Decizia nr. 80/1997

Lucian Stangu - judecător

Nicolae Popa - judecător

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Completul de judecată, convocat potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata următoarele:

Curtea Suprema de Justiție - Secția civilă, prin Încheierea din 4 decembrie 1996, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 330^1 din Codul de procedură civilă și ale

art. 31 din Legea nr. 56/1993 , invocată de Gaicu Mircea.

În motivarea excepției se susține ca prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă contravin dispozițiilor art. 16 și art. 20 alin. (2) din Constituție, precum și ale art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Cat privește

art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993 , se susține ca acest text încalcă prevederile art. 123 din Constituție, întrucât independenta și supunerea judecătorilor numai legii se referă atât la autoritatea judecătorească în ansamblu, cat și a fiecărui judecător care face parte din completul de judecată. Se arata ca prin Hotărârea nr. 1 din 2 februarie 1995, Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție au schimbat jurisprudenta Secției civile cu privire la restituirea imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, obligând astfel completele de judecată să respecte aceasta hotărâre, chiar dacă aveau alte convingeri.

Exprimandu-și opinia, potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanța a apreciat ca excepția invocată este neîntemeiată.

În temeiul art. 24 din Legea nr. 47/1992 au fost solicitate puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Senatul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția de neconstituționalitate este nefondata.

În punctul de vedere al Guvernului se considera ca excepția este neîntemeiată deoarece cat privește dispozițiile art. 330^1 din Codul de procedură civilă, ca urmare a modificării acestora prin Legea nr. 17/1997, Curtea Constituțională nu se mai poate pronunța asupra excepției referitoare la dispozițiile legale în noua redactare, deoarece ar depăși limitele sesizării prevăzute în art. 24 alin. (1) din Legea nr 47/1992, iar referitor la

art. 31 din Legea nr. 56/1993 , se considera că nu exista nici un impediment constituțional în reglementarea posibilității schimbării jurisprudenței instanței supreme, întrucât aceasta, potrivit

art. 1 alin. 2 din Legea nr. 56/1993 , urmărește aplicarea corecta și unitară a legilor de către toate instanțele. În continuare se apreciază ca instituția schimbării jurisprudenței Curții Supreme de Justiție, constituită în Secții Unite, este menita să asigure justa interpretare a legii, în vederea ocrotirii în mod egal a intereselor particulare și a celor generale, în scopul stabilitatii ordinii sociale în cadrul statului de drept.

Camera Deputaților nu a comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă și cele ale

art. 31 din Legea nr. 56/1993 , raportate la prevederile Constituției, și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Analizând excepția de neconstituționalitate invocată, se constată că, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională este competența sa o soluționeze, fiind legal sesizată.

Referitor la dispozițiile art. 330^1 din Codul de procedură civilă, la data invocarii excepției de neconstituționalitate, textul avea următoarea redactare: "recursul în anulare se poate declara oricând".

Prin Legea nr. 17 din 17 februarie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 18 februarie 1997, dispozițiile art. 330^1 din Codul de procedură civilă au fost modificate și, în noua redactare, art. 330^1 are următorul conținut:

"Pentru motivul prevăzut la art. 330 pct. 1, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Pentru motivul prevăzut la art. 330 pct. 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare."

Este de observat ca din textul actual au fost inlaturate prevederile care formau obiectul excepției de neconstituționalitate. Astfel recursul în anulare împotriva hotărârilor judecătorești irevocabile nu mai poate fi declarat oricând de către Ministerul Public, ci în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă, pentru motivul prevăzut de art. 330 pct. 1, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, pentru motivul prevăzut de art. 330 pct. 2. Motivele de neconstituționalitate invocate nu mai pot fi reținute. Rezultă astfel ca, în urma modificării textului de lege atacat, excepția este în prezent lipsită de obiect și, în consecința, urmează să fie respinsă ca vadit nefondata.

Cat privește dispozițiile

art. 31 din Legea nr. 56/1993 , Curtea constata ca acestea nu sunt incompatibile cu principiile enunțate în art. 123 din Constituție, care statornicesc, pe de o parte, ca justiția se înfăptuiește în numele legii [alin. (1)], iar pe de altă parte, ca judecătorii sunt independenți și se supun numai legii [alin. (2)].

Nu se poate susține, în primul rând, ca dispozițiile incriminate, din

Legea nr. 56/1993 ; ar contraveni principiului potrivit căruia justiția se înfăptuiește în numele legii, de vreme ce prevederile ce fac obiectul excepției sunt cuprinse într-o reglementare data prin lege.

Nu este, tot astfel, exact nici ca

art. 31 din Legea nr. 56/1993

ar consacra o abatere de la independenta judecătorilor și de la supunerea lor exclusiv față de lege. Problema schimbării jurisprudenței Curții Supreme de Justiție din inițiativa uneia dintre secțiile acesteia este rezolvată, potrivit textului menționat, de judecătorii Curții, iar nu de persoane din afară acesteia; acest mod de a rezolva o problemă ținând de soluționarea unei cauze reprezintă o simpla dispoziție legală de amenajare a competentei în interiorul Curții Supreme de Justiție.

Schimbarea jurisprudenței Curții este propusă de judecătorii unei secții, fără nici o ingerinta din exterior. Dar, date fiind consecințele importante ale schimbării practicii Curții Supreme de Justiție, o asemenea decizie este supusă, prin

art. 31 din Legea nr. 56/1993 , ratificării de către Secțiile Unite ale Curții, compuse și ele, bineînțeles, din judecătorii Curții, la care participa și judecătorii secției, a căror propunere se cere a fi aprobată. Nici de data aceasta nu este vorba despre vreo ingerinta în activitatea de judecată. Într-adevăr, inițiativa unei asemenea schimbări a jurisprudenței vine, în ipoteza la care ne referim, de la secția competența să se pronunțe asupra cauzei, iar nu de la Secțiile Unite. Aceasta din urma nu soluționează cauza supusă judecații în secția ce le-a sesizat, ci numai o chestiune prealabilă - schimbarea jurisprudenței -, după care judecata în secție, care fusese întreruptă, va fi reluată.

Soluția reglementată prin

Legea nr. 56/1993

corespunde pe deplin art. 125 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege". Același articol din legea fundamentală prevede că atât competența, cat și procedura de judecată se stabilesc prin lege.

O asemenea reglementare corespunde necesității de unificare a jurisprudenței, dând, pentru Curtea Suprema de Justiție, expresie rolului sau, înscris în

art. 1 alin. 2 din Legea nr. 56/1993 , de a urmări aplicarea corecta și unitară a legii.

Aceasta obligație a Curții Supreme de Justiție nu contravine în nici un fel Constituției, fiind, dimpotriva, de natura a asigura, printr-o practica judecătorească unitară, egalitatea constituțională a cetățenilor în fața legii și în fața justiției. Aceasta egalitate nu ar fi, într-adevăr, de conceput în cazul în care instanțele ar adopta - uneori chiar în mod generalizat -, în aplicarea aceleiași legi, soluții adesea, ireconciliabile.

Instituția schimbării jurisprudenței, la care se referă

art. 31 din Legea nr. 56/1993 , a existat și în trecut, cat privește Curtea de Casație și de Justiție, fără să se fi pus vreodata la indoiala compatibilitatea reglementării respective cu principiul independentei judecătorului.

Unificarea jurisprudenței nu se realizează prin ordine sau alte injonctiuni ori ingerințe din afară sistemului judecătoresc, ci este, în felul reglementat prin

Legea nr. 56/1993 , opera exclusiva a voinței judecătorilor care hotărăsc împreună asupra corectei aplicari a legii, iar adoptarea hotărârilor cu majoritatea voturilor judecătorilor Secțiilor Unite ale Curții este absolut normală, de vreme ce este vorba despre schimbarea jurisprudenței statornicite în același mod.

Concluzia ce se impune este, asadar, aceea ca judecătorii se pronunța în toate cazurile potrivit intimei lor convingeri, având însă obligația constituțională de a se supune legii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 24 alin. (2) și al art. 25 din Legea nr. 47/1992, în unanimitate,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate invocată de Gaicu Mircea în Dosarul nr. 2.143/1995 al Curții Supreme de Justiție - Secția civilă, privind:

- dispozițiile

art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993 ;

- dispozițiile art. 330^1 din Codul de procedură civilă, constatând ca excepția invocată în legătură cu aceste prevederi este lipsită de obiect.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința din 29 aprilie 1997.