Decizia nr. 943/2010
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- OG nr. 92/2003 24 decembrie 2003 (prevederi anume) privind Codul de procedură fiscală
Pune în aplicare 1
- Decizia nr. 139/1996 19 noiembrie 1996 referitoare la soluționarea recursului declarat de Bârleanu Ion împotriva Deciziei Curții …
Augustin Zegrean - președinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Benke Karoly - magistrat-asistent
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 91 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003
privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Gheorghe Mudura în Dosarul nr. 658/308/2008 al Judecătoriei Sighișoara.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 29 iunie 2010, în prezența reprezentantului Ministerului Public, și au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 14 și ale
art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 6 iulie 2010.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 30 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 658/308/2008, Judecătoria Sighișoara a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 91 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003
privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Gheorghe Mudura într-o cauză în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prescrierea în termen de 10 ani a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei infracțiuni poate avea drept consecință tergiversarea rezolvării cauzei penale sub aspectul laturii civile, astfel încât, în cadrul acestui termen, organul fiscal va putea stabili obligații fiscale. Se susține că, datorită acestui termen de 10 ani, se calculează în tot acest interval de timp majorări de întârziere și penalități de întârziere. Un atare termen contravine principiului soluționării cu celeritate a procesului penal.
Se mai arată că instituirea acestui termen de prescripție de 10 ani contravine principiului egalității, întrucât debitorii ale căror obligații fiscale izvorăsc din fapte de natură penală sunt discriminați față de cei ale căror obligații fiscal nu izvorăsc din astfel de fapte, raportat la care termenul de prescripție este de doar 5 ani.
Totodată, se apreciază că dispozițiile legale criticate sunt contrare și dreptului la apărare.
Judecătoria Sighișoara apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, notele scrise depuse, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze prezenta excepție.
Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispozițiile
art. 91 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003
privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007. În realitate, astfel cum rezultă din motivarea excepției, autorul acesteia critică numai constituționalitatea
art. 91 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003
privind Codul de procedură fiscală, text asupra căruia Curtea, potrivit jurisprudenței sale, urmează să se pronunțe.
Articolul 91
alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003
are următorul cuprins: "(3) Dreptul de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală."
Textele constituționale invocate sunt cele ale art. 16 privind egalitatea în drepturi și ale art. 24 privind dreptul la apărare. Totodată, sunt invocate și prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil, precum și cele ale art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice privind dreptul la un proces echitabil.
Examinând excepția de neconstituționalitate și dispozițiile legale criticate, prin raportare la prevederile constituționale invocate, Curtea constată următoarele:
1. Din motivarea criticii de neconstituționalitate, Curtea observă că autorul excepției pleacă de la o premisă greșită, considerând că, prin efectul art. 91 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, se calculează penalități sau dobânzi de întârziere pe toată perioada în care organul fiscal poate stabili obligații fiscale. Or, o atare situație nu rezultă în temeiul art. 91 alin. (3) din cod, penalitățile sau dobânzile de întârziere fiind obligații fiscale accesorii care sunt stabilite în baza existenței unei obligații fiscale principale; de altfel, obligațiile fiscale accesorii curg până la data stingerii sumei datorate, fără ca "stabilirea" acestora să fie ținută de termenul prevăzut de art. 91 alin. (3) din cod. Numai obligațiile fiscale principale trebuie stabilite în condițiile art. 91 alin. (3) din cod. Însă autorul excepției este mai degrabă nemulțumit de faptul că pe perioada soluționării cauzei penale curg în continuare penalități sau dobânzi de întârziere, dar, după cum se poate observa, curgerea obligațiilor accesorii este o consecință firească a faptului că, fiind vorba de o infracțiune (deci de o conduită mai mult decât culpabilă), organul fiscal avea temei să își extindă controlul și să stabilească obligații fiscale și dincolo de termenul de prescripție de 5 ani, și anume într-un termen de 10 ani.
2. Pe fondul cauzei, Curtea constată că în jurisprudența sa referitoare la dreptul de acces la justiție Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în Cauza Z și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii (2001), că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale poate fi invocat de orice persoană care consideră că a existat o ingerință ilegală în privința exercițiului unuia dintre drepturile sale având caracter civil, adăugând însă că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut" și că "acesta poate fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau ordonanțele care impun depunerea unei cauțiuni".
Pornind de la acest considerent de principiu, reținut de altfel și în jurisprudența Curții Constituționale (spre exemplu,
Decizia nr. 267 din 22 martie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2008), Curtea observă următoarele:
- textul art. 91 alin. (3) din Codul de procedură fiscală prevede că termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale este de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală;
- o atare derogare de la termenul de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) din cod se datorează tocmai faptului că sustragerea de la plata obligației fiscale a fost realizată prin săvârșirea unei fapte de natură penală și de aici rezultă și tratamentul juridic diferit aplicat sub aspectul termenului de prescripție.
Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, spre exemplu,
Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, "principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice." De asemenea, art. 16 din Constituție "vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui" ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Curtea a mai statuat că "principiul egalității în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiași regim juridic unor situații care, prin specificul lor, sunt diferite" ( Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997).
Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de față, Curtea constată că tratamentul juridic diferențiat raportat la durata termenului de prescripție prevăzut de art. 91 alin. (3) din cod este justificată tocmai de natura faptei care a stat la baza sustragerii persoanei în cauză de la plata obligațiilor sale fiscale. Totodată, durata de 10 ani a termenului de prescripție este justificată și de imperativul asigurării ritmicității veniturilor la bugetul de stat și evitării posibilității neîncasării acestor venituri. Prin urmare, Curtea nu poate reține criticile de neconstituționalitate invocate de autorul excepției.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 91 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003
privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Gheorghe Mudura în Dosarul nr. 658/308/2008 al Judecătoriei Sighișoara.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 6 iulie 2010.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Benke Karoly
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.