Decizia nr. 9/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 385^9 alin. 1 pct. 18 și art. 385^15 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Constantin Istrate în Dosarul nr. 16.128/3/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 157D/2011.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 10 ianuarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 16.128/3/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția

penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 385^9 alin. 1 pct. 18 și art. 385^15 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Constantin Istrate în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unui recurs în materie penală.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale în măsura în care sunt înțelese în sensul că procurorul poate declara recurs în defavoarea inculpatului după ce acesta a fost achitat la fond și apel sau în apel, recurs în temeiul căruia împotriva acestuia s-ar putea pronunța o soluție de condamnare în ultimă instanță și, ca atare, nesupusă controlului judiciar realizat de o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea de condamnare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a susținut că prevederile de mai sus au legătură cu soluționarea cauzei și, contrar dispozițiilor

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 , nu și-a exprimat opinia cu privire la fondul excepției astfel invocate.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 385^9 alin. 1 pct. 18 - Cazurile în care se poate face recurs și art. 385^15 pct. 2 lit. d) - Soluțiile pronunțate în recurs, ambele din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:

- Art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală: "Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: [...]

18. când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare;";

- Art. 385^15 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală: "Instanța, judecând recursul, pronunță una din următoarele soluții: [...]

2. admite recursul, casând hotărârea atacată și: [...]

d) dispune rejudecarea de către instanța de recurs în cazurile prevăzute în art. 385^9 alin. 1 pct. 11-20, precum și în cazul prevăzut în art. 385^6 alin. 3."

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 11 - Dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 alin. (1) referitor la universalitate, art. 16 alin. (1) și (2) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților, precum și la împrejurarea că nimeni nu este mai presus de lege, art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la liberul acces la justiție și la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 124 - Înfăptuirea justiției, precum și prevederile art. 7 și art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului referitoare la egalitatea în fața legii și la dreptul oricărei persoane la o satisfacție efectivă din partea instanțelor juridice naționale împotriva actelor care violează drepturile fundamentale, art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil prin judecarea în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei de către o instanță independentă și art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție referitor la Dreptul la două grade de jurisdicție.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării

Deciziei nr. 78 din 27 ianuarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 22 februarie 2011, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^15 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, statuând că acestea nu conțin nicio dispoziție de natură să încalce dreptul la un proces echitabil. Dimpotrivă, prin textele contestate s-a avut în vedere dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea acestuia într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială. Astfel, inculpatul are posibilitatea pe parcursul întregului proces penal să expună toate apărările sale și poate propune instanței administrarea de probe în apărarea sa, dacă acestea sunt pertinente, concludente și utile cauzei.

De asemenea, scopul acestei căi de atac constă tocmai în asigurarea unui control judecătoresc al legalității și al aflării adevărului în judecarea și soluționarea cauzelor penale de prima instanță sau de instanța de apel, aspect de natură să contribuie la îndeplinirea exigențelor care condiționează într-o societate democratică procesul echitabil.

În plus, procedura de judecată, care cuprinde pe lângă sistemul probator și obiectul judecății în recurs, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, fiind așadar o aplicare a prevederilor art. 61 din Constituție, cu atât mai mult cu cât, în legislația procedural penală română, recursul este, de regulă, al treilea grad de jurisdicție, art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacrând doar obligația statelor membre de a institui un minimum de două grade de jurisdicție.

Totodată, prin

Decizia nr. 839 din 24 iunie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 12 iulie 2010, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, statuând că prevederile legale invocate, reglementând ca motive de casare a unei hotărâri judecătorești comiterea unei erori grave de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare, sunt menite să garanteze dreptul tuturor părților de a beneficia de un proces echitabil. O asemenea garanție este instituită și de dispozițiile referitoare la obligativitatea ascultării inculpatului cu ocazia judecării recursului. Astfel, scopul acestei căi de atac constă tocmai în asigurarea unui control judecătoresc al legalității și al aflării adevărului în judecarea și soluționarea cauzelor penale de prima instanță sau de instanța de apel, aspect de natură să contribuie la îndeplinirea exigențelor care condiționează într-o societate democratică procesul echitabil.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Distinct de acestea, Curtea mai constată că este neîntemeiată și susținerea autorului referitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor contestate, în măsura în care sunt înțelese în sensul că procurorul poate declara recurs în defavoarea inculpatului după ce acesta a fost achitat la fond și apel sau în apel, recurs în temeiul căruia împotriva acestuia s-ar putea pronunța o soluție de condamnare în ultimă instanță și, ca atare, nesupusă controlului judiciar realizat de o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea de condamnare.

O astfel de ipoteză este legitimată de Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului care, în art. 2 paragraful 2, a instituit excepții de la regula consacrată în primul paragraf. Astfel, dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală poate face "obiectul unor excepții în cazul infracțiunilor minore, așa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanță de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale".

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 18 și art. 385^15 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Constantin Istrate în Dosarul nr. 16.128/3/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 17 ianuarie 2012.