Decizia nr. 334/2007

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Marinela Mincă - procuror

Benke Karoly - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Museanu în Dosarul nr. 2.315/2006 al Judecătoriei Medgidia.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, arătând că dispozițiile legale criticate consacră dreptul acuzatului de a nu se autoacuza, iar împrejurarea că declarațiile acuzatului pot fi folosite și împotriva sa numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză constituie o garanție a procesului echitabil.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 31 octombrie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 2.315/2006, Judecătoria Medgidia a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Museanu într-o cauză penală ce privește trimiterea sa în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 271 alin. 1 din Codul penal.

În motivarea excepției autorul acesteia apreciază că textul constituțional invocat este încălcat în măsura în care declarația inculpatului poate fi folosită numai împotriva sa. Astfel, se ajunge la situația ca mărturisirea inculpatului să fie "regina probelor", ceea ce contravine adevărului obiectiv. Se mai arată că această depoziție trebuie privită ambivalent, atât în favoarea inculpatului, cât și împotriva sa, nefiind benefic înfăptuirii justiției ca instanța de judecată să preia din depoziție numai acele pasaje care sunt împotriva inculpatului.

Judecătoria Medgidia apreciază excepția de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată. Se arată că dreptul la tăcere al inculpatului presupune posibilitatea acestuia de a nu face declarații care ar putea fi folosite drept probe împotriva sa și de a nu contribui astfel la propria incriminare. Aducerea la cunoștință învinuitului sau inculpatului a dreptului său de a nu face nicio declarație și atragerea atenției asupra faptului că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa de către organele judiciare sunt rezultatul ridicării prezumției de nevinovăție la rang de principiu fundamental. Se mai susține că este de bun-simț și de o logică elementară să se admită că este absurd a se accepta drept probe în procesul penal mărturii făcute de o persoană contra propriilor sale interese.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În argumentarea acestui punct de vedere, se susține că înștiințarea învinuitului sau inculpatului despre posibilitatea ca declarația sa să fie folosită în cadrul procesului penal nu înseamnă o recunoaștere a vinovăției sale, prezumția de nevinovăție fiind înlăturată numai odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare. Totodată, declarația învinuitului sau inculpatului nu poate servi la condamnarea acestuia decât în măsura în care este coroborată cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată. Se arată că nu este încălcat principiul prezumției de nevinovăție, întrucât inculpatul nu este pus în fața unui verdict definitiv de vinovăție și de răspundere. Totodată, se mai susține că instanța de judecată este cea care apreciază asupra concludenței și utilității probelor, iar cu ocazia deliberării va face aprecierea definitivă a probelor, care, potrivit art. 63 alin. 2 teza întâi din Codul de procedură penală, nu au valoare mai dinainte stabilită.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispozițiile art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală. În realitate, așa cum rezultă din motivarea excepției, autorul acesteia critică numai teza întâi partea finală a art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală, text asupra constituționalității căruia Curtea urmează să se pronunțe prin prezenta decizie. Art. 70 alin. 2 teza întâi partea finală din Codul de procedură penală are următorul cuprins:

"Învinuitului sau inculpatului i se aduc apoi la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a avea un apărător, precum și dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i-se totodată atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa."

Textele constituționale invocate în susținerea excepției sunt cele ale art. 23 alin. (8) privind prezumția de nevinovăție, devenit art. 23 alin. (11) după revizuirea și republicarea Constituției.

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea reține următoarele:

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, prezumția de nevinovăție prevăzută de art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale este încălcată "dacă, fără stabilirea legală prealabilă a culpabilității unui învinuit și, îndeosebi, fără ca acesta din urmă să aibă ocazia să-și exercite drepturile de apărare, o decizie judiciară care îl privește reflectă sentimentul că este vinovat" (Cauza Minelli împotriva Elveției, 1983). De asemenea, s-a mai reținut că această prezumție este încălcată și prin afirmațiile făcute de unii oficiali publici despre investigații penale în curs, care încurajează publicul să creadă în vinovăția suspectului și care judecă valoarea faptelor anterior unei decizii pronunțate de autoritatea judecătorească competentă (Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, 1995). Totodată, dreptul persoanei de a nu se autoacuza este într-o strânsă legătură cu prezumția de nevinovăție (Cauza Saunders împotriva Marii Britanii, 1996).

Curtea constată că textul art. 70 alin. 2 teza întâi partea finală din Codul de procedură penală consacră dreptul acuzatului de a păstra tăcerea cu privire la faptele care îi sunt imputate, deci de a nu contribui la propria sa acuzare, ceea ce reprezintă un element esențial al conceptului de proces echitabil. Astfel, prin existența acestei garanții procesuale, este protejată persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni de exercitare a unor presiuni din partea organelor de urmărire penală. Dreptul acuzatului de a nu se acuza presupune ca organele de urmărire penală să strângă probe și să dovedească vinovăția acuzatului, fără a recurge la metode de coerciție, cu nesocotirea voinței acuzatului.

Cu privire la dreptul persoanei de a nu se autoacuza, Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, în Cauza Miranda vs. Arizona din 1966, a statuat că orice mărturisire a acuzatului este inadmisibilă dacă nu i se aduc la cunoștință, în prealabil, acele "avertismente Miranda". Astfel, înainte de interogatoriu trebuie să i se aducă acuzatului la cunoștință faptul că beneficiază de dreptul la tăcere, că orice declarație a sa poate fi folosită împotriva lui și că are dreptul să fie asistat de un avocat, iar dacă nu are suficiente resurse materiale va fi numit un avocat din oficiu spre a-l reprezenta. Prin aceste garanții procedurale se asigură în mod efectiv dreptul acuzatului de a nu se acuza. Într-o altă cauză, Dickerson vs. United States, 2000, Curtea a reafirmat acest principiu - dreptul la tăcere - ca fiind unul de natură constituțională, chiar dacă nu este în mod expres prevăzut în Constituție.

Cu privire la situația din speță, având în vedere prevederile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală, potrivit cărora "Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului", nu se poate ajunge la concluzia că mărturisirea ar fi "regina probelor". Curtea reține că art. 69 din același cod prevede măsura în care se poate ține cont de declarațiile date de învinuit sau inculpat, reglementare similară, mutatis mutandis, cu cea care privește declarațiile părții vătămate, părții civile sau celei responsabile civilmente (art. 75). Deci, textul de lege criticat nu poate fi interpretat în sensul că declarațiile făcute de inculpat sau acuzat au o valoare supremă. Mai mult, Curtea constată că este neîntemeiată și susținerea potrivit căreia instanța de judecată preia din declarație numai acele pasaje care sunt împotriva inculpatului, având în vedere finalitatea procesului penal - aflarea adevărului (art. 3 din Codul de procedură penală), precum și prevederile art. 4 din Codul de procedură penală coroborate cu art. 69 din același cod, potrivit cărora instanța de judecată, în virtutea rolului său activ, administrează probatoriul necesar pentru aflarea adevărului și va ține cont de declarațiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

În consecință, Curtea reține că prezumția de nevinovăție nu este înlăturată prin obligația organelor judiciare de a atrage atenția învinuitului sau inculpatului că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa, dimpotrivă, această obligație fiind o importantă garanție procesuală pentru satisfacerea cerințelor unui proces echitabil. Prin această obligație este respectat dreptul fundamental al persoanei de a nu se autoacuza.

Având în vedere cele expuse mai sus, nu se poate susține, în niciun fel, încălcarea prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 70 alin. 2 teza întâi partea finală din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Museanu în Dosarul nr. 2.315/2006 al Judecătoriei Medgidia.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 3 aprilie 2007.