Decizia nr. 804/2012

Augustin Zegrean - președinte

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniel-Liviu Arcer.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 3 alin. 1 teza ultimă din Decretul-lege nr. 126/1990

privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), excepție ridicată de Parohia (Biserica) Română Unită cu Roma (greco-catolică) Ștei, prin Protopopiatul Român Unit cu Roma (greco-catolic) Sarmisegetuza în Dosarul nr. 158/97/2009*) al Curții de Apel Alba Iulia - Secția I civilă, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 300D/2012.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 20 septembrie 2012 și au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru 25 septembrie 2012.

Întrucât la această dată Curtea s-a aflat în imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, a dispus amânarea pronunțării pentru 27 septembrie 2012, dată la care a fost pronunțată prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 19 ianuarie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 158/97/2009*), Curtea de Apel Alba Iulia - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 3 alin. 1 teza ultimă din Decretul-lege nr. 126/1990

privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică).

Excepția a fost ridicată de Parohia (Biserica) Română Unită cu Roma (greco-catolică) Ștei, prin Protopopiatul Român Unit cu Roma (greco-catolic) Sarmisegetuza într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului declarat împotriva unei sentințe civile pronunțate de Tribunalul Hunedoara.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că stabilirea dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult potrivit "dorinței credincioșilor din comunitate", și nu potrivit titlului de proprietate probat de cuprinsul cărții funciare, reprezintă o încălcare flagrantă a dispozițiilor art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție. De asemenea, apreciază că prevederea legală criticată este în evidentă contradicție și cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care permite ca dreptul de proprietate al unei persoane juridice să fie subordonat dorinței unui terț.

Totodată, arată că textul de lege criticat contravine și art. 29 alin. (1) teza întâi și alin. (3) din Constituție, deoarece este posibil ca într-un stat de drept, din cauza existenței unei majorități a credincioșilor ortodocși din comunitatea religioasă a satului Ștei, credincioșilor greco-catolici să le fie refuzat dreptul de a-și practica religia într-un lăcaș de cult edificat "cu grele eforturi pecuniare de către antecesorii lor și de care au fost în mod samavolnic deposedați de către regimul totalitar comunist." Prin exprimarea dorinței credincioșilor majoritari ca biserica din satul Ștei, județul Hunedoara, să rămână în proprietatea cultului ortodox, "se intervine în mod artificial, brutal și arbitrar în administrarea patrimoniului cultului greco-catolic, fiind legiferat un transfer de patrimoniu abuziv, în afara modalităților de dobândire a dreptului de proprietate, prevăzute în mod expres și limitativ de Codul civil."

În fine, autorul excepției arată că situația prevăzută la

art. 3 alin. 1 teza ultimă din Decretul-lege nr. 126/1990

nu se încadrează în niciunul din cazurile de restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, consacrate de art. 53 din Constituție, motiv care "impune lipsirea de orice efect a acestor prevederi legale absolut neconstituționale."

Curtea de Apel Alba Iulia - Secția I civilă consideră că prevederile

art. 3 alin. 1 teza ultimă din Decretul-lege nr. 126/1990

sunt constituționale. În acest sens, arată că soluționarea litigiului în baza prevederii legale criticate este de esența unui stat democratic în care trebuie să se țină seama de opțiunea majoritară a credincioșilor. Totodată, menționează că în practica judecătorească s-a cristalizat opinia potrivit căreia o măsură abuzivă - cum a fost trecerea cultului greco-catolic în afara legii, urmată de trecerea tuturor bunurilor sale în patrimoniul comunității religioase cu cei mai mulți credincioși - nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, deoarece în acest caz s-ar încălca dispozițiile art. 44 din Constituție în dauna credincioșilor ortodocși.

Instanța de judecată apreciază că textul de lege criticat nu încalcă nici dispozițiile constituționale ale art. 29 și 53, deoarece drepturile trebuie exercitate cu bună-credință și cu respectarea drepturilor și libertăților celorlalți, în spirit de toleranță religioasă.

De asemenea, consideră că nu sunt încălcate nici dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție, întrucât norma internă nu este în contradicție cu vreo prevedere internațională referitoare la libertatea de a opta pentru o religie sau un cult religios, legiuitorul neprevăzând nicio intervenție din partea statului de natură a îngrădi libertatea religioasă a omului.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile

art. 3 alin. 1 teza ultimă din Decretul-lege nr. 126/1990

sunt constituționale. Astfel, arată că textul de lege criticat nu contravine dispozițiilor art. 11 alin. (2), art. 20, art. 29 alin. (1), art. 44 alin. (1) și (2) și art. 53 din Constituție, în acest sens fiind invocată și jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume

Decizia nr. 23/1993 .

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. 3 alin. 1 teza ultimă din Decretul-lege nr. 126/1990

privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 25 aprilie 1990, care prevăd că "Situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, textul de lege criticat contravine dispozițiilor constituționale ale art. 29 alin. (1) teza întâi și alin. (3) privind libertatea conștiinței, art. 44 alin. (1) și (2) teza întâi, privind dreptul de proprietate privată și art. 53 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale raportate la dispozițiile constituționale ale art. 11 alin. (2) care stipulează că "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern" și art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin

Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993 , rămasă definitivă prin

Decizia nr. 127 din 16 noiembrie 1994 , decizii publicate în Monitorul Oficial al României, nr. 66 din 11 aprilie 1995, instanța de contencios constituțional a reținut că, "În ceea ce privește lăcașurile de cult, deci bunurile care, prin însăși construcție, sunt destinate folosinței credincioșilor, fiind în uzul public al acestora, precum și casele parohiale ca accesoriu al lăcașurilor de cult, legiuitorul postrevoluționar, mai întâi, a desființat reglementarea din anul 1948 - ( Decretul nr. 358/1948 ), iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate."

Cu privire la lăcașurile de cult și casele parohiale, Curtea a statuat că "este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului și, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioșilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertății cultelor religioase."

De asemenea, Curtea a reținut că prevederile legale criticate sunt o dezvoltare firească a

Decretului-lege nr. 9/1989

prin care au fost înlăturate nedreptățile și încălcările drepturilor omului făcute prin legi și decrete ale dictaturii comuniste. Reglementările

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

privind abrogarea unor acte normative nu încalcă prevederile constituționale invocate ci, dimpotrivă, respectă atât principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituție, conform căruia statul român este un "stat de drept, democratic și social", cât și principiul libertății cultelor religioase consacrat prin dispozițiile constituționale ale art. 29 alin. (3).

Prin aceeași decizie, Curtea a statuat că democrația presupune și aplicarea principiului majorității, or, din teza ultimă a art. 3, "ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri", rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opțiunii majorității enoriașilor.

Curtea a reținut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituție, dar și libertatea credințelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol. În condițiile în care în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al opțiunii majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe. Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat, credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinței lor.

Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispozițiilor art. 57 din Constituție, potrivit cărora cetățenii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietății, s-ar face abstracție de opțiunea majorității, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credințe și a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii constituționale.

O asemenea măsură ar încălca art. 29 din Constituție, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepțiuni ale sale - cult ca asociație, organizație religioasă și cea privind ritualul practicat, precum și dispozițiile constituționale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29, potrivit cărora "Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc" - și alin. (4) al aceluiași articol - "În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă" -, întrucât altfel ar fi de natură a se impune majorității voința unei minorități.

Întrucât nu au fost aduse elemente noi, de natură a determina schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele deciziei menționate, își mențin valabilitatea și în cauza de față.

În fine, Curtea observă că, pentru examinarea și soluționarea diferendelor patrimoniale, cu acordul Bisericii Ortodoxe Române și al Bisericii Catolice Orientale de rit bizantin (greco-catolică), a luat ființă în anul 1998 Comisia mixtă de dialog, cu participarea unui reprezentant al Vaticanului; reuniunile acestei Comisii promovează principiul soluționării diferendelor exclusiv pe calea dialogului, renunțându-se la acțiunile în justiție.

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 3 alin. 1 teza ultimă din Decretul-lege nr. 126/1990

privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), excepție ridicată de Parohia (Biserica) Română Unită cu Roma (greco-catolică) Ștei, prin Protopopiatul Român Unit cu Roma (greco-catolic) Sarmisegetuza în Dosarul nr. 158/97/2009*) al Curții de Apel Alba Iulia - Secția I civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 septembrie 2012.