Decizia nr. 1341/2008

Articolul 21

și 25 din Legea locuinței nr. 114/1996

au următorul conținut:

- Art. 21: "Închirierea locuințelor se face pe baza acordului dintre proprietar și chiriaș, consemnat prin contract scris, care se va înregistra la organele fiscale teritoriale și va cuprinde:

a) adresa locuinței care face obiectul închirierii;

b) suprafața locativă și dotările folosite în exclusivitate și în comun;

c) suprafața curților și a grădinilor folosite în exclusivitate sau în comun;

d) valoarea chiriei lunare, regulile de modificare a acesteia și modul de plată;

e) suma plătită în avans în contul chiriei;

f) locul și condițiile în care se realizează primirea și restituirea cheilor;

g) obligațiile părților privind folosirea și întreținerea spațiilor care fac obiectul contractului;

h) inventarul obiectelor și al dotărilor aferente;

i) data intrării în vigoare și durata;

j) condițiile privind folosința exclusivă și în comun a părților aflate în coproprietate;

k) persoanele care vor locui împreună cu titularul contractului;

l) alte clauze convenite între părți.";

- Art. 25: "Evacuarea chiriașului se face numai pe baza unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Chiriașul este obligat la plata chiriei prevăzute în contractul de închiriere, până la data executării efective a hotărârii de evacuare."

Autorul excepției invocă încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 16 relative la egalitatea în drepturi a cetățenilor, ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 51 alin. (4) referitoare la obligația autorităților publice de a răspunde la petiții în termenele și în condițiile stabilite de lege, ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei, ale art. 53 alin. (1) relative la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 57 privind obligația cetățenilor români, a cetățenilor străini și a apatrizilor de a exercita drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, ale art. 120 alin. (1) referitoare la principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice, ale art. 124 privind înfăptuirea justiției și ale art. 135 alin. (1) și (2) lit. a) relative la economia României.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

I. Potrivit

art. 21 din Legea locuinței nr. 114/1996 , închirierea locuinței se face prin încheierea unui contract scris între proprietar și chiriaș, care se va înregistra la organele fiscale teritoriale și care va cuprinde, în mod obligatoriu, prevederile enumerate limitativ la lit. a) - k), inclusiv persoanele care vor locui împreună cu titularul contractului și care dobândesc drepturi locative proprii cu condiția să locuiască efectiv cu titularul contractului de închiriere cel puțin un an și să fie menționate în contractul de închiriere. Drepturile locative ale persoanelor care sunt înscrise în contract, deși sunt drepturi proprii, nu izvorăsc din contractul de închiriere, ci din drepturile locative ale titularului contractului de închiriere. Este motivul pentru care acestor persoane contractul nu le este opozabil, legea recunoscându-le dreptul de a beneficia de contract numai în anumite condiții restrictive, și anume în cazul părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului de închiriere sau al decesului acestuia, astfel cum prevede art. 27 alin. (1) lit. c) din același act normativ.

Totodată, potrivit

art. 25 din Legea locuinței nr. 114/1996 , evacuarea chiriașului se face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile, chiriașul fiind obligat la plata chiriei prevăzute în contractul de închiriere până la data executării efective a hotărârii de evacuare.

Având în vedere toate acestea, cât și cauza civilă în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, Curtea nu poate reține încălcarea principiului constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor, normele legale criticate nefăcând distincție între subiectele de drept aflate în aceeași situație, astfel încât susținerea pretinsului său caracter discriminatoriu este lipsită de temei. De altfel, Curtea a statuat în jurisprudența sa, în deplin acord cu aceea a Curții Europene a Drepturilor Omului, că egalitatea nu înseamnă uniformitate și că pot fi instituite tratamente juridice distincte pentru anumite categorii de persoane dacă există o justificare obiectivă și rezonabilă (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul Rassmussen împotriva Danemarcei - 1984).

Totodată, Curtea constată că nu poate fi primită nici critica privind încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 21 relative la accesul liber la justiție, întrucât

art. 61 din Legea locuinței nr. 114/1996

prevede că orice litigiu în legătură cu aplicarea dispozițiilor acestei legi se soluționează de către instanțele judecătorești.

În ceea ce privește invocarea art. 57 din Constituție, Curtea observă că acesta nu are incidență în prezenta cauză, deoarece se referă la obligația cetățenilor români, a cetățenilor străini și a apatrizilor de a se conforma regulilor de exercitare cu bună-credință a drepturilor și libertăților constituționale, garantarea drepturilor cetățenilor față de posibilele abuzuri ale autorităților publice fiind reglementată de Constituție prin alte mecanisme de protecție, în special de natură jurisdicțională. Totodată, Curtea constată că nici celelalte dispoziții constituționale invocate nu au relevanță în prezenta cauză.

II. Cât privește

Ordonanța Guvernului nr. 27/2002

privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, aceasta are ca obiect reglementarea modului de exercitare de către cetățeni a dreptului de a adresa autorităților și instituțiilor publice petiții formulate în nume propriu, precum și procedura de soluționare a acestora.

Analizând excepția, Curtea reține că autorul nu aduce niciun argument privind neconstituționalitatea actului normativ criticat. În aceste condiții, Curtea nu se poate substitui acestuia în ceea ce privește precizarea unor motive de neconstituționalitate, astfel încât, în temeiul

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , nu este competentă să se pronunțe asupra unei excepții nemotivate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 și

art. 25 din Legea locuinței nr. 114/1996 , excepție ridicată de Omer Mubeien în Dosarul nr. 1.477/256/2006 (nr. în format vechi 4.279/2006) al Judecătoriei Medgidia.

2. Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

Ordonanței Guvernului nr. 27/2002

privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, excepție ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 9 decembrie 2008.