Cartă din 10 iulie 1998

1.1. Statutul judecătorilor tinde să asigure competența, independența și imparțialitatea la care orice persoană se așteaptă în mod legitim din partea jurisdicțiilor și a fiecăruia sau fiecăreia dintre judecătorii cărora le este încredințată apărarea drepturilor sale. El exclude orice dispozitiv sau procedură care ar putea periclita încrederea în această competență, această independență sau această imparțialitate. Prezenta cartă comportă în cele ce urmează dispozițiile care sunt în cea mai mare măsură în stare să garanteze realizarea acestor obiective. Aceste dispoziții urmăresc ridicarea nivelului garanțiilor în diferite state europene. Ele nu pot să justifice modificările statutelor naționale care tind să reducă nivelul deja atins al garanțiilor în țările respective.

1.2. În fiecare stat european principiile fundamentale ale statutului judecătorilor sunt formulate în normele interne de cel mai înalt nivel, iar regulile statutului, în normele de nivel legislativ cel puțin.

1.3. Pentru orice decizie referitoare la selecția, la recrutarea, la desemnarea, la evaluarea carierei sau la încetarea funcțiilor unui judecător, statutul prevede intervenția unei instanțe independente față de puterea executivă și de cea legislativă, constituită cel puțin pe jumătate din judecători aleși de Adunarea Generală conform unor modalități care garantează cea mai largă reprezentare a acestora.

1.4. Statutul oferă fiecărui judecător care consideră că drepturile sale statutare, sau mai general independența sa personală sau independența justiției sunt puse în pericol sau sunt ignorate într-un mod oarecare, posibilitatea de a sesiza o asemenea instanță independentă care dispune de mijloace efective pentru a soluționa sau pentru a propune soluționarea situației respective.

1.5. Judecătorul trebuie să dea dovadă, în exercițiul funcțiilor sale, de disponibilitate și de respect față de persoane, având grija să-și mențină nivelul înalt de competență necesar în orice circumstanță judecării cauzelor, judecare de care depinde garanția drepturilor individuale și să pastreze secretele care i-au fost legal încredințate.

1.6. Statul are datoria să asigure judecătorului mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunii sale și în special pentru soluționarea cauzelor în termen rezonabil.

1.7. Organizațiile profesionale constituite din judecători și la care aceștia pot liber să adere contribuie tocmai la apărarea drepturilor pe care statutul le conferă judecătorilor, în particular pe lângă autoritățile și instanțele care intervin în deciziile care îi vizează.

1.8. Prin reprezentanții lor și organizațiile lor profesionale judecătorii participă la luarea deciziilor privind administrarea jurisdicțiilor, la determinarea mijloacelor acestora și la afectarea acestora pe plan național și local. În aceleași condiții, judecătorii sunt consultați în privința proiectelor de modificare a statutului lor și în ceea ce privește condițiile de remunerare și de protecție socială.

2. SELECTAREA, RECRUTAREA, PREGĂTIREA INIȚIALĂ

2.1. În virtutea regulilor din statut cu privire la selectarea și recrutarea judecătorilor, alegerea, de către o instanță sau o comisie independentă, a candidaților se bazează pe capacitatea acestora de a aprecia liber și imparțial situațiile judiciare cu care ei se confruntă și de a aplica dreptul în spiritul respectării demnității persoanelor.

2.2. Statutul prevede condițiile în care este garantată, prin cerințele cărora trebuie să le corespundă diplomele obținute sau experiența anterioară, aptitudinea de a exercita funcțiile judiciare specifice.

2.3. Statutul asigură candidaților selectionați pregătirea pentru exercitarea efectivă a funcțiilor lor prin instruirea apropriată care îi revine statului.

3. DESEMNAREA, INAMOVIBILITATEA

3.1. Decizia de desemnare în funcția de judecător a candidaților selecționați și decizia de afectare la un tribunal sunt luate de către instanța independentă la care se face referire la punctul 1.3. sau în baza propunerii acesteia, sau în urma recomandării, sau cu acordul sau, sau ca urmare a avizului său.

3.2. Statutul determină situațiile în care activitățile anterioare ale candidatului sau cele exercitate de rudele acestuia împiedică, din cauza îndoielilor pe care ele pot să le provoace în mod legitim și obiectiv în privința imparțialității și independenței lor, afectarea la un tribunal.

3.3. În cazul în care procedura de recrutare prevede o perioadă de încercare, neapărat scurtă, ulterioară desemnării în funcția de judecător dar anterioară confirmării definitive a desemnării, sau în cazul în care recrutarea se efectuează pentru o perioadă limitată susceptibilă de reînnoire, decizia de a nu desemna în funcție în mod definitiv sau de a nu reînnoi nu poate fi luată decît de către instanța independentă la care se face referire la punctul 1.3. sau în baza propunerii acesteia, sau în urma recomandării, sau cu acordul sau, sau ca urmare a avizului sau. Dispozițiile de la punctul 1.4. sunt aplicabile și persoanelor supuse unei perioade de încercare.

3.4. Judecătorul în funcție într-un tribunal nu poate în principiu să fie desemnat și nici transferat într-o nouă funcție, chiar și în sens de promovare, fără liberul său consimțământ. Nu se poate deroga de la acest principiu decât în cazul în care acest transfer a fost prevăzut ca sancțiune disciplinară și a fost pronunțat, în cazul unei modificări legale a organizării judiciare, precum și în cazul unei afectări temporare având drept scop sprijinirea unui tribunal vecin, durata maximală a acestei afectări fiind strict limitată prin statut, fără ca aplicarea dispozițiilor de la punctul 1.4. să fie prejudiciată.

4. DESFĂȘURAREA CARIEREI

4.1. Atunci când nu este bazat pe vechimea de muncă, sistemul de promovare este în exclusivitate bazat pe calitățile și meritele constatate în timpul exercitării funcțiilor încredințate judecătorului prin evaluări obiective efectuate de unul sau mai mulți judecători și discutate cu judecătorul interesat. Deciziile de promovare sunt în asemenea cazuri pronunțate de către instanța la care se face referire la punctul 1.3. sau în baza propunerii acesteia, sau cu acordul său. Judecătorul care nu este propus pentru promovare trebuie să poată adresa acestei instanțe o reclamație.

4.2. Judecătorul este liber să exercite activități neprevăzute de mandat, printre care și cele care sunt expresia dreptului său de cetățean. Această libertate nu poate fi limitata decât în măsura în care activitățile sunt incompatibile cu încrederea în imparțialitatea și independența judecătorului său cu disponibilitatea necesară pentru soluționarea cu atenție și într-un termen rezonabil a afacerilor care îi sunt supuse spre examinare. Exercitarea unei activități retribuite neprevăzute de mandat, alta decât activitatea literară și artistică, trebuie să facă obiectul unei autorizări prealabile obținute în condițiile fixate de statut.

4.3. Judecătorul trebuie să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare care ar putea să pericliteze efectiv încrederea în imparțialitatea și independența sa.

4.4. Statutul garantează judecătorului menținerea și aprofundarea cunoștințelor atât tehnice cât și social-culturale necesare exercitării funcțiilor care îi revin prin accesul regulat la sesiuni de pregătire organizate cu finanțare de la stat și sub supravegherea statului în conformitate cu condițiile conținute la punctul 2.3.

5. RESPONSABILITATEA

5.1. Neîndeplinirea de către judecător a unei îndatoriri expres definite de statut nu poate fi sancționată decât în baza deciziei, a propunerii, a recomandării sau cu acordul unei jurisdicții sau unei instanțe constituită cel puțin pe jumătate din judecători aleși, în cadrul unei proceduri cu caracter contradictoriu la care judecătorul poate beneficia de asistența unui apărător. Categoriile de sancțiuni susceptibile de a fi aplicate sunt precizate în statut, iar aplicarea acestora este supusă principiului proporționalității. Decizia unei autorități executive, a unei jurisdicții sau a instanței la care se face referire mai sus, prin care se pronunță o sancțiune este susceptibilă de atac în fața unei instanțe superioare cu caracter jurisdicțional.

5.2. Repararea prejudiciului suportat în mod ilegitim ca urmare a deciziei sau a comportamentului unui judecător în exercițiul funcțiunii sale este asigurată de către stat.

Statutul poate prevedea ca statul să aibă posibilitatea să ceară judecătorului rambursarea, în anumite limite, printr-o acțiune jurisdicțională în cazul necunoașterii grosolane și inexcuzabile de către judecător a regulilor în cadrul cărora se desfășoară activitatea acestuia. Sesizarea jurisdicției competente trebuie să facă obiectul unui acord prealabil al instanței la care se face referire la punctul 1.3.

5.3. Orice persoană trebuie să aibă posibilitatea să adreseze unui organism independent, fără formalități particulare, reclamația sa cu privire la disfuncționalitatea justiției într-o anumită cauză. Dacâ în urma unei examinări prudente și în detalii se constată în mod incontestabil o încălcare de genul celeia la care se face referire la punctul 5.1. din partea judecătorului, acest organism este autorizat să sesizeze instanță disciplinară în subordinea căreia se află judecătorul sau cel puțin să recomande o atare sesizare unei autorități competente în mod normal, conform statutului, să o facă.

6. REMUNERAREA, PROTECȚIA SOCIALĂ

6.1. Exercitarea ca profesionist de către un judecător a funcțiilor judiciare presupune o remunerare, nivelul căreia este fixat astfel încât să îl protejeze contra presiunilor ce tind să influențeze sensul deciziilor sale și mai general comportamentul sau jurisdicțional, periclitând astfel independența și imparțialitatea judecătorului.

6.2. Remunerarea poate să varieze în funcție de vechimea de muncă, de natura funcțiilor cu care judecătorul profesionist a fost investit sau de importanța îndatoririlor care i-au fost impuse, apreciate în condiții transparente.

6.3. Statutul prevede asigurarea judecătorului profesionist împotriva riscurilor sociale legate de maladii, maternitate, invaliditate, batrânețe și deces.

6.4. Astfel, statutul asigura judecătorilor care au atins vârsta legală de încetare a funcției lor, după exercitarea acestor funcții cu statut de profesionist pe parcursul unei anumite perioade de timp, plata unei pensii a carei nivel să fie cât de apropiat posibil de nivelul ultimei sale remunerări din activitatea jurisdicțională.

7. ÎNCETAREA FUNCȚIILOR

7.1. Judecătorul încetează în mod definitiv să-și exercite funcțiile prin demisie, pe motiv de inaptitudine fizică constatată în urma unei expertize medicale, la atingerea limitei de vârstă, după expirarea termenului mandatului său legal sau în urma revocării pronunțate în cadrul unei proceduri ca cea la care se face referire la punctul 5.1.

7.2. Apariția unuia dintre motivele menționate la punctul 7.1., cu excepția limitei de vârstă și a termenului mandatului legal, trebuie să fie verificată de către instanța la care se face referire la punctul 1.3.

EXPUNEREA MOTIVELOR

CARTEI CU PRIVIRE LA STATUTUL JUDECĂTORULUI

1. PRINCIPII GENERALE

Domeniul de aplicare a cartei europene cuprinde nu numai judecătorii profesionali, dar și judecătorii neprofesionali. A fost conștientizată importanța faptului că anumite garanții legate de recrutarea judecătorilor, de incompatibilități, de comportamentul în afara funcțiunii sau de încetarea funcțiunii să se aplice tuturor judecătorilor.

Carta semnalează totuși în mod expres dispozițiile care sunt destinate să fie aplicate în mod specific judecătorilor profesionali, această specificitate fiind de altfel inerentă unor noțiuni cum ar fi cariera, de exemplu.

Dispozițiile Cartei vizează judecătorii din componența tuturor jurisdicțiilor cărora persoanele sunt puse în situația să-și supună spre examinare cauzele sau cărora le revine judecarea acestor cauze, fie că este vorba despre jurisdicții calificate drept civile, penale, administrative sau altele.

1.1. Carta optează pentru definirea conținutului statutului judecătorilor în raport cu obiectivele despre realizarea cărora este vorba: asigurarea competenței, independenței și imparțialității la care orice persoană este în drept să se aștepte din partea jurisdicțiilor și a fiecăruia dintre judecători, a căror misiune de protejare a drepturilor persoanelor este reamintită. Statutul nu este prin urmare un scop în sine ci un mijloc prin care persoanelor, protejarea drepturilor cărora le revine jurisdicțiilor și judecătorilor, le sunt asigurate garanțiile necesare unei protejări efective.

Aceste garanții în favoarea persoanelor constau în competența, experiența, independența și imparțialitate, referințe pozitive pentru ca statutul judecătorilor trebuie să tindă să le asigure, dar și negative pentru că statutul trebuie să excludă orice ar putea altera încrederea în existența lor.

S-a dorit să se știe dacă dispozițiile cartei trebuie să se prezinte ca fiind imperative, adică trebuie să figureze obligatoriu în statutele naționale ale judecătorilor, sau au valoarea unor recomandări care nu prezintă obstacole pentru aplicarea unor alte dispoziții considerate ca fiind în masură să asigure garanții echivalente.

Aceasta din urmă soluție s-ar putea inspira din grija de a nu stigmatiza sistemele naționale în care, dincolo de modalitățile juridice puțin marcate de preocupările pentru protejarea statutară a judecătorilor, practică îndelungată și constantă a dus totuși la aceea ca garanțiile să fie efective.

S-a făcut însă apreciat și punctul de vedere conform căruia lipsa unor dispozitive de tip statutar care să asorteze exercitarea de către autoritățile politice a unor împuterniciri în materie de desemnare, de afectare, de promovare sau de încetare a funcțiilor, a avut drept consecință, în practica a numeroase țări, printre care și cele care au aderat de curând la Consiliul Europei, ineficiența garanțiilor de competență, de independență și de imparțialitate.

Iată de ce, fără a atribui dispozițiilor sale un caracter net imperativ, Carta le prezintă ca fiind cele mai în masură să garanteze realizarea obiectivelor enunțate anterior.

Multe dintre dispozițiile Cartei nu pot fi aplicate în sistemele în care judecătorii sunt aleși direct de către cetățeni. Nu a fost posibil ca, la elaborarea Cartei, să se rețină doar dispozițiile compatibile cu asemenea sisteme de alegeri, pentru ca "cel mai mic numitor comun" la care s-ar fi ajuns ar fi fost mult prea modest.

Carta nu își propune nici "să invalideze" într- un anumit fel sistemele de alegeri care, în conștiință cetățenilor statelor în care acestea se aplică, pot reprezenta chintesența democrației. Se cuvine să se considere că aceste dispoziții se aplică pe cât e posibil la sistemele de alegeri ale judecătorilor. De exemplu, dispozițiile punctelor 2.2. și 2.3. (prima fraza) sunt cu siguranța aplicabile și colportoare de garantii favorabile în asemenea sisteme. Dispozițiile Cartei au drept scop ridicarea nivelului garanțiilor în diferite state europene, într-o măsura care va depinde de nivelul deja atins în aceste țări. Dispozițiile Cartei nu pot însă în nici un fel să servească drept bază pentru eventualele modificări ale statutelor naționale care ar antrena, dimpotrivă, regresarea, reducerea nivelului deja atins al garanțiilor într-o țară sau alta.

1.2. Importanța statutului judecătorilor, de care este legată garanția competenței, independenței și imparțialității judecătorilor și jurisdicțiilor, face ca principiile fundamentale ale acestuia să figureze în normele interne de cel mai înalt nivel, adică, în statele care dispun de o constituție rigidă, în această constituție. Cât despre regulile statutului, ele vor fi înscrise în normele de nivel legislativ cel puțin, norme care vor fi și de cel mai înalt nivel pentru un stat dotat cu o Constituție suplă.

Aceste cerințe cu privire la nivelul normativ cerut pentru înscrierea principiilor fundamentale și a regulilor împiedică ca modificarea acestora prin proceduri expeditive neproporționate cu miza în cauza. În particular, nivelul constituțional al principiilor fundamentale trebuie să împiedice ca legislația să adopte dispoziții care ar avea ca obiect sau ca efect ignorarea lor.

Indicând nivelul normativ cerut pe plan intern, Carta nu conjecturează în ceea ce privește respectul datorat, pe acest plan, dispozițiilor protectoare care se conțin în instrumentele internaționale constrângatoare pentru statele europene. Cu atât mai puțin scutește ea de respectarea acestor dispoziții cu cât se referă la principalele dintre ele, așa cum este indicat în preambul, ca la o sursă de inspirație.

1.3. Carta prevede intervenția unei instanțe independente față de puterea executivă și de puterea legislativă pentru orice decizie care afectează selectarea, recrutarea, desemnarea, desfășurarea carierei sau încetarea funcțiilor unui judecător. Formularea pentru care s-a optat tinde să acopere situații variate, pornind de la recomandarea dată de către instanța independentă unui organ al puterii executive sau al puterii legislative și pâna la luarea deciziei propriu-zise de către instanța independentă.

Trebuia să se țină cont în această privință de anumite diferențe dintre sistemele naționale.

În unele dintre ele s-ar admite cu greu ca o instanță independentă să se substituie autorității politice de desemnare. Dar în asemenea caz obligația impusă de a solicita cel puțin recomandarea sau avizul unei instanțe independente nu poate să nu aibă un efect incitativ, dacă nu chiar constrângător în practică, pentru autoritatea politică de desemnare.

Autoritatea politică sau administrativă care nu s-ar conforma unei astfel de recomandări sau unui astfel de aviz ar trebui cel puțin să fie obligată să expună motivele acestui refuz.

Carta conține o formulare în care intervenția instanței independente ar putea avea atât forma unui aviz simplu, cât și cea a unui aviz conform, a unei recomandări, a unei propuneri sau a unei decizii.

A fost ridicată problema componenței unei instanțe independente. Carta a optat pentru o formulare conform căreia această instanță este constituită cel puțin pe jumătate din judecătorii aleși de către membrii Camerei lorzilor. Prin urmare, Carta n-a vrut să permită ca judecătorii să fie minoritari în instanța independentă, dar a vrut și mai puțin să impună ca aceștia să fie majoritari. Date fiind concepțiile diferite și dezbaterile filozofice din statele europene, referirea la limita minimală de o jumătate de judecători asigură un nivel apreciabil de garanții, respectându-se în același timp considerațiunile de principiu care pot fi exprimate într-un sistem național sau altul.

Conform Cartei, judecătorii care fac parte din instanța independentă sunt aleși de către membrii Camerei lorzilor. Ea a considerat că independența care trebuie să caracterizeze instanța în cauza exclude alegerea sau desemnarea judecătorilor care fac parte din instanța de către o autoritate politică aparținând puterii executive și puterii legislative.

O asemenea formulă ar putea efectiv conferi desemnării și rolului judecătorilor un caracter partizan. Nu poate fi vorba că judecătorii chemați să facă parte din instanța independentă să se straduie să obțină favoarea partidelor politice sau a organelor care își datorează ele însele desemnarea sau alegerea unor asemenea partide sau acțiunii acestora.

În sfârșit, fără a impune un mod de scrutin particular, Carta afirma ca modalitățile de alegere a reprezentanților judecătorilor în această instanță trebuie să asigure cea mai largă reprezentare a acestora.

1.4. Carta consacră dreptul judecătorului care consideră că drepturile sale statutare sau mai general independența sa sau independența justiției sunt amenințate sau necunoscute într-un mod oarecare de a introduce recurs în fața unei instanțe independente de genul celei care a fost examinată anterior.

Astfel, judecătorul nu este lăsat dezarmat în cazul prejudicierii independenței sale.

Dreptul la recurs este o garanție necesară, căci afirmarea unor principii protectoare nu este decât o dorință pioasă atunci când nu există mecanisme care să permită aplicarea lor efectivă. Intervenția instanței independente în orice decizie privitoare la statutul individual al judecătorului nu acoperă în mod obligatoriu toate ipotezele în care independența acestuia ar putea fi afectată și este indispensabil că sesizarea acestei instanțe să poată interveni și la inițiativa judecătorului însuși.

Carta precizează ca instanța independența astfel sesizată trebuie să dispună de mijloace efective pentru a remedia ea însăși, sau pentru a propune autorității competente să remedieze situația care afectează independența judecătorului. Această formulă ține cont de diversitatea sistemelor naționale, remarcat fiind ca o simplă recomandare a instanței independente în privința unei situații concrete are neapărat un efect foarte incitativ în practica asupra autorității căreia i se adresează.

1.5. Carta enunță principalele îndatoriri ale judecătorului în/și pentru exercițiul funcțiunii sale.

Disponibilitatea se referă atât la timpul necesar pentru soluționarea judicioasă a cauzelor cât și la starea de spirit atentă, lucidă care este evident necesară la îndeplinirea unei sarcini de o atare importanță, deoarece numai prin judecarea cauzelor este asigurată garanția drepturilor individuale. Respectul persoanelor se impune în mod particular în situația în care judecătorul reprezintă puterea, el impunând-se cu atât mai mult cu cât indivizii se prezintă deseori în fața justiției într-o stare de fragilitate personala.

Obligația de a păstra secretele care i-au fost încredințate judecătorului este și ea menționată. În sfârșit, se stipulează că judecătorul trebuie să vegheze la menținerea nivelului înalt de competență necesar în orice circumstanțe la judecarea cauzelor. Prin aceasta se subîntelege că nivelul înalt de competență și experiența sunt pentru judecător o cerință constantă în examinarea și judecarea cauzelor, și că lui îi revine menținerea acestui nivel înalt cu condiția să i se asigure accesul, după cum va fi precizat, la acțiuni de recalificare.

1.6. Carta precizează că statul are datoria să asigure judecătorului mijloacele necesare pentru buna exercitare a funcției lor și anume pentru examinarea cauzelor într-un timp rezonabil.

Fără indicarea expresă a acestei obligațiuni care îi revine statului, dispozițiile relative la responsabilitatea judecătorului și-ar vedea justificările alterate.

1.7. Carta recunoaște rolul organizațiilor profesionale constituite de către judecători și la care toți judecătorii trebuie să poată adera liber, ceea ce exclude orice discriminare în dreptul de a fi membru al acestora, indicând ca ele contribuie la apărarea drepturilor statutare ale judecătorilor pe lângă autoritățile și instanțele care intervin în deciziile care îi privesc. Nu este posibil deci să se interzică judecătorilor să constituie astfel de organizații profesionale și nici să adere la ele.

Fără a le acorda exclusivitate în apărarea drepturilor statutare ale judecătorilor, Carta afirmă că trebuie să se recunoască și să fie respectată contribuția lor la această apărare pe lânga autoritățile și instanțele care intervin în deciziile care îi vizează pe judecători. Acest lucru se aplică printre altele la instanța independentă la care s-a făcut referire la punctul 1.3.

1.8. Carta prevede că judecătorii sunt implicați, prin reprezentanții lor, și anume în instanța la care se face referire la punctul 1.3., precum și prin organizațiile lor profesionale, în deciziile cu privire la administrarea jurisdicțiilor, la determinarea mijloacelor lor și la afectarea acestora pe plan național și local.

Fără impunerea unei anumite forme juridice și nici a unui nivel de constrângere, este vorba de a implica judecătorii în stabilirea bugetului consacrat justiției în general și diferitor jurisdicții luate în parte, ceea ce presupune proceduri de consultare sau de reprezentare la nivel național și local.

Acest lucru se aplică într-o măsură mai mare și la administrarea justiției și a jurisdicției. Carta nu cere ca această administrare să revină neapărat judecătorilor, dar impune ca aceștia să nu fie ținuți de o parte de administrare.

Consultarea judecătorilor prin intermediul reprezentanților sau organizațiilor lor profesionale referitor la proiectele de modificare a statutului lor sau la definirea condițiilor remunerării lor și a protecției lor sociale, inclusiv a pensiei, trebuie să permită judecătorilor să nu fie ținuți de o parte de la pregătirea deciziilor în aceste domenii fără să existe totuși un amestec în puterea de a decide, cu care sunt investite instanțele naționale competente în virtutea constituției.

2. SELECTAREA, RECRUTAREA, PREGATIREA INITIALA

2.1. Selectarea și recrutarea judecătorilor trebuie să se înscrie într-o alegere efectuată de către o instanță sau o comisie independentă din mai mulți candidați. Nu se precizează că trebuie să fie vorba despre instanța la care se face referire la punctul 1.3., ceea ce creează posibilitatea de a se recurge de exemplu la sistemul de juriu de concurs sau la cel de comisie de selectare, cu condiția ca acestea să fie independente. În practică, procedura de selectare este deseori distinctă de aceea de desemnare propriu zisa. Este importat să se precizeze garanțiile specifice care se atașează procedurii de selectare.

Alegerea efectuată de instanța de selectare trebuie să aibă la baza criterii modulabile în conformitate cu natura funcțiilor de exercitat.

Mai întâi de toate se va face evaluarea capacității candidaților de a aprecia liber situațiile cu care se confrunta judecătorul, ceea ce evoca libertatea de spirit. Aptitudinea de a da dovada de imparțialitatea indispensabila în exercitarea funcțiilor judiciare este și ea un element esential.

Capacitatea de a aplica legea presupune în același timp cunoașterea dreptului și aptitudinea de a-l aplica în practică, ceea ce nu este același lucru. În sfârșit, selectarea trebuie să se asigure de capacitatea candidaților de a-și impregna comportamentul de judecător cu respectarea demnității persoanelor, element esențial într-o relație de putere și față de indivizi care se prezintă în fața justiției deseori în situație dificilă.

În cel din urmă rând, selectarea nu poate să se bazeze pe criterii de discriminare pe motiv de sex, origine etnica sau sociala, opinii filozofice și politice, convingeri religioase.

2.2. Pentru a garanta aptitudinea de a exercita funcția de judecător, care un caracter specific, este necesar ca regulile statutare relative la selectare și recrutare să impună anumite exigențe în ceea ce privește diplomele obținute sau experiența anterioară, cum ar fi de exemplu cazul modului de recrutare în care exercitarea unor funcții cu caracter juridic sau judiciar în decursul unui anumit numar de ani este o condiție necesară.

2.3. Caracterul specific al funcției de judecător, care presupune intervenirea în situații complexe și deseori sensibile pentru demnitatea persoanelor implică faptul că o verificare într-un fel abstractă a aptitudinii de a fi judecător este calificată drept insuficientă.

Este necesară pregătirea candidaților selecționați pentru exercitarea efectivă a funcției de judecător printr-o formă de învățământ adecvată. Această pregătire trebuie să cadă în sarcina statului.

Pregătirea, prin aceste forme de instruire, pentru efectuarea unei justiții independente și imparțiale presupune necesitatea unor anumite precauții, în vederea garantării competenței, a imparțialității și a deschiderii indispensabile atât în conținutul programelor de învățământ cât și în funcționarea structurilor care asigură aplicarea acestor programe. Este prevăzut prin urmare că instanța la care se face referire la punctul 1.3. va avea grijă ca programele de învățământ și structurile care le aplică să fie adecvate cerințelor de deschidere, de competența și de imparțialitate aferente exercitării funcțiilor judiciare. Va trebui ca această instanță să dispună de mijloacele necesare acestei supravegheri. Prin aceasta se înțelege că regulile statutului vor trebui să precizeze modalitățile de control ale acestei instanțe în raport cu imperativele în cauză în ceea ce privește programele și aplicarea lor de către structurile de învățământ.

3. DESEMNAREA, INAMOVIBILITATEA

3.1. Sistemele naționale pot distinge între procedura de selectare propriu-zisa și cele de desemnare în funcția de judecător și de afectare la un anumit tribunal a unei persoane desemnate în funcția de judecător. Este important să se precizeze că decizia de desemnare și cea de afectare sunt luate de instanța independentă la care se face referire la punctul 1.3. sau intervin ca urmare a propunerii sau a recomandării acestei instanțe sau cu acordul său sau în urma avizului acesteia.

3.2. Carta a făcut referire la problema incompatibilității. Nu a fost reținută ipoteza incompatibilităților absolute care ar împiedica, din motive legate de activitățile anterioare ale unui candidat sau de activitățile exersate de rudele acestuia, o desemnare în funcția de judecător.

Ea consideră în schimb că la afectarea la un tribunal trebuie să se țină cont de circumstanțele care tocmai au fost invocate, atunci când ele pot în mod legitim și obiectiv să suscite anumite îndoieli în privința imparțialității și independenței judecătorului.

Spre exemplu, un avocat care și-a exersat anterior activitatea într-un oraș cu siguranță nu va putea fi afectat imediat ca judecător în același oraș, și este tot atât de greu de conceput ca o persoană să fie afectată ca judecător într-un tribunal al unui oraș în care soțul sau tatăl sau mama, de exemplu, este primar sau consilier. Prin urmare regulile statutare trebuie să țină cont, la afectarea la un tribunal, de situații care ar putea să nască îndoieli, în mod legitim și obiectiv, în privința independenței și imparțialității judecătorilor.

3.3. În unele sisteme naționale, procedura de recrutare prevede o perioadă de încercare care intervine după desemnare, dar înainte ca aceasta să fie confirmată definitiv, în altele fiind prevăzute termene limitate pentru funcțiile susceptibile de reînnoire.

În asemenea cazuri este necesar ca decizia prin care se refuză desemnarea definitivă sau reînnoirea funcției să nu fie luată decât de către instanța independentă la care se face referire la punctul 1.3., sau să intervină ca urmare a propunerii sau a recomandării acestei instanțe sau în urma avizului acesteia. Este evident că atât perioada de încercare cât și reînnoirea sunt situații delicate, dacă nu chiar periculoase, din punctul de vedere al independenței și al imparțialității judecătorului care, în perioada de încercare fiind, speră la confirmare sau al independenței și al imparțialității judecătorului care își dorește reconfirmarea. Este necesar prin urmare să se prevadă garanții prin intervenția instanței independente.

În măsura în care calitatea de judecător a persoanei supuse unei perioade probatorii ar putea fi discutată, Carta precizează ca dreptul la recurs prevăzut la punctul 1.4. este aplicabil unei asemenea persoane.

3.4. Carta consacră inamovibilitatea judecătorilor, prin care se înțelege ca o nouă afectare a unui judecător sau o substituire a funcțiilor precedente cu altele noi este imposibilă fără liberul consimțământ al judecătorului. Derogări de la acest principiu pot fi totuși acceptate atunci când transferarea judecătorului, prevazută în statutul național ca sancțiune disciplinară, a fost decisă în acest cadru, atunci când intervine o modificare legală a organizării judiciare care presupune de exemplu suprimarea unui tribunal și atunci când judecătorul este chemat să sprijine un tribunal vecin care se afla într-o situație dificilă. În acest din urmă caz afectarea temporară trebuie să aibă o durată limitată definită în statut. Totuși, luându-se în considerare caracterul foarte sensibil al transferării unui judecător în condițiile în care acesta nu și-a dat consimțământul, se va nota că aceștia dispun, în virtutea punctului 1.4., de dreptul general la recurs în fața unei instanțe independente care va verifica astfel legitimitatea transferarii. De altfel același drept la recurs poate acoperi situații care nu au putut fi cu precizie luate în considerare de dispozițiile Cartei și în care judecătorul s-ar vedea supraîncarcat și prin urmare împiedicat să desfășoare în mod normal procedurile care îi revin.

4. DESFĂȘURAREA CARIEREI

4.1. Cu excepția cazurilor în care promovarea judecătorilor este operata doar în baza vechimii în funcție, sistem pe care Carta nu a înteles nici într- un caz să îl excluda în măsura în care el este considerat în mare măsura protector pentru independenta, dar care implica necesitatea ca, în sistemele naționale vizate, calitatea recrutarii să fie garantata în mod absolut, este important să se vegheze ca, prin problema promovarii, independenta și imparțialitatea judecătorilor să nu fie atinse. Trebuie să se precizeze ca dublul risc generat aici ar fi existenta unor judecători blocati în promovările lor cât și a unor judecători care sunt recompensați în mod excesiv.

Iată de ce Carta definește criteriile de promovare drept fiind în exclusivitate calitățile și meritele constatate în exercițiul funcțiilor încredințate judecătorilor, apreciate prin evaluări obiective efectuate de unul sau mai mulți judecători, la acestea adaugându-se necesitatea ca aceste evaluări să fie discutate cu persoanele interesate.

Instanța independentă la care se face referire la punctul 1.3. va pronunța deciziile de promovare fie în baza cunoașterii acestor evaluări, fie în baza propunerii sau recomandării sale, fie cu acordul său, fie în baza avizului său. Este prevăzut expres ca judecătorii care nu fac obiectul unei prezentări în vederea unei promovări supuse acestei examinări din partea instanței independente trebuie să dispună de posibilitatea de a adresa acestei instanțe o reclamație.

Dispozitiile punctului 4.1. nu au bineînteles vocatia să se aplice la sistemele în care nu exista promovari și nici ierarhizare a judecătorilor, sisteme care sunt și în aceasta privinta într-o mare măsura protectoare pentru independenta.

4.2. Carta se referă aici la problema activităților exersate în paralel cu funcțiile judiciare. Ea a prevăzut ca judecătorii să exercite liber activități exterioare mandatului lor, printre care și cele care sunt expresia drepturilor lor de cetățeni. Aceasta libertate, care constituie un principiu, nu ar putea fi limitată decât în măsura în care activitățile exterioare ar fi incompatibile fie cu încrederea în imparțialitatea și independența lor, fie cu disponibilitatea care li se cere pentru soluționarea cu atenție și într-un termen rezonabil a cauzelor care le sunt supuse spre examinare.

Carta nu a prevăzut niște genuri precise de activitate. Efectele defavorabile ale activităților exterioare impun necesitatea unei aprecieri concrete în privința condițiilor de exercitare a funcțiilor judiciare. Carta a prevăzut că judecătorul trebuie să solicite autorizarea de a exersa alte activități decât cele literare sau artistice, atunci când acestora trebuie să le corespundă o remunerare.

4.3. Carta a abordat aici problema a ceea ce se numește uneori "rezerva" judecătorului. Ea a reluat poziția care decurge din articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și din jurisprudența Curții europene cu referire la această dispoziție, enunțând ca judecătorul trebuie să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare care ar putea știrbi efectiv încrederea în imparțialitatea și independența lor. Referindu-se la riscul unei alterări efective, Carta permite să se evite unele rigidități care s-ar solda cu înstrăinarea judecătorului de la societate și cetățeni.

4.4. Carta prevede un "drept la pregătirea continuă" a judecătorilor, care trebuie să aibă în mod regulat acces la acțiuni de pregătire asigurate de Stat și menite să garanteze judecătorului întreținerea și aprofundarea cunoștințelor, atât tehnice, cât și sociale și culturale. Statul trebuie să vegheze ca organizarea acestor acțiuni de pregătire să se facă ținându-se cont de condițiile prevăzute la punctul 2.3., care se referă la rolul instanței independente care figurează la punctul 1.3. pentru a se garanta corespunderea conținutului acțiunilor de pregătire și a structurilor care le asigură cu exigențele de deschidere, de competență și de imparțialitate.

Dispozițiile de la punctele 2.3. și 4.4. cu privire la pregătire definesc garanții într-o manieră suficient de suplă pentru a putea fi adaptate varietății de sisteme naționale în materie de pregătire: scoală în subordinea administrativă a ministerului justiției, structura plasată pe lângă Consiliul superior de magistratură, fundație de drept privat etc.

5. RESPONSABILITATEA

5.1. Carta face referire aici la raspunderea disciplinară judecătorului. Ea se referă mai întâi la principiul legalității sancțiunilor disciplinare, prevăzând că o sancțiune poate penaliza doar o neîndeplinire a uneia dintre îndatoririle expres definite în statut și ca scara sancțiunilor susceptibile de a fi aplicate este precizată în statut.

Carta impune de altfel garanții în ceea ce privește procedura disciplinară: sancțiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât dacă există decizia în acest sens, propunerea, recomandarea sau acordul unei jurisdicții sau ale unei instanțe constituită cel puțin pe jumătate din judecători aleși, și în cadrul unei proceduri cu caracter contradictoriu în care judecătorul urmărit să poată beneficia de apărare. În cazul pronunțării unei sancțiuni, opțiunea pentru una dintre categoriile de sancțiuni prevăzute în statut trebuie să fie supusă principiului proporționalității.

Carta a mai prevăzut și dreptul de recurs în fața unei instanțe superioare cu caracter jurisdicțional contra unei decizii de aplicare a sancțiunii atunci când aceasta a fost luată de o autoritate executivă, o jurisdicție sau o instanță constituită cel puțin pe jumătate din judecători aleși.

Conform formulării reținute, Carta nu impune ca acest recurs să poată fi exersat în cazul în care sancțiunea a fost pronunțată de către Parlament.

5.2. Carta face referire aici la răspunderea materială, civilă a judecătorului. Ea stipulează în principiu că repararea prejudiciilor suportate ilegal în urma unei decizii sau ca urmare a comportamentului judecătorului în exercițiul funcțiunii este asigurată de Stat. Aceasta înseamnă ca Statul reprezintă, față de victimă, garantul constant al reparării prejudiciilor.

Precizând ca aceasta garanție a Statului se aplică prejudiciilor suportate în mod ilegitim în urma unei decizii sau ca urmare a comportamentului judecătorului, carta nu se referă în mod necesar la caracterul eronat al deciziei sau comportamentului, dar insistă mai degrabă asupra prejudiciului care rezultă în urma acestora sau care sunt suportare "în mod ilegitim". Acest lucru este perfect compatibil cu răspunderea care nu se bazează pe greșeala judecătorului, ci pe caracterul anormal, special și grav al prejudiciului care rezultă din decizia sau din comportamentul sau. Importanța acestui lucru reiese din preocupările îndreptate spre aceea ca independența jurisdicțională a judecătorului să nu fie afectată printr-un regim de raspundere civilă.

Carta prevede de altfel că, atunci când prejudiciul pe care Statul trebuia să-l garanteze este rezultatul ignorării grosolane și inexcuzabile de către judecător a regulilor în cadrul cărora se desfășoară activitatea sa, statutul poate oferi Statului posibilitatea să îi ceară acestuia, în limitele determinate de acest statut, rambursarea reparării pe calea unei acțiuni jurisdicționale.

Necesitatea existenței unei greșeli grosolane și inexcuzabile, caracterul jurisdicțional al acțiunii în rambursare, trebuie să constituie garanții semnificative pentru evitarea unei eventuale deturnări a procedurii. O garanție suplimentară o constituie acordul prealabil pe care trebuie să-l dea instanța la care se face referire la punctul 1.3. în favoarea sesizării jurisdicției competente.

5.3. Carta abordează aici problema reclamațiilor, a plângerilor justițiabililor vis-a-vis de disfuncționalitatea justiției.

Soluționarea plângerilor este mai mult sau mai puțin organizată în State, dar nu neapărat foarte bine organizată.

Iată de ce Carta prevede posibilitatea pentru orice persoană de a adresa unui organism independent, fără formalități particulare, reclamații cu privire la disfuncționalitatea justiției într-o afacere dată. Dacă în urma unei examinări prudente și în detalii se constată în mod incontestabil o încălcare de ordin disciplinar din partea judecătorului, acest organism este autorizat să sesizeze instanța disciplinară, sau cel puțin o autoritate competentă, în conformitate cu regulile statutului național să efectueze sesizarea. Nici aceasta instanță și nici aceasta autoritate nu ar fi constrânse să-și însușească opinia organismului caruia i-a fost adresata reclamația, și de aici rezultă garanții serioase împotriva riscurilor de deviere a procedurii de reclamare de către justițiabili care doresc în realitate să facă presiune asupra justiției.

Organismul independent în cauză nu va fi conceput neapărat ca un organism care se consacră în mod special verificării existenței unor încălcări din partea judecătorilor. Aceștia din urmă nu au monopolul disfuncționalității justiției. Se va admite deci ca același organism independent va putea sesiza în mod asemănator, în cazul în care sesizarea îi pare justificată, instanța disciplinară sau autoritatea de supraveghere a avocaților, a funcționarilor justiției, a executorilor etc.

Fiind însă consacrată statutului judecătorilor, Carta nu are de abordat în detalii decât problema unei sesizări cu referire la judecător.

6. REMUNERAREA, PROTECȚIA SOCIALĂ

Dispozițiile reunite la această rubrică se referă numai la judecătorii profesionali.

6.1. Carta prevede că exercitării ca profesionist a funcțiilor judiciare îi corespunde dreptul la o remunerare în favoarea judecătorilor și că nivelul acestei remunerări trebuie să fie fixat în așa fel încât să îi protejeze împotriva presiunilor care tind să influențeze sensul deciziilor judecătorilor și, mai general, comportamentul jurisdicțional al acestora, periclitându-le independența și imparțialitatea.

S-a preferat să se indice ca nivelul remunerării trebuie fixat astfel încât să protejeze judecătorul împotriva presiunilor, în loc să se prevada o determinare a acestui nivel în funcție de remunerarea de care beneficiază titularii de funcții înalte în cadrul puterii legislative sau executive, deoarece titularii acestor funcții sunt departe de a fi tratați într-un mod comparabil de la un sistem național la altul.

6.2. Nivelul remunerării unui judecător comparat cu nivelul altuia poate să varieze în funcție de vechime, de natura funcțiilor la care judecătorul este afectat sau de importanța sarcinilor care i-au fost impuse, ca de exemplu, obligația de a fi de serviciu la sfârșit de saptamână. Însă aceste obligațiuni care presupun o remunerare mai înaltă trebuie să fie apreciate într-un mod transparent, astfel încât să se evite diferențele de remunerare străine considerațiunilor care țin de lucrul înfăptuit sau de disponibilitatea cerută.

6.3. Carta prevede pentru judecător beneficierea de securitatea socială, adică acoperirea riscurilor sociale clasice, care sunt boala, maternitatea, invaliditatea, batrânețea și decesul.

6.4. În această privință Carta precizează că judecătorul care a atins vârsta legală de încetare a funcțiilor sale, după ce le-a exercitat pe parcursul unei anumite perioade de timp, trebuie să beneficieze de o pensie a cărui nivel trebuie să fie cât mai aproape posibil de nivelul ultimei remunerări din activitatea jurisdicțională.

7. ÎNCETAREA FUNCȚIILOR

7.1. Determinarea condițiilor în care un judecător este pus în situația să-și înceteze funcțiile necesită vigilență. Este important să se determine în mod limitativ cauzele încetării funcțiilor lor. Acestea sunt demisia, incapacitatea fizică constatată în urma unei expertize medicale, limita de vârsta, expirarea mandatului legal în cazul funcțiilor care sunt exercitate pentru o durată legal limitată, precum și revocarea pronunțată în cadrul răspunderii disciplinare.

7.2. Cu excepția cauzelor de încetare a funcțiilor care pot fi constatate fără dificultate, cum ar fi limita de vârsta sau expirarea mandatului legal, celelalte cauze de încetare a funcțiilor, atunci când se prezintă, trebuie să fie verificate de instanța la care se face referire la punctul 1.3.

Această condiție este realizată de plano atunci când încetarea funcțiilor rezultă din revocarea decisă de această instanță, sau în baza propunerii acesteia, sau a recomandării sale sau cu acordul acestei instanțe.