Decizia nr. 1572/2009

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Carmen-Cătălina Gliga - procuror

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Sindicatul Național "Hermes" în Dosarul nr. 37.909/3/2008 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

La apelul nominal răspunde partea Compania Națională "Loteria Română" - S.A., prin avocatul Arthur Mușetescu, cu delegație la dosar. Lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Avocatul părții prezente pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 2 aprilie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 37.909/3/2008, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003

-

Codul muncii . Excepția a fost ridicată de Sindicatul Național "Hermes" cu prilejul soluționării unui conflict de muncă.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile

art. 284 alin. (2) din Codul muncii

sunt contrare prevederilor art. 9 din Constituție. În acest sens arată că, din cauza normelor de competență teritorială criticate, un sindicat național nu mai poate apăra efectiv interesele membrilor săi, în special drepturile colective, deoarece ar fi nevoit să se adreseze separat instanțelor corespunzătoare domiciliului fiecăruia dintre reclamanți, în loc să se adreseze unei singure instanțe, cea de la domiciliul pârâtului, după cum reglementează

Codul de procedură civilă . În acest fel se instituie și o discriminare între reclamanții din conflictele de muncă și reclamanții care se supun normelor

Codului de procedură civilă .

De asemenea, prin dispersarea unei cauze comune la toate tribunalele din țară, situație în care apărarea se poate exercita cu mare greutate, sunt îngrădite și accesul liber la justiție, precum și dreptul la apărare. În legătură cu aceasta, arată că reprezentarea efectivă a membrilor de sindicat în fața instanțelor de judecată implică și faptul că aceștia au dreptul la domiciliu ales la sediul sindicatului care îi reprezintă, iar o interpretare contrară ar goli de conținut însuși sensul expresiei "drept la apărare". În sfârșit, susține că este încălcat și

art. 53 din Constituție , întrucât restrângerile aduse drepturilor fundamentale invocate nu respectă condițiile prevăzute de acest text constituțional.

Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale consideră că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată. Astfel, arată că nu poate fi vorba de o discriminare între reclamanții care se supun

Codului de procedură civilă

și reclamanții care se supun normelor Codului muncii, întrucât sunt situații diferite, care justifică un tratament juridic diferențiat. De asemenea, arată că textul de lege criticat nu poate fi interpretat în sensul în care instanța competentă ar fi cea de la sediul reprezentantului reclamantului, întrucât aceasta ar avea ca rezultat o îngreunare a probatoriului din proces. În acest sens, arată că, în măsura în care nici angajatorul, nici angajatul nu au domiciliul, respectiv sediul în raza tribunalului astfel învestit, administrarea probelor este dificilă. De asemenea, arată că o asemenea interpretare ar putea avea ca efect și supraaglomerarea activității unor instanțe în circumscripția cărora se află sediul unor sindicate cu largă reprezentare.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituțional.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere solicitate cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003

-

Codul muncii , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, dispoziții potrivit cărora "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Autorul excepției consideră că textul de lege criticat este contrar textelor din

Constituție

cuprinse în

art. 9

referitor la sindicate, patronate și asociații profesionale,

art. 21

referitor la accesul liber la justiție,

art. 24

referitor la dreptul la apărare,

art. 40

privind dreptul la asociere și art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în esență, problema pusă în discuție de autorul acesteia se referă la competența teritorială a instanțelor în situația în care drepturile salariaților sunt reprezentate de un sindicat. Astfel, se arată că

art. 284 alin. (2) din Codul muncii

este neconstituțional, restrângând o serie de drepturi fundamentale, în măsura în care este interpretat în sensul că o organizație sindicală care reprezintă drepturile membrilor săi trebuie să se adreseze instanțelor de la domiciliul fiecăruia dintre acești membri.

Față de aceste susțineri, Curtea reține că, în cazul acțiunilor introduse de către sindicat, trebuie distins între ipoteza în care acesta are el însuși calitatea procesuală activă și ipoteza în care acționează în calitate de reprezentant al membrilor săi. Astfel, potrivit

art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003, sindicatele pot reprezenta în justiție pe membrii săi, în vederea soluționării unor conflicte de muncă intervenite între aceștia și angajatorii lor, situație în care sindicatul nu are calitate procesuală, ci numai calitatea de reprezentant al membrilor săi.

Ca atare, în aplicarea dispozițiilor referitoare la competența teritorială, determinant nu este sediul sindicatului, ci domiciliul sau reședința membrilor în numele cărora sindicatul s-a adresat justiției, cei din urmă având calitate procesuală activă exercitată prin sindicat.

Așa fiind, Curtea urmează a examina dacă o atare situație este de natură să încalce vreunul dintre drepturile fundamentale invocate de autorul excepției.

Astfel, în ceea ce privește susținerea potrivit căreia

art. 284 alin. (2) din Codul muncii

ar fi contrar dispozițiilor

art. 16 alin. (1) din Constituție , Curtea reține că reglementarea diferită a Codului muncii față de cea a Codului de procedură civilă, referitoare la competența teritorială a instanțelor de judecată, este justificată de specificul și necesitățile ce decurg din raporturile de muncă.

În acest sens, trebuie observat că reglementarea criticată urmărește facilitarea accesului la justiție și a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant.

Așa cum în mod constant a reținut Curtea în jurisprudența sa, principiul egalității nu înseamnă omogenitate, astfel că situații diferite justifică și uneori chiar impun un tratament juridic diferențiat. În același timp, potrivit dispozițiilor

art. 126 alin. (2) din Constituție , "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", astfel că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili normele de procedură, putând institui prevederi speciale în considerarea situațiilor specifice avute în vedere.

În continuare, pentru considerente asemănătoare, Curtea apreciază că nu poate fi reținută nici critica referitoare la restrângerea dreptului de acces liber la justiție și a dreptului de apărare. Astfel, având în vedere rațiunile pentru care o organizație sindicală acționează în justiție în reprezentarea salariatului, și anume protejarea intereselor acestuia din urmă, este evident că o apărare mai eficientă, mai ales în ceea ce privește administrarea probatoriului, nu poate fi realizată decât la instanța unde salariatul își are domiciliul.

În același timp, organizația sindicală nu este împiedicată să se adreseze justiției în vederea îndeplinirii atribuțiilor sale. Acționând în sensul înființării și al asumării obligațiilor ce îi revin prin lege, organizația sindicală trebuie să ia în considerare și mijloacele de care dispune pentru îndeplinirea efectivă a acestor obligații. În caz contrar, susținerea intereselor salariaților de către organizație este ineficientă și, prin urmare, existența acesteia nejustificată.

În lumina acestor considerente, Curtea apreciază că susținerile organizației sindicale care consideră că nu-și poate îndeplini obligațiile legale față de membrii săi nu poate fi reținută ca un argument pertinent pentru a reține neconstituționalitatea prevederilor

art. 284 alin. (2) din Codul muncii

în raport cu dispozițiile

art. 9

și

40 din Constituție .

În sfârșit, având în vedere cele constate mai sus, Curtea apreciază că nu poate fi reținută nici critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 53 din Constituție.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Sindicatul Național "Hermes" în Dosarul nr. 37.909/3/2008 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 19 noiembrie 2009.