Decizia nr. 1556/2011
referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) și art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, ale art. 36 alin. (2) și art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și ale art. 9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
prezumat în vigoare
Augustin Zegrean - președinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) și
art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor, ale art. 36 alin. (2) și
art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004
privind Consiliul Superior al Magistraturii și ale
art. 9 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, excepție ridicată de Iulian Crăciunescu în Dosarul nr. 7.969/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 583D/2011.
La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 27 ianuarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 7.969/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) și
art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004
privind Statutul judecătorilor și procurorilor, ale art. 36 alin. (2) și
art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004
privind Consiliul Superior al Magistraturii și ale
art. 9 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară. Excepția a fost ridicată de Iulian Crăciunescu într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat de acesta împotriva Hotărârii nr. 757 din 23 septembrie 2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 252 din 24 iunie 2010 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori, prin care să dispus suspendarea acestuia din funcția de prim-procuror adjunct și de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale printr-un rechizitoriu al D.N.A.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dreptul la contestarea în plen a hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, precum și recursul împotriva hotărârilor plenului de respingere a contestațiilor nu sunt căi de atac efective și concrete, deoarece Consiliul Superior al Magistraturii nu face altceva decât să ia act de punerea în mișcare a acțiunii penale prin ordonanță sau rechizitoriu, neavând competența de a aprecia cu privire la necesitatea suspendării din funcție a magistratului, în timp ce plenul analizează doar condițiile de formă ale actului administrativ, nu și baza legală a acestuia. În consecință, căile de atac prevăzute de lege sunt pur formale, fiind lipsite de șanse, întrucât singurele aspecte care sunt verificate se referă la actul prin care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și faptul că fost emis de un procuror competent, potrivit legii. Prin urmare, ambele acte atacate, și anume hotărârea secției pentru procurori și actul administrativ jurisdicțional - hotărârea plenului, nu garantează accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil, contravenind astfel art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Totodată, susține că, deși plenul Consiliului Superior al Magistraturii este instanță de judecată, potrivit legii, în cauza de față, acest organism nu are plenitudine de jurisdicție, în calitate de tribunal care judecă în primă instanță, ceea ce contravine prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, accesul la justiție nefiind efectiv.
Neconcordanțele cu privire la baza legală a actului administrativ atacat derivă din faptul că, deși aparent suspendarea din funcție a magistratului, conform
art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004
operează de drept, nu va produce totuși niciun efect juridic până la adoptarea actului administrativ, respectiv hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii. În mod paradoxal, deși
art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004
folosește termenul "dispune", Consiliul Superior al Magistraturii nu face nicio apreciere, ci doar constată îndeplinirea unor condiții legale (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 3.514 din 18 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal).
Aceleași considerente sunt valabile și cu privire la
art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004 , sub aspectul încălcării art. 125 alin. (2) și art. 133 alin. (1) din Constituție, deoarece legea organică nu face diferențe între judecători și procurori și, prin urmare, art. 125 alin. (2) din Legea fundamentală este aplicabil deopotrivă procurorilor. Cele două texte constituționale garantează faptul că magistrații sunt protejați împotriva imixtiunilor de orice fel în cariera lor, iar orice decizie referitoare la evoluția carierei, inclusiv sancționarea sunt luate numai de Consiliul Superior al Magistraturii. Este evident că suspendarea din funcție este o veritabilă sancțiune pentru magistrat, dar, cu toate acestea, decizia nu revine Consiliului Superior al Magistraturii, care nu are competența de a aprecia în cazul
art. 62 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 , care instituie un caz de suspendare din funcție prin efectul legii, dar care devine efectivă numai de la data adoptării hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii. Se constată astfel că determinantă pentru suspendarea din funcție a magistratului, în cazul punerii în mișcare a acțiunii penale, este dispoziția procurorului, fără a exista pentru Consiliul Superior al Magistraturii posibilitatea de a aprecia, la rândul său, cu privire la necesitatea obiectivă a acestei măsuri.
Astfel, legiuitorul nu face nicio distincție cu privire la natura și gravitatea acuzării în materie penală, a faptei concrete pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală, a formei de vinovăție, a faptului dacă are sau nu legătură cu activitatea exercitată de magistrat, a urmărilor produse ș.a.m.d. De asemenea, nu se ține cont de persoana magistratului și de activitatea pe care a desfășurat-o anterior. Recunoscând că integritatea morală este esențială pentru conduita unui magistrat, acest criteriu nu își găsește însă aplicarea în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă (cum ar fi un accident de circulație). Pe de altă parte, există infracțiuni cu privire la care poate interveni retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților, fiind prevăzută de legiuitor și procedura medierii, conform
Legii nr. 192/2006 , chiar și după punerea în mișcare a acțiunii penale și sesizarea instanței.
Prin urmare, chiar și în cazul infracțiunilor comise cu intenție, luând la cunoștință natura acuzării formulate împotriva magistratului și urmările concrete asupra actului de justiție, Consiliul Superior al Magistraturii ar trebui să dețină competența de a aprecia asupra suspendării din funcție, iar nu doar să dispună formal această măsură, în cazul punerii în mișcare a acțiunii penale pentru orice infracțiune.
Din acest punct de vedere, dreptul de apreciere implică și evaluarea proporționalității măsurii luate, întrucât este de necontestat că suspendarea din funcție a magistratului constituie o restrângere a dreptului său la muncă, prevăzut de art. 41 alin. (1) din Constituție, restrângere care poate fi justificată, conform art. 53 alin. (1) din Constituție, numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea unor interese generale ale societății, cum ar fi, de exemplu, morala publică, ținând cont de criteriul integrității morale de care trebuie să dea dovadă magistratul. Însă, conform art. 53 alin. (2) din Constituție, măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinato, implicând echilibrul între interesul general și cel individual, ceea ce înseamnă că organismul instituit prin Legea fundamentală să garanteze independența justiției trebuie să fie exclusiv cel care decide asupra necesității suspendării din funcție a magistratului, ținând cont de un grup de criterii, care să garanteze competența de apreciere în concret asupra necesității măsurii.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Astfel, cât privește critica de neconstituționalitate a
art. 9 din Legea nr. 303/2004
și a
art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 , raportată la art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție, arată că aceasta nu poate fi reținută. Astfel, dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc sub niciun aspect liberul acces la justiție, nu împiedică părțile interesate să apeleze la instanțele judecătorești și să se prevaleze de toate garanțiile procesuale care condiționează dreptul la un proces echitabil.
Referitor la critica de neconstituționalitate a art. 62 alin. (1) lit. a) și
art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004
față de art. 41 alin. (1) și art. 53 din Constituție, nici aceasta nu poate fi reținută, deoarece acestea nu aduc atingere principiului constituțional privind dreptul la muncă și protecția socială a muncii și nici nu conțin norme contrare prevederilor constituționale privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale.
Cât privește critica de neconstituționalitate a art. 62 alin. (1) lit. a) și
art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004
și a
art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004 , față de art. 125 alin. (2) și art. 133 alin. (1) din Constituție, aceasta nu poate fi reținută, deoarece aceste dispoziții nu aduc atingere principiului constituțional potrivit căruia propunerile de numire, precum și promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor sunt de competența Consiliului Superior al Magistraturii, care este garantul independenței justiției.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 62 alin. (1) lit. a) și
art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004
privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, ale art. 36 alin. (2) și
art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004
privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, și ale
art. 9 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005.
Dispozițiile de lege criticate au următorul cuprins:
-
Articolul 62
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 : "(1) Judecătorul sau procurorul este suspendat din funcție în următoarele cazuri: a) când a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa prin ordonanță sau rechizitoriu [...]";
-
Articolul 63
alin. (1) din Legea nr. 303/2004 : "(1) În cazul prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. a), Consiliul Superior al Magistraturii comunică de îndată judecătorului sau procurorului și conducerii instanței sau parchetului unde acesta funcționează hotărârea prin care s-a dispus suspendarea din funcție.";
-
Articolul 36
alin. (2) din Legea nr. 317/2004 : "Plenul Consiliului Superior al Magistraturii soluționează contestațiile formulate de judecători și procurori împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția celor date în materie disciplinară.";
-
Articolul 40
lit. j) din Legea nr. 317/2004 : "Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii au următoarele atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor: [...] j) dispun suspendarea din funcție a judecătorilor și procurorilor;";
-
Articolul 9
din Legea nr. 304/2004 : "Plenul Consiliului Superior al Magistraturii funcționează ca instanță de judecată pentru soluționarea contestațiilor formulate de judecători și procurori împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția celor date în materie disciplinară."
Autorul excepției de neconstituționalitate consideră că aceste texte de lege contravin prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (1) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 41 alin. (1) privind munca și protecția socială a muncii, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 125 alin. (2) privind statutul judecătorilor și ale art. 133 alin. (1) privind rolul și structura Consiliului Superior al Magistraturii. De asemenea, autorul excepției consideră că sunt încălcate și prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:
Cu privire la dispozițiile
art. 9 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară și ale
art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportate la prevederile art. 21 alin. (3) și art. 41 alin. (1) din Constituție, Curtea s-a mai pronunțat prin
Decizia nr. 779 din 12 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 29 iulie 2009. Cu acel prilej, Curtea a statuat că, în ceea ce privește accesul liber la justiție și, implicit, dreptul la un proces echitabil, Curtea admite, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că dreptul la un tribunal nu este absolut și este compatibil cu limitări implicite, statele contractante dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere (Cauza Le Compte, Van Leuven și DeMeyere împotriva Belgiei, 1981, sau Cauza Garda Manibardo împotriva Spaniei, 2000).
Însă garantarea unui proces echitabil, așa cum prevede art. 6 paragraful 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, implică în mod necesar ca: tribunalul să fie stabilit de lege, să fie independent și să fie imparțial. Cât privește prima cerință, și anume ca organul de jurisdicție să fie organizat în conformitate cu voința legiuitorului, Curtea a constatat că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii funcționează ca instanță de judecată în temeiul legii, dispozițiile legale criticate respectând exigența menționată nu numai sub aspectul existenței înseși a tribunalului, ci și sub aspectul compoziției formațiunii învestite cu judecarea litigiului. A doua și a treia condiție impuse tribunalului în vederea garantării procesului echitabil sunt cele referitoare la independența și imparțialitatea organului de jurisdicție. Or, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituție, "Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției" în realizarea acestei competențe consacrate prin Legea fundamentală, el îndeplinind atribuțiile stabilite prin lege. Factorii ce asigură independența și imparțialitatea acestui organ de jurisdicție îi constituie modul de desemnare a membrilor săi, durata mandatului și inamovibilitatea membrilor în cursul mandatului, precum și existența unei protecții adecvate împotriva presiunilor exterioare.
Întrucât criticile de neconstituționalitate din prezenta cauză privesc, parțial, aceleași aspecte și având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
Mai mult, Curtea observă că dispozițiile
art. 62 și 63 din Legea nr. 303/2004
referitoare la suspendarea din funcție a judecătorilor și procurorilor fac parte din cap. VII - Suspendarea din funcție și încetarea funcției de judecător și procuror, titlul II - Cariera judecătorilor și procurorilor. Or, potrivit
art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 , hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera judecătorilor și procurorilor pot fi atacate cu recurs la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Așadar, magistratul în cauză dispune de mijloacele de apărare prevăzute de lege, inclusiv de posibilitatea atacării în justiție a măsurii de suspendare din funcție dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii.
Împrejurarea că nici secțiile Consiliului Superior al Magistraturii și nici Plenul acestuia nu analizează natura și gravitatea acuzării în materie penală, fapta concretă pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală, forma de vinovăție, faptul dacă are sau nu legătură cu activitatea exercitată de magistrat și urmările produse, ci doar constată dacă a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva magistratului prin ordonanță, sau rechizitoriu, decurge din lege, iar o astfel de soluție legislativă este justificată de activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, nefiind permis ca un judecător sau procuror împotriva căruia s-a început acțiunea penală să își mai poată îndeplini aceste activități.
Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate nu contravin prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.
Cât privește critica referitoare la art. 41 alin. (1) privind munca și protecția socială a muncii, Curtea constată că și aceasta este neîntemeiată, deoarece nu se poate susține că suspendarea din funcție a magistratului în cazul trimiterii în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni ar contraveni principiului alegerii libere a profesiei, a meseriei, a ocupației sau a locului de muncă, deoarece, pe de-o parte, măsura suspendării este temporară, iar pe de altă parte, este justificată de trimiterea în judecată a magistratului.
În final, Curtea observă că dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidență în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale și, prin urmare, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de norma constituțională invocată.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) lit. a) și
art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2004
privind Statutul judecătorilor și procurorilor, ale art. 36 alin. (2) și
art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004
privind Consiliul Superior al Magistraturii și ale
art. 9 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, excepție ridicată de Iulian Crăciunescu în Dosarul nr. 7.969/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 6 decembrie 2011.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.