Decizia nr. 701/2007

Articolul 141

din Legea nr. 85/2006 : "(1) Odată cu cererea formulată conform art. 138 alin. (1) sau, după caz, art. 138 alin. (3), administratorul judiciar sau lichidatorul ori, după caz, comitetul creditorilor va putea cere judecătorului-sindic să instituie măsuri asigurătorii asupra bunurilor din averea persoanelor urmărite conform art. 138. Fixarea unei cauțiuni de 10% din valoarea pretențiilor este obligatorie.

(2) Cererea de măsuri asigurătorii poate fi formulată și ulterior introducerii acțiunii prevăzute la art. 138.";

- Art. 592 alin. 2 din Codul de procedură civilă: " Instanța va decide de urgență, în camera de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere executorie, fixând totodată, dacă este cazul, cuantumul cauțiunii și termenul înăuntrul căruia urmează să fie depusă aceasta. Încheierea este supusă numai recursului, în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul se judecă de urgență și cu precădere, cu citarea în termen scurt a părților.";

-

Articolul 86

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998 : "Cererile formulate de A.V.A.S. și orice alte acte procedurale efectuate de și pentru aceasta în orice fel de cauze sunt scutite de taxe de timbru, timbru judiciar, cauțiuni și orice alte taxe."

În opinia autorului excepției, textele de lege criticate contravin următoarelor prevederi constituționale: art. 21 alin. (1)-(3) referitoare la accesul liber la justiție și la dreptul părților la un proces echitabil; art. 24 privind dreptul la apărare; art. 44 alin. (1) și (2) privind dreptul de proprietate, garantarea și ocrotirea proprietății private; art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți; art. 115 alin. (4) referitor la dreptul Guvernului de a emite ordonanțe de urgență; art. 124 referitor la înfăptuirea justiției; și art. 136 alin. (6) privind inviolabilitatea proprietății private. Totodată, susține și încălcarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, precum și a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție privind dreptul de proprietate.

Examinând criticile de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile

art. 141 din Legea nr. 85/2006

și art. 592 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că aceste texte de lege, care reglementează posibilitatea și condițiile instituirii măsurilor asigurătorii asupra bunurilor membrilor organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și ale oricărei persoane care a cauzat starea de insolvență a debitorului, constituie reguli de procedură a căror stabilire, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului. Aceste norme corespund cerințelor unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, așa cum este procedura insolvenței sau, la modul general, luarea măsurilor asigurătorii.

În cadrul procedurii de instituire a măsurilor asigurătorii nu este soluționat fondul dreptului, finalitatea fiind doar aceea de a asigura pentru viitor valorificarea acestuia. Astfel, legiuitorul a urmărit preîntâmpinarea riscului la care este expus titularul dreptului, și anume situația în care, deși dreptul i-a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă, așadar susceptibilă de punere în executare, să se vadă pus în imposibilitatea de a-l realiza ca urmare a manoperelor dolosive ale debitorului. Așa fiind, o asemenea procedură este guvernată de imperativul celerității, fapt ce justifică soluționarea "de urgență, în camera de consiliu, fără citarea părților". Cu toate acestea, partea interesată își poate exercita dreptul la apărare prin formularea căii de atac a recursului împotriva încheierii de soluționare a cererii de sechestru asigurător.

Prin urmare, Curtea apreciază că dispozițiile

art. 141 din Legea nr. 85/2006

și art. 592 alin. 2 din Codul de procedură civilă nu încalcă dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare în sensul consacrat de Constituție sau de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De asemenea, Curtea apreciază că nu pot fi reținute nici criticile de neconstituționalitate vizând restrângerea nejustificată a dreptului de proprietate. Astfel, constată că instituirea vremelnică a măsurilor asigurătorii își găsește fundamentul în necesitatea de a ocroti proprietatea privată a altor titulari. De asemenea, observă că art. 136 alin. (5) din Constituție prevede inviolabilitatea proprietății private numai în condițiile legii.

Mai mult, reglementarea obligației de a depune o cauțiune pentru aceia care solicită instituirea măsurilor asigurătorii reprezintă o piedică a exercitării acestui drept cu rea-credință, cât și o garanție pentru cel căruia i se adresează aceste măsuri că își va putea recupera eventualele prejudicii suferite.

De altfel, asupra unora dintre aceste aspecte, Curtea s-a mai pronunțat și prin

Decizia nr. 166 din 22 martie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 3 mai 2005, când a respins ca fiind neîntemeiate criticile de neconstituționalitate formulate împotriva art. 592 alin. 2 teza întâi din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 86 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998 , Curtea constată că acestea au constituit în mai multe rânduri obiect al controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași critici formulate ca și în prezenta cauză. În acest sens, poate fi amintită

Decizia nr. 853 din 28 noiembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 17 ianuarie 2007, în care Curtea, invocând dispozițiile art. 139 alin. (1) din Constituție, a arătat că "este atributul exclusiv al legiuitorului să prevadă inclusiv scutirea instituțiilor publice implicate în procesul de privatizare de la plata taxelor de timbru și a celorlalte taxe, având în vedere interesul general pe care-l prezintă aceste instituții publice. În plus, această scutire își are justificarea în strânsa legătură cu bugetul de stat (alimentat, printre altele, și prin încasarea taxelor judiciare) a acțiunilor în justiție promovate de acestea în interes public".

Cu același prilej Curtea a reținut și că "scutirea instituțiilor publice implicate în procesul de privatizare de la plata taxelor de timbru și a celorlalte taxe nu este de natură să contravină niciunuia din principiile statuate în art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (1) și (2) din Constituție [...], întrucât, în cadrul procesului, ambele părți beneficiază de toate drepturile și garanțiile procesuale care condiționează într-o societate democratică procesul echitabil, judecat într-un termen rezonabil de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege".

Întrucât în cauză nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudența Curții Constituționale, soluția și considerentele acestei decizii își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

În sfârșit, în ceea ce privește critica de neconstituționalitate extrinsecă pe care autorul excepției o formulează referitor la dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2005 , Curtea reține că acest act normativ a fost emis pentru reglementarea unei situații extraordinare ce nu putea fi amânată, în legătură cu procesul de privatizare, problemă în legătură cu care România și-a asumat numeroase obligații pe parcursul negocierii aderării la Uniunea Europeană.

Curtea constată că autorul excepției critică ordonanța de urgență pentru neîndeplinirea cerințelor constituționale de emitere numai în privința art. II pct. 2, prin care s-a prevăzut modificarea

art. 86 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998 .

Față de acestea Curtea reține, în principiu, că, în măsura în care pentru domeniul principal de reglementare sunt întrunite condițiile de stare extraordinară și de urgență a reglementării, faptul că actul normativ cuprinde și o normă adiacentă ce putea fi elaborată și pe calea procedurii obișnuite de legiferare nu poate afecta constituționalitatea ordonanței de urgență.

În speță însă trebuie observat că modificarea

art. 86 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998

constă în înlocuirea sintagmei "în legătură cu valorificarea activelor bancare" cu sintagma "în orice fel de cauze". Această modificare a fost necesară și urgentă pentru că în urma transformării Agenției pentru Valorificarea Activelor Bancare în Agenția pentru Valorificarea unor Active ale Statului s-au lărgit și diversificat atribuțiile sale, ca și procesele în care este implicată, impunându-se extinderea sferei scutirilor.

În sfârșit, Curtea reține că urgența ce se impune la adoptarea unei ordonanțe potrivit art. 115 alin. (4) din Constituție nu presupune și ca dispozițiile actului normativ să aibă o aplicabilitate limitată în timp, așa cum susține autorul excepției.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 141 din Legea nr. 85/2006

privind procedura insolvenței, art. 592 alin. 2 din Codul de procedură civilă,

art. 86 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/1998

privind valorificarea unor active ale statului și ale

art. II pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2005

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 119/2001

privind unele măsuri pentru privatizarea Societății Comerciale Combinatul Siderurgic "Sidex" - S.A. Galați și a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/1998

privind valorificarea unor active ale statului, excepție ridicată de Oros Lepa în Dosarul nr. 6.297/108/2006 al Curții de Apel Timișoara - Secția comercială.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 11 septembrie 2007.