Decizia nr. 432/2010

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Carmen-Cătălina Gliga - procuror

Valentina Bărbățeanu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) pct. (iii),

art. 63 și 84 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România, excepție ridicată de Viorica Zaiat în Dosarul nr. 392/39/2009 al Curții de Apel Suceava - Secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției, arătând că textele de lege criticate nu contravin dreptului la viață intimă, familială și privată, ci au menirea de a sancționa acele situații în care căsătoria ar urmări alte scopuri decât cele legale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 26 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 392/39/2009, Curtea de Apel Suceava - Secția comercială, contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) pct. (iii), art. 63 și

art. 84 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Viorica Zaiat într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de anulare a deciziei de returnare a acesteia de pe teritoriul României.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că textul de lege care condiționează prelungirea dreptului de ședere de împrejurarea ca soții să locuiască împreună contravine dispozițiilor art. 25 din Constituție, care asigură fiecărui cetățean dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară. Așadar, obligarea unor persoane de a avea aceeași locuință contravine libertății de stabilire a domiciliului și încalcă dreptul la liberă circulație. În ceea ce privește prevederile

art. 63 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 , precizează că lipsa contribuției efective la îndeplinirea obligațiilor născute prin căsătorie nu poate fi considerată un element pe baza căreia o căsătorie să fie declarată de conveniență. Mai arată că aprecierea unei căsătorii ca fiind de conveniență are ca efect declararea nulității absolute a acesteia, or, singura autoritate competentă să constate nulitatea sau ineficacitatea unui act juridic civil de această natură este instanța judecătorească, iar nu un organ administrativ cum este Oficiul Român pentru Imigrări. Referitor la prevederile art. 84 din ordonanța de urgență amintită, arată că este încălcat dreptul la recurs, ca drept fundamental, prin faptul că sentința pronunțată este irevocabilă, astfel că părțile nu se pot adresa unei instanțe superioare printr-o cale ordinară de atac în scopul casării pentru eventuale motive de netemeinicie și nelegalitate a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de fond.

Curtea de Apel Suceava - Secția comercială, contencios administrativ și fiscal consideră că prevederile

art. 63 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

încalcă dispozițiile art. 26 și 48 din Constituție, întrucât, "printr-o cale deturnată, fără a se constata nulitatea căsătoriei sau fără ca aceasta să fie desfăcută prin divorț, se ajunge la separarea soților, posibil chiar în mod definitiv, ca urmare a returnării unuia dintre soți. Prin returnarea soțului nu se produc efecte exclusiv asupra dreptului de ședere, ci și asupra statutului civil, care nu poate fi privit doar formal, prin simpla existență a căsătoriei". În ceea ce privește celelalte texte de lege criticate, apreciază că excepția este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază că prevederile de lege ce formează obiect al excepției sunt constituționale. Precizează că protecția generală a cetățenilor străini și a apatrizilor și ocrotirea familiei sunt garantate în baza prezumției de bună-credință a acestora în raport cu statul român, prezumție care implică și ideea potrivit căreia căsătoria nu trebuie să fie de conveniență.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 62 alin. (1) lit. a) pct. (iii),

art. 63 și 84 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008, care au următorul cuprins:

- Art. 62 alin. (1) lit. a) pct. (iii): "Prelungirea dreptului de ședere temporară pentru reîntregirea familiei

(1) Străinilor intrați în România în conformitate cu prevederile art. 46, cu excepția persoanelor prevăzute la art. 46 alin. (16), li se poate prelungi dreptul de ședere, astfel:

a) pentru soțul/soția sponsorului, dacă: (...)

(iii) soții locuiesc împreună."

Străinii prevăzuți la art. 46 sunt cei cărora li s-a acordat viza de lungă ședere pentru reîntregirea familiei.

- Art. 63: "Căsătoria de conveniență

(1) Oficiul Român pentru Imigrări refuză prelungirea dreptului de ședere obținut în baza căsătoriei dacă, în urma verificărilor efectuate, rezultă că acea căsătorie este de conveniență.

(2) Elementele pe baza cărora se poate constata faptul că o căsătorie este de conveniență pot fi următoarele:

a) coabitarea matrimonială nu există;

b) soții nu s-au cunoscut înaintea căsătoriei;

c) lipsa unei contribuții efective la îndeplinirea obligațiilor născute din căsătorie;

d) soții nu vorbesc o limbă înțeleasă de amândoi;

e) există date că anterior unul dintre soți a încheiat o căsătorie de conveniență;

f) soții sunt inconsecvenți în declararea datelor cu caracter personal, a circumstanțelor în care s-au cunoscut ori a altor informații relevante despre aceștia;

g) încheierea căsătoriei a fost condiționată de plată unei sume de bani între soți, cu excepția sumelor primite cu titlu de dotă.

(3) Constatarea elementelor prevăzute la alin. (2) se realizează de către ofițerul de interviu. Aceste elemente pot rezultă din:

a) datele obținute în urma interviului;

b) înscrisuri;

c) declarațiile celor în cauză sau ale unor terțe persoane;

d) controale la domiciliul conjugal ori alte verificări suplimentare.";

- Art. 84: "Contestarea deciziei de returnare

(1) Decizia de returnare poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării, la Curtea de Apel București, în cazul în care aceasta a fost emisă de Oficiul Român pentru Imigrări, sau la curtea de apel în a cărei rază de competență se află formațiunea teritorială care a emis decizia de returnare.

Instanța soluționează cererea în termen de 30 de zile de la data primirii acesteia. Hotărârea instanței este irevocabilă.

(2) În cazul străinilor prevăzuți la art. 82 alin. (5), decizia de returnare sub escortă poate fi contestată la curtea de apel competentă teritorial pe raza căreia se află centrul de cazare, în termen de 3 zile de la data comunicării. Instanța se pronunță în termen de 5 zile, hotărârea fiind definitivă și irevocabilă.

(3) Contestația prevăzută la alin. (1) și (2) suspendă executarea măsurii de îndepărtare.

(4) Contestarea deciziei de returnare formulată de către străinii luați în custodie publică nu suspendă măsura luării în custodie publică."

Străinii la care se referă art. 82 alin. (5) sunt cei care au intrat ilegal, a căror ședere pe teritoriul României a devenit ilegală, a căror viză sau drept de ședere a fost anulat sau revocat, cei cărora li s-a refuzat prelungirea dreptului de ședere temporară, cei cărora le-a încetat dreptul de ședere permanentă, precum și foștii solicitanți de azil.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, textele de lege criticate contravin următoarelor dispoziții din Legea fundamentală: art. 1 - "Statul român", art. 18 - "Cetățenii străini și apatrizii", art. 25 - "Libera circulație", art. 26 - "Viața intimă, familială și privată", art. 48 - "Familia", art. 53 - "Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți" și art. 129 - "Folosirea căilor de atac".

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, urmând să fie respinsă ca atare, pentru motivele care se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) pct. (iii), motivată de faptul că obligarea unor persoane de a avea aceeași locuință contravine libertății de stabilire a domiciliului și încalcă dreptul la liberă circulație, Curtea constată că nu o poate reține.

În primul rând, Curtea observă că prevederile art. 25 alin. (2) din Constituție se adresează exclusiv cetățenilor români în ceea ce privește asigurarea, prin intermediul Legii fundamentale, a dreptului de stabilire a domiciliului în orice localitate din țară. Străinii și apatrizii trebuie să se conformeze exigențelor legale sub aspectul stabilirii domiciliului pe teritoriul României. Prevederile

art. 62 alin. (1) lit. a) pct. (iii) din Ordonanța de urgență nr. 194/2002

conferă străinilor care au obținut viza de lungă ședere pentru reîntregirea familiei posibilitatea de a obține prelungirea dreptului de ședere temporară în vederea realizării aceluiași scop, anume reîntregirea familiei. Textul criticat se referă la soțul sau soția sponsorului, care poate obține acest drept dacă, printre altele, este îndeplinită condiția coabitării. Prin urmare, atât sponsorului - care, potrivit art. 2 lit. e) din ordonanța de urgență, este străinul cu ședere legală pe teritoriul României, care depune cerere pentru reîntregirea familiei -, cât și soțului acestuia, i se impune să dovedească faptul că locuiesc împreună pentru a putea beneficia de reîntregirea familiei. Dar, prin ipoteză, nici sponsorul, nici soțul sau soția acestuia nu sunt cetățeni români, astfel că nu este relevantă, în motivarea excepției de neconstituționalitate, invocarea prevederilor art. 25 alin. (2) din Constituție, care, așa cum s-a arătat, au în vedere numai cetățenii români.

În continuare, Curtea constată că textul

art. 62 alin. (1) lit. a) pct. (iii) din Ordonanța de urgență nr. 194/2002

nu este susceptibil de a fi analizat prin prisma prevederilor art. 25 alin. (1) din Constituție, care garantează dreptul la liberă circulație. Aceasta, întrucât nu există nicio legătură între obligația soților de a locui împreună și libertatea de mișcare de care aceștia beneficiază, în condițiile stabilite de legislația corespunzătoare, astfel cum prevede art. 25 alin. (1) din Constituție.

În ceea privește dispozițiile

art. 63 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 , Curtea observă că a mai analizat problema căsătoriei de conveniență din perspectiva unor critici asemănătoare celor formulate și în prezenta cauză. Astfel, prin

Decizia nr. 132 din 21 februarie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al România, Partea I, nr. 229 din 14 martie 2006, analizând susținerea potrivit căreia stabilirea unei căsătorii ca fiind de conveniență înseamnă practic nulitatea absolută a căsătoriei, Curtea a constatat că nu este întemeiată, întrucât, pe de o parte, nulitatea absolută a căsătoriei poate fi constatată numai prin hotărâre judecătorească și reprezintă acea sancțiune civilă aplicabilă căsătoriei încheiate cu nerespectarea dispozițiilor prevăzute de Codul familiei, iar, pe de altă parte, căsătoria de conveniență este constatată de o autoritate specializată, organizată în subordinea unui minister, și produce efecte exclusiv asupra dreptului de ședere a străinilor în România, iar nu asupra statutului civil al persoanelor în cauză.

De asemenea, prin

Decizia nr. 350 din 2 mai 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 29 mai 2006, Curtea a reținut că, în ceea ce privește căsătoria de conveniență, se instituie o prezumție relativă care poate fi răsturnată prin proba contrară, în sensul că solicitantul dreptului de ședere are posibilitatea de a demonstra, prin orice mijloace de probă, caracterul efectiv și neechivoc al căsătoriei a cărei existență a invocat-o în fundamentarea cererii sale. Introducerea prevederii referitoare la căsătoria de conveniență are menirea de a sancționa acele cazuri în care, prin încheierea căsătoriei, s-au urmărit alte scopuri decât cele firești și legale.

De altfel, Curtea observă că legiuitorul român a adoptat aceleași criterii de evaluare a unei căsătorii în vederea stabilirii caracterului său autentic sau convențional ca și cele prevăzute în legislația Uniunii Europene. Astfel, elementele enumerate în cuprinsul

art. 63 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

au fost preluate integral din Rezoluția Consiliului Uniunii Europene din 4 decembrie 1997 cu privire la măsurile ce pot fi adoptate pentru combaterea căsătoriilor de conveniență (97/C 382/01), care se referă la căsătoriile încheiate între cetățeni ai statelor membre sau rezidenți legali pe teritoriul acestora și persoane care au naționalitatea unui stat terț. În plus, art. 35 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE permite statelor membre ca, în caz de abuz de drept sau în caz de fraudă, aici fiind incluse căsătoriile de conveniență, să adopte măsurile necesare pentru a refuza, anula sau retrage orice drept conferit prin directiva menționată.

Totodată, prin

Decizia nr. 1.264 din 25 noiembrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 23 decembrie 2008, Curtea a statuat că "Protecția generală a cetățenilor străini și a apatrizilor care locuiesc în România, consacrată la nivel constituțional, are semnificația garantării exercitării, de către aceștia, a tuturor drepturilor și libertăților, cu excepția celor pentru care Constituția sau legea impune calitatea de cetățean român, însă în egală măsură are și semnificația că aceeași categorie de persoane trebuie să se supună legislației naționale și să îndeplinească obligațiile corelative acestor drepturi și libertăți. Prin urmare, nu este contrar spiritului drepturilor și libertăților garantate de art. 18 alin. (1) și art. 26 din Constituție ca, prin lege specială, să fie reglementate condițiile în care cetățenii străini sau apatrizii pot beneficia de protecția generală a statului român, sub toate formele sale." În ceea ce privește invocarea art. 1 din Legea fundamentală, Curtea reține că acest text consacră valorile supreme ale statului român, ca stat de drept, democratic și social, precum și principiile pe care acesta se organizează, iar textul de lege criticat nu se opune niciunei astfel de valori ocrotite.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 84 din Ordonanța de urgență nr. 194/2002 , Curtea observă că s-a mai pronunțat sub aspectul pretinsei încălcări a dispozițiilor

art. 129 din Legea fundamentală. Astfel, prin Decizia nr. 6 din 15 ianuarie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 14 februarie 2008, Curtea Constituțională a constatat, în acord cu jurisprudența sa constantă, că este de competența exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești și modalitatea de exercitare a căilor de atac, iar principiul accesului liber la justiție presupune posibilitatea celor interesați de a le exercita, în condițiile stabilite prin lege, astfel încât accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate structurile judecătorești și la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) pct. (iii),

art. 63 și 84 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002

privind regimul străinilor în România, excepție ridicată de Viorica Zaiat în Dosarul nr. 392/39/2009 al Curții de Apel Suceava - Secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 15 aprilie 2010.