Decizia nr. 1544/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ionița Cochințu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 138 alin. 3 pct. 3 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Radian Dinu și Carmen Lenuța Dinu în Dosarul nr. 1.881/740/2008 al Tribunalului Teleorman - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 108D/2011.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, întrucât nu sunt încălcate principiile constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 19 iunie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 1.881/740/2008, Tribunalul Teleorman - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 138 alin. 3 pct. 3 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Radian Dinu și Carmen Lenuța Dinu într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva sentinței de soluționare a unei acțiuni în constatare.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că textul de lege criticat este neconstituțional, deoarece conține o normă sancționatoare fără a i se preciza natura, încălcându-se prin aceasta principiul constituțional al apărării interesului legitim al părții, mai mult, aplicarea acesteia fiind lăsată la aprecierea subiectivă și arbitrară a magistratului. Astfel, consideră că în considerarea soluționării cu celeritate a proceselor se încalcă principiul aflării adevărului. Mai mult, susține că accesul la justiție și, implicit, dreptul la un proces echitabil îi sunt încălcate și pentru că, potrivit art. 282^1 din Codul de procedură civilă, o categorie de hotărâri judecătorești nu este supusă apelului, iar art. 305 din același cod limitează administrarea de probe noi în recurs la proba cu înscrisuri. În acest sens, arată că nu este echitabil ca o cauză a cărei valoare depășește cu un leu criteriul valoric potrivit căruia calea de atac este apelul să beneficieze de administrarea tuturor probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, pe când în alte cauze, situate cu un leu sub criteriul valoric stabilit, să fie soluționate prin calea extraordinară de atac a recursului, cale de atac în care nu poate fi administrată proba testimonială.

De asemenea, arată că prevederile criticate sunt în contradicție și cu principiul rolului activ al judecătorului, stabilit prin art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, care îl obligă să stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului.

Tribunalul Teleorman - Secția civilă arată că reglementarea criticată constituie o aplicare a principiului cuprins în art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Faptul că art. 282^1 din Codul de procedură civilă prevede căi de atac diferite pentru hotărârile judecătorești nu constituie un motiv a considera că prevederile de lege criticate sunt neconstituționale, întrucât instanța de control judiciar are posibilitatea să aprecieze dacă a fost administrat întreg probatoriul necesar și să dispună suplimentarea acestuia.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate nu contravin dispozițiilor constituționale invocate, ci, din contră, constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art. 21 alin. 3 din Constituție, având ca scop înlăturarea oricăror abuzuri din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării proceselor. De altfel, prevederile de lege criticate constituie norme de procedură în concordanță cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 138 alin. 3 pct. 3 din Codul de procedură civilă. Din analiza motivelor pe care se întemeiază excepția de neconstituționalitate și a considerentelor încheierii de sesizare, Curtea observă că, în realitate, obiectul acesteia îl constituie dispozițiile art. 138 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: "Dovezile care nu au fost cerute în condițiile art. 112, 115 și 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanței, afară de cazurile:

[...]

3. când administrarea dovezii nu pricinuiește amânarea judecății."

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (2) și (3) privind accesul liber la justiție. Este invocată și încălcarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile de lege criticate reglementează una din excepțiile de la sancțiunea decăderii din dreptul de a mai propune dovezi în cazul în care acestea nu au fost cerute în condițiile art. 112, art. 115 și art. 132 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește susținerea că prevederile de lege criticate ar contraveni art. 21 alin. (2) și (3) din Constituție privind accesul liber la justiție, întrucât, potrivit art. 282^1 din Codul de procedură civilă, sunt supuse căii de atac a apelului numai anumite categorii de hotărâri, astfel că cei care sunt excluși de la posibilitatea exercitării aceste căi de atac nu mai pot beneficia de avantajele exercitării ei având în vedere caracterul devolutiv al acesteia, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită.

Cu privire la acest aspect, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a statuat că liberul acces la justiție presupune și accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția. Instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești este de competența exclusivă a legiuitorului. Această soluție decurge din dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora, "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", precum și din cele ale art. 129, conform cărora "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Totodată, Curtea a statuat că semnificația art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia accesul la justiție nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nicio categorie sau grup social nu se poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit. Însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. În acest sens Curtea Constituțională s-a pronunțat prin numeroase decizii, de exemplu, prin

Decizia nr. 92 din 11 septembrie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 20 noiembrie 1996.

Referitor la exercitarea căilor de atac și la concordanța legii procesuale românești cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul persoanei la un proces echitabil, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin

Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, statuând că, în sensul practicii europene, conceptul de "proces echitabil" nu implică în mod necesar "existența mai multor grade de jurisdicție, a unor căi de atac al hotărârilor judecătorești, inclusiv exercitarea acestor căi de atac de către toate părțile din proces".

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a statuat că dreptul de acces la tribunale nu este absolut și că, fiind vorba despre un drept pe care convenția l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 1975, paragraful 38, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit).

De altfel, art. 171 din Codul de procedură civilă dă posibilitatea părții decăzute din dreptul de a administra o dovadă să se apere, discutând în fapt, și în drept, temeinicia susținerilor și a dovezilor părții potrivnice. Totodată, în materia probațiunii, un important rol revine instanței care poate dispune probe din oficiu în virtutea principiului rolului activ al judecătorului.

În ceea ce privește critica privind pretinsa contradicție între prevederile criticate și art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, aceasta nu poate fi reținută, întrucât examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezultă din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 138 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Radian Dinu și Carmen Lenuța Dinu în Dosarul nr. 1.881/740/2008 al Tribunalului Teleorman - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 6 decembrie 2011.