenții organelor administrative, ceea ce, în final, chiar dacă ar duce la tragerea la răspundere penală sau disciplinară a acestora, ar îngreuna sau chiar nega dreptul contestatorului la accesul liber la justiție.

În sensul principiului constituțional instituit de art. 21 privind accesul liber la justiție, se înscrie și posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Sub acest aspect, precizarea din alin. 2 al art. 21, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, este firească. Din acest punct de vedere, textul criticat, prevăzând că "plângerea însoțită de copia de pe procesul-verbal de constatare a contravenției se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o primească și să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens", contravine textelor constituționale enunțate mai sus, îngrădește accesul direct la justiție atâta timp cât nu prevede că alternativă și posibilitatea ca plângerea să poată fi depusă și la instanța de judecată.

În consecință, Curtea reține că sunt încălcate prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție privind accesul liber la justiție și, implicit, dreptul la un proces echitabil, precum și prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Curtea mai reține că, deși

art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

instituie norme de procedură privind soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției și că această modalitate de reglementare reprezintă, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție privind competența și procedura în fața instanțelor judecătorești, opțiunea exclusivă a legiuitorului, care, în alegerea soluțiilor sale legislative, trebuie să țină seama de prevederile constituționale, neputându-le eluda în exercitarea competenței sale în materie de procedură. În caz contrar, se încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit cărora, "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie".

Pentru toate aceste motive, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/20001 este întemeiată, urmând să o admită.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile

art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor sunt neconstituționale. Excepția a fost ridicată de Daniel George Subțirelu în Dosarul nr. 7.18/301/2006 al Judecătoriei Sectorului 3 București.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 19 decembrie 2006.