Decizia nr. 128/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) și

art. 49 alin. (2) și (4) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Alexandru Adrian Mirică în Dosarul nr. 9.988/1/2009 (nr. vechi 24/2009) al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, deoarece procedura disciplinară prevăzută de dispozițiile de lege criticate reprezintă o transpunere a art. 134 alin. (2) din Constituție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 17 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 9.988/1/2009 (nr. vechi 24/2009), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) și

art. 49 alin. (2) și (4) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Alexandru Adrian Mirică într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului declarat împotriva Hotărârii nr. 11/P din 6 octombrie 2009 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori prin care i s-a aplicat sancțiunea disciplinară constând în avertisment pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de

art. 99 lit. e) și h) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile

art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004

contravin dispozițiilor art. 21 din Constituție, în măsura în care prin termenul "recurs" se înțelege calea de atac reglementată de Codul de procedură civilă. În acest sens, arată că noțiunea de "recurs" folosită de textul de lege criticat ar trebui să aibă semnificația unei căi de atac în cadrul controlului judecătoresc al actelor administrative, fiind o acțiune în fond, cu toate procedurile legale care însoțesc o asemenea acțiune, inclusiv jurisdicția deplină a instanței de judecată. Ad absurdum, dacă recursul în cauză ar avea înțelesul atribuit de Codul de procedură civilă, ar atrage incidența unor dispoziții care ar îngrădi accesul liber la justiție, cum ar fi cele legate de motivele de casare, recursul fiind cale extraordinară de atac, iar nu una devolutivă, cele privind motivarea în termen, sub sancțiunea nulității, cele privind invocarea excepțiilor procesuale, cele privind admisibilitatea probelor etc.

Cu privire la dispozițiile

art. 49 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 , arată că acestea contravin art. 129 din Constituție, care consacră dreptul la existența a cel puțin unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate pentru prima oară într-o cauză. Faptul că art. 129 din Legea fundamentală prevede că exercitarea dreptului de a utiliza căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești se face în condițiile legii semnifică faptul că legea trebuie să reglementeze modul de exercitare a căilor de atac, iar nu să suprime posibilitatea de a exercita măcar o cale de atac împotriva primei hotărâri date de o instanță judecătorească. Totodată, nu se justifică un tratament discriminatoriu pentru acțiunea împotriva actului administrativ al Consiliului Superior al Magistraturii, în raport cu alte acte administrative, care beneficiază atât de posibilitatea atacării actului în justiție, cât și de calea de control judiciar.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 , arată că posibilitatea sesizării din oficiu a Comisiei de disciplină încalcă imparțialitatea Consiliului Superior al Magistraturii, consacrată expres prin art. 134 alin. (1) și (2) din Constituție. Aceasta deoarece Comisia de disciplină nu este o structură autonomă, "fiind vorba tot de angajații Consiliului Superior al Magistraturii, numiți de acesta, printr-o procedură lipsită de obiectivitate". Comisia de disciplină nu poate fi asimilată unui "procuror al procurorilor" sau unui "procuror al judecătorilor", în materie disciplinară neregăsindu-se fundamentul sesizării din oficiu, ca în materie penală, unde se apără interesele generale ale societății și ordinea de drept, în general.

În materia răspunderii disciplinare a magistraților, există posibilitatea de a sesiza abaterile disciplinare de către orice persoană interesată, de către conducerea instanțelor și parchetelor, de către colegiile de conducere, comisiile de evaluare, "motiv pentru care nu se regăsește nicio rațiune de a denatura sensul Consiliului Superior al Magistraturii, de instanță imparțială și de garant al independenței justiției, către un sens represiv, fără interes în sfera interesului public, ci într-un interes de «poliție a instanțelor»".

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători consideră că prevederile de lege criticate nu contravin dispozițiilor constituționale.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale, deoarece acestea constituie expresia dispozițiilor art. 134 alin. (2) din Constituție și, în plus, hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție. Atribuția Consiliului Superior al Magistraturii de instanță de disciplină nu interzice accesul liber la justiție al persoanei judecate și se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Reglementările internaționale nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de lege, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție. Invocă, în acest sens,

deciziile Curții Constituționale nr. 788/2007 , nr. 148/2003 și nr. 165/2010.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 45 alin. (2) și

art. 49 alin. (2) și (4) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005. Prevederile art. 45 au fost modificate prin

art. II pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2009

pentru modificarea

Legii nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor și pentru modificarea și completarea

Legii nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 26 iunie 2009.

Textele de lege criticate au, în prezent, următorul conținut:

- Art. 45 alin. (2): "Comisiile de disciplină pot fi sesizate de Inspecția judiciară sau se pot sesiza din oficiu în legătură cu abaterile disciplinare ale judecătorilor și procurorilor.";

- Art. 49 alin. (2) și (4): "Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Competența soluționării recursului aparține Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din Completul de 9 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii și judecătorul sancționat disciplinar.

[...]

(4) Hotărârea prin care se soluționează recursul prevăzut la alin. (2) este irevocabilă."

Potrivit

art. XXV alin. (2) din Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, "Referirile la completul de 9 judecători cuprinse în actele normative în vigoare se consideră a fi făcute la completele de 5 judecători."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

Prin

Decizia nr. 165/2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, a statuat că dispozițiile de lege potrivit cărora hotărârile secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară se pot ataca cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare, la Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezintă o reiterare a prevederilor constituționale ale art. 134 alin. (3), potrivit cărora hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, potrivit dispozițiilor alin. (2) al aceleiași norme constituționale, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor. Prin urmare, legea sa organică -

Legea nr. 317/2004

- stabilește procedura de soluționare a acțiunii disciplinare în secțiunea a 4-a "Atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților" din cap. IV "Atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii", în conformitate cu dispozițiile constituționale menționate. Așadar, ținând cont că dispozițiile de lege criticate prevăd o cale de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară, nu se poate susține că acestea încalcă accesul liber la justiție, consacrat prin art. 21 din Constituție. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură.

Cu același prilej, Curtea a observat că reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție.

Prin

Decizia nr. 1.449 din 4 noiembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 5 ianuarie 2011, Curtea a reținut că, avându-se în vedere, pe de-o parte, rolul constituțional al Consiliului Superior al Magistraturii de "instanță de judecată [...] în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor", iar, pe de altă parte, dispozițiile

Legii nr. 317/2004

care prevăd o cale de atac la instanța de judecată împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară, nu se poate susține că prevederile de lege criticate încalcă accesul liber la justiție sau dreptul la un proces echitabil, consacrate prin art. 21 din Constituție și prin art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Întrucât criticile de neconstituționalitate din prezenta cauză privesc, parțial, aceleași aspecte și având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură a determina schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluțiile deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Cu privire la câmpul de aplicare a dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunțată în Cauza Le Compte, Van Leuven et De Meyere contra Belgiei, a statuat că procedurile disciplinare intră sub incidența art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială. Astfel, garanțiile dreptului la un proces echitabil implică dreptul părților de a lua cunoștință de toate aspectele litigiului (Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunțată în Cauza Lobo Machado contra Portugaliei) și presupune respectarea principiului contradictorialității (Hotărârea din 18 februarie 2010, pronunțată în Cauza Baccichetti contra Franței).

Referitor la competența unor organisme profesionale de a judeca acțiuni disciplinare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că în numeroase state ale Consiliului Europei abaterile disciplinare sunt de competența acestor structuri, iar o asemenea atribuire de competență nu este contrară dispozițiilor Convenției, care impune totuși unul dintre următoarele sisteme: sau jurisdicțiile organismelor profesionale îndeplinesc exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenție, sau ele nu le îndeplinesc și atunci legea națională trebuie să permită accesul la o instanță judecătorească care prezintă toate garanțiile dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzei de către o instanță independentă și imparțială. În acest sens s-a pronunțat, în mod constant, Curtea de la Strasbourg, prin Hotărârea din 10 februarie 1983, pronunțată în Cauza Albert et Le Compte contra Belgiei, prin Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza Bryan contra Marii Britanii, prin Hotărârea din 20 mai 1998, pronunțată în Cauza Gautrin și alții contra Franței, prin Hotărârea din 16 decembrie 2008, pronunțată în Cauza Frankowicz contra Poloniei, și prin Hotărârea din 29 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Chaudet contra Franței.

Potrivit art. 134 alin. (2) din Constituția României, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor. Similar, în alte state europene, acțiunile disciplinare ale judecătorilor și procurorilor sunt de competența organismelor naționale echivalente Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, în Franța, Consiliul Superior al Magistraturii este instanță disciplinară a magistraților, iar deciziile pronunțate în cadrul acestei atribuții pot fi atacate la Consiliul de Stat. În Spania, instanța disciplinară este diferită în funcție de gravitatea faptelor săvârșite. Pentru faptele foarte grave, este competent Plenul Consiliului General al Puterii Judiciare. Pentru fapte grave, este competentă Comisia de disciplină a Consiliului General al Puterii Judiciare, iar pentru fapte mai puțin grave este competent președintele sau organul de conducere al instanței respective, iar, în acest din urmă caz, sancțiunea constă în avertisment sau amendă. În Italia, potrivit art. 105 din Constituție, măsurile disciplinare relative la magistrați sunt de competența Consiliului Superior al Magistraturii, iar ministrul justiției (care poate fi titularul acțiunii disciplinare), procurorul general de pe lângă Curtea de Casație și magistratul sancționat pot exercita recurs împotriva deciziilor Secției disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii în fața Secțiilor Unite ale Curții de Casație, iar instanța de control judiciar are competența de a examina atât respectarea regularității procedurii disciplinare, cât și calificarea faptelor acuzate și temeinicia luării sancțiunii.

Prin urmare, Curtea observă că, în materia răspunderii disciplinare a magistraților, legiuitorul român a adoptat o reglementare similară cu cea a altor țări din Europa, prevăzând - referitor la procedura disciplinară - o fază administrativă, cercetarea disciplinară efectuându-se de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecție judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul Serviciului de inspecție judiciară pentru procurori, și o fază jurisdicțională, care se desfășoară în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispozițiilor

Legii nr. 317/2004

și celor ale Codului de procedură civilă, cu respectarea principiului contradictorialității, magistratul în cauză fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecător sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul să ia la cunoștință de toate actele dosarului și să solicite administrarea de probe în apărare.

Împotriva hotărârii de sancționare a secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii există o cale de atac, și anume recursul în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, prevăzut de

art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 . Curtea reține că acest "recurs" nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, ci ca o veritabilă cale de atac devolutivă împotriva hotărârii organului disciplinar (Consiliul Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, având doar rolul unei instanțe de judecată), cale de atac soluționată de către o instanță judecătorească, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare. Acesta este și sensul art. 134 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia "Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție." Prin

Decizia nr. 148/2003

privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, referindu-se la atribuția Consiliului Superior al Magistraturii, așa cum este stabilită în art. 134 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia acesta îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică, Curtea a statuat că această dispoziție constituțională nu poate interzice accesul liber la justiție al persoanei judecate de această "instanță extrajudiciară".

Prin urmare, îndeplinind exigențele dreptului la un proces echitabil, prin asigurarea unei căi efective de atac la o instanță judecătorească, consacrate prin art. 21 alin. (3) din Constituție și prin art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "recursul" din materia disciplinară a magistraților este o veritabilă și efectivă cale de atac împotriva hotărârii secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, cale de atac prin care instanța de judecată, ținând seama și de rolul activ pe care trebuie să-l aibă, poate soluționa cauza sub toate aspectele, atât asupra legalității procedurii disciplinare, cât și asupra temeiniciei hotărârii.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge , ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) și

art. 49 alin. (2) și (4) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Alexandru Adrian Mirică în Dosarul nr. 9.988/1/2009 (nr. vechi 24/2009) al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 1 februarie 2011.