Decizia nr. 330/2007

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Marinela Mincă - procuror

Benke Karoly - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gabriel Becheanu în Dosarul nr. 28.692/3/2006 al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie.

La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 2.224D/2006.

La apelul nominal efectuat în Dosarul nr. 2.224D/2006 se prezintă Iulian Drosu, autor al excepției, și partea Marcel Filip, constatându-se lipsa celorlalte părți, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că apărătorul autorilor excepției Iulian Drosu și Mihaela Angela Spătaru a depus o cerere de amânare a judecării cauzei, motivat de faptul că în aceeași zi urmează să se prezinte la Tribunalul București - Secția a II-a penală și la Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ ca apărător ales al unor părți, fără a depune dovezi în acest sens.

Autorul excepției Iulian Drosu arată că nu susține cererea avocatului, întrucât acesta nu îi mai reprezintă interesele.

Partea Marcel Filip lasă la aprecierea Curții rezolvarea acestei cereri.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii de amânare, motivat de inexistența dovezilor care să susțină cererea formulată.

Curtea ia act de faptul că Iulian Drosu nu mai este reprezentat de avocatul respectiv și, în aceste condiții, respinge cererea apărătorului celuilalt autor al excepției, Mihaela Angela Spătaru, fiind nedovedită.

Curtea dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 2.352D/2006.

La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele de mai sus, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor.

Părțile prezente lasă la aprecierea Curții, iar reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor.

Curtea, în temeiul dispozițiilor

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.224D/2006 și nr. 2.352D/2006 la Dosarul nr. 2.212D/2006, care este primul înregistrat.

Cauza se află în stare de judecată.

Părțile prezente solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, arătând că partea interesată poate oricând să formuleze o nouă cerere de revocare a măsurii arestării preventive. Totodată, se apreciază că nu sunt încălcate prevederile art. 5 paragraful 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât acest text convențional prevede doar un grad de jurisdicție în materia luării măsurii arestării preventive. În susținerea acestui punct de vedere este invocată și

Decizia Curții Constituționale nr. 156 din 27 februarie 2007 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 22 septembrie 2006, 18 octombrie 2006 și 25 octombrie 2006, pronunțate în dosarele nr. 28.692/3/2006, nr. 9.169/2/2006 și nr. 9.133/2/2006, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, excepții ridicate de Gabriel Becheanu, Iulian Drosu și Mihaela Angela Spătaru, respectiv Kamel Ahmed Abdrabo Mohammed, în cauze având ca obiect soluționarea recursurilor formulate împotriva încheierilor prin care au fost respinse cererile de revocare a măsurii arestării preventive.

În motivarea excepției autorii acesteia apreciază, în esență, că textul legal criticat este neconstituțional, întrucât restrânge, în mod nepermis, accesul liber la justiție, afectează dreptul la un proces echitabil și nu acordă un tratament egal tuturor participanților la procesul penal.

Se mai susține că textul legal criticat este neconstituțional, întrucât încalcă dreptul la un recurs efectiv, astfel cum este reglementat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Se arată că art. 141 alin. 1 teza finală din Codul de procedură penală aduce atingere prezumției de nevinovăție, nedând posibilitatea celui acuzat să probeze lipsa de temeinicie a indiciilor care îl consideră făptuitor. Se mai apreciază că cel acuzat nu are acces la toate mijloacele procesuale prin care să demonstreze că nu există indicii temeinice de natură a se lua o măsură preventivă împotriva sa.

Curtea de Apel București - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul Curții Constituționale nr. 2.212D/2006, apreciază excepția de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată. În susținerea acestei opinii se arată că textul contestat este o reglementare la nivelul legii a celor stabilite prin Decizia nr. XII din 21 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în urma formulării unui recurs în interesul legii.

În celelalte două dosare, aceeași instanță, dar în complete diferite, apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. În acest sens se arată că reglementarea procesual penală stabilește, în mod expres, că în materia arestării preventive nu există niciun fel de cale de atac, ceea ce duce la diminuarea atât a garanțiilor libertății individuale, cât și a eficienței principiului legalității, respectiv a controlului jurisdicțional. Se arată că inexistența căii de atac lipsește de un important element conținutul dreptului la libertate individuală. Se mai apreciază că textul criticat impune o inegalitate atât între diferite categorii de inculpați, cât și între inculpat și parchet, în funcție de soluția pronunțată de către instanță.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată. În argumentarea acestui punct de vedere se arată că textul de lege criticat nu încalcă art. 5 paragraful 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât acest text convențional prevede doar un grad de jurisdicție în materia luării măsurii arestării preventive. Totodată, se apreciază că nu sunt încălcate nici dispozițiile art. 23 alin. (7) din Constituție, care prevăd că încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Mai mult, se consideră că este de competența exclusivă a legiuitorului de a stabili condițiile de exercitare a căilor de atac, potrivit art. 129 din Constituție. În aceste condiții, nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil și nici cea referitoare la restrângerea, în mod nejustificat, a exercițiului unor drepturi și libertăți.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susținerile părților prezente, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, introduse prin

Legea nr. 356/2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, și au următorul cuprins:

"Încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac."

Textele constituționale invocate în susținerea excepției sunt cele ale art. 16 alin. (2) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (7) și (11) privind libertatea individuală, art. 49 (devenit, după revizuirea și republicarea Constituției, art. 53) privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiției.

Totodată, sunt invocate și prevederile art. 5 paragraful 4 privind dreptul persoanei lipsite de libertatea sa prin arestare sau deținere de a introduce un recurs în fața unui tribunal și ale art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, ambele din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea reține următoarele:

Dispozițiile legale criticate sunt o expresie, la nivelul legii, a interpretării date, prin Decizia nr. XII din 21 noiembrie 2005, de Înalta Curte de Casație și Justiție, pronunțată în urma formulării unui recurs în interesul legii, a prevederilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală. Prin acea decizie s-a stabilit că încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu poate fi atacată, separat, cu recurs.

În acest sens, s-a reținut că "rațiunile pentru care în art. 140^3 alin. 1 și art. 141 din Codul de procedură penală nu a fost reglementat recursul împotriva încheierilor prin care, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății în primă instanță ori în apel, a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive constau, pe de o parte, în faptul că o nouă cerere de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, pentru motive noi, poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale sau al judecății.

Pe de altă parte, prin dispozițiile art. 146 alin. 12, art. 149^1 alin. 13, art. 159 alin. 8, art. 160^a alin. 2 și art. 160^b din Codul de procedură penală, se asigură atât controlul judiciar imediat, realizat de către o instanță ierarhic superioară, asupra legalității și temeiniciei arestării preventive în cursul urmăririi penale și al judecății, cât și verificarea periodică a legalității și temeiniciei acestei măsuri preventive în cursul judecății".

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că "lipsa posibilității de a ataca, separat, cu recurs încheierea pronunțată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății în primă instanță și în apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu contravine art. 5 paragraful 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căruia «orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală». Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 5 paragraful 4 din Convenție nu garantează dreptul la o cale de atac împotriva hotărârilor privitoare la arestarea preventivă, ci garantează un grad de jurisdicție, reprezentat de o instanță independentă, pentru luarea, prelungirea sau menținerea arestării preventive".

De altfel, Curtea reține că în acest sens este și jurisprudența sa cu privire la aplicabilitatea art. 5 paragraful 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - spre exemplu,

Decizia nr. 458 din 28 octombrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 18 ianuarie 2005.

Curtea reține că, astfel cum a stabilit în

Decizia sa nr. 458 din 28 octombrie 2004 , dublul grad de jurisdicție se impune numai în ipoteza prevăzută de art. 2 pct. 1 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care se referă la dreptul oricărei persoane "declarate vinovată de o infracțiune" de a cere "examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară", deci la dreptul la o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești prin care se constată vinovăția penală a unei persoane, iar nu la dreptul la recurs împotriva încheierilor privind măsurile preventive. De asemenea, Curtea reține că art. 6 paragraful 1 din Convenție nu impune dublul grad de jurisdicție.

Totodată, nu există nicio încălcare a prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (2) privind egalitatea în drepturi, având în vedere că persoana interesată, chiar dacă nu dispune de o cale de atac împotriva încheierii prin care prima instanță sau instanța de apel a respins cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive, poate reitera o nouă cerere de revocare. Curtea, în jurisprudența sa, a stabilit că egalitatea în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât se impune aplicarea unui tratament juridic diferit dacă situația de fapt nu este identică. Astfel, pentru asigurarea egalității de tratament juridic, mijloacele procedurale puse la îndemâna învinuitului sau a inculpatului, respectiv a procurorului, pot fi diferite - reiterarea cererii de revocare a măsurii arestării preventive, respectiv atacarea cu recurs a încheierii prin care s-a admis cererea de revocare, având în vedere poziția procesuală diferită a învinuitului sau inculpatului, respectiv a procurorului, și deci situațiile de fapt diferite în care aceștia se găsesc, fără însă ca în acest mod să fie afectată egalitatea participanților la procesul penal. În consecință, rezultă și faptul că textul criticat respectă întru totul cerințele art. 124 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți".

Curtea reține că nu sunt încălcate nici prevederile art. 23 alin. (7) din Constituție, potrivit cărora "Încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege", cerință îndeplinită de prevederile criticate. Totodată, Curtea constată că dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituție, invocate în susținerea excepției, nu au incidență în cauză, întrucât textul legal criticat nu cuprinde nicio referire cu privire la stabilirea vinovăției persoanei, ci privește măsurile preventive.

Având în vedere cele expuse mai sus, nu se poate susține, în niciun fel, încălcarea prevederilor constituționale și convenționale invocate.

Totodată, Curtea reține că, în sensul celor de mai sus, s-a pronunțat și prin

Decizia nr. 156 din 27 februarie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 19 martie 2007.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gabriel Becheanu, Iulian Drosu și Mihaela Angela Spătaru, respectiv Kamel Ahmed Abdrabo Mohammed, în dosarele nr. 28.692/3/2006, nr. 9.169/2/2006 și nr. 9.133/2/2006 ale Curții de Apel București - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 3 aprilie 2007.