Decizia nr. 368/2013

Articolul 7

alin.(2): "Începând cu anul 2012, pentru menținerea drepturilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, beneficiarii care au drepturi stabilite de cel puțin 6 luni au obligația să își achite impozitele și taxele locale față de bugetul local pentru bunurile pe care le dețin în proprietate, conform prevederilor

Legii nr. 571/2003

cu modificările și completările ulterioare.";

Articolul 7

^1 alin.(1)-(8): "(1) Verificarea îndeplinirii obligației prevăzute la art. 7 alin. (2) se realizează anual, până la data de 31 ianuarie a fiecărui an, pentru obligațiile de plată către bugetul local aferente anului anterior.

(2) Pentru verificarea îndeplinirii obligației în condițiile alin. (1), agențiile pentru plăți și inspecție socială județene, respectiv a municipiului București, denumite în continuare agenții teritoriale, transmit primăriilor, până la data de 15 ianuarie a fiecărui an, tabelul centralizator cuprinzând beneficiarii drepturilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență existenți în plată la această dată și ale căror drepturi sunt stabilite de cel puțin 6 luni.

(3) Pe baza tabelului centralizator prevăzut la alin. (2), primarii verifică dacă beneficiarii au achitat pentru anul anterior obligațiile de plată către bugetul local și întocmesc situația centralizatoare cu persoanele care nu au respectat această condiție, pe care o transmit agențiilor teritoriale până la data de 31 ianuarie a fiecărui an.

(4) Pentru beneficiarii drepturilor reglementate de prezenta ordonanță de urgență prevăzuți la alin. (2), care nu și-au achitat impozitele și taxele locale până la data prevăzută la alin. (3), serviciul de specialitate al primarului are obligația să comunice acestora suma de plată, iar în cazul în care prin hotărâre a autorității administrației publice locale s-a stabilit eșalonarea, reducerea sau scutirea obligațiilor legale de plată, se va comunică și termenul scadent pentru acestea.

(5) La data de 31 martie a fiecărui an, primarii verifică dacă persoanele beneficiare ale drepturilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență cuprinse în situația centralizatoare prevăzută la alin. (3) și-au achitat impozitele și taxele locale și transmit agențiilor teritoriale o nouă situație centralizatoare actualizată cu persoanele care nu și-au îndeplinit această obligație, până la data de 5 aprilie a fiecărui an.

(6) Neachitarea obligațiilor legale față de bugetele locale, în termenul prevăzut la alin. (5), conduce la suspendarea pe o perioadă de 5 luni a drepturilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, începând cu drepturile aferente lunii aprilie.

(7) Achitarea obligațiilor legale față de bugetul local în perioada prevăzută la alin.(6) atrage reluarea plății drepturilor, începând cu luna următoare celei în care s-a achitat obligația, inclusiv pentru drepturile cuvenite în perioada suspendării.

(8) În vederea aplicării prevederilor alin. (7), beneficiarii drepturilor transmit agenției teritoriale copia actului eliberat de autoritatea administrației publice locale prin care se face dovada achitării obligațiilor de plată către bugetul local.";

Articolul 11

lit. c): "Plata drepturilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență încetează cu ziua următoare celei în care: [...]

c)beneficiarul se află în situația prevăzută la art. 7^1 alin. (7).";

Articolul 12

alin. (1) lit. i): "Plata drepturilor prevăzute de prezenta ordonanță de urgență se suspendă începând cu luna următoare celei în care: [...]

i)beneficiarul se află în situația prevăzută la art. 7^1 alin. (4)."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, aceste prevederi legale contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, care prevăd că "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) și art. 135 alin. (2) lit. f) referitor la nivelul de trai, respectiv la obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții, precum și art. 49 privind protecția copiilor și a tinerilor.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea apreciază că un prim aspect care trebuie evidențiat este acela că indemnizația pentru creșterea copiilor reprezintă o modalitate de susținere a familiei ori a persoanelor ce iau în plasament sau adoptă copii, iar nu un drept al copilului, întrucât, potrivit

Legii nr. 61/1993

privind alocația de stat pentru copii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2012, copiii beneficiază, fără discriminare, de o alocație lunară, ca formă de ocrotire din partea statului.

Așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 20 din 10 ianuarie 2012, din "analiza în ansamblu a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 148/2005 , rezultă că scopul adoptării acesteia a fost de a susține familia în vederea creșterii copilului, indemnizația nefiind un drept al copilului, ci al părintelui, suplinindu-se astfel veniturile pe care părintele nu le mai poate realiza din exercitarea unei profesii, pe durata concediului pentru creșterea copilului".

Astfel, Curtea Constituțională constată că, pentru îndeplinirea scopului urmărit de legiuitor, s-a instituit o indemnizație ce reprezintă o prestație de asistență socială cu caracter universal, care nu este supusă sistemului contributiv. Agenția Națională pentru Prestații Sociale se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, având ca scop administrarea și gestionarea tuturor prestațiilor sociale acordate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, iar nu din bugetul asigurărilor sociale de stat. În ceea ce privește contribuția individuală de asigurări sociale de sănătate corespunzătoare indemnizației pentru creșterea copilului, aceasta se suportă de la bugetul de stat, în această materie nefiind datorate celelalte contribuții sociale obligatorii stabilite de lege, ceea ce atestă, o dată în plus, faptul că dreptul de asistență socială în discuție nu este supus sistemului contributiv.

Așa cum reiese din cuprinsul

art. 1 alin. (1) Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005 , "Pentru copiii născuți, adoptați, încredințați în vederea adopției, luați în plasament, în plasament în regim de urgență sau tutelă până la data de 31 decembrie 2010, persoanele care, în ultimul an anterior datei nașterii copilului ori producerii evenimentelor menționate, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor

Legii nr. 571/2003

privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, precum și de o indemnizație lunară reprezentând 85% din media veniturilor realizate în ultimele 12 luni".

Curtea observă că pentru menținerea drepturilor prevăzute de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005 , și anume acordarea indemnizației pentru creșterea copilului, beneficiarii care au drepturi stabilite de cel puțin 6 luni, potrivit art. 7 alin. (2) din ordonanța menționată, au obligația de a-și achita impozitele și taxele locale față de bugetul local pentru bunurile pe care le dețin în proprietate, conform prevederilor

Legii nr. 571/2003 , cu modificările și completările ulterioare. În acest context, Curtea constată că, la nivel constituțional, în cuprinsul art. 56 alin. (1) se stipulează că "cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice", astfel încât condiționarea instituită de legiuitor de acordare a indemnizației pentru creșterea copilului de obligația autorului excepției de a-și achita impozitele și taxele locale față de bugetul local nu contravine dispozițiilor Legii fundamentale.

Cu privire la critica autorului excepției potrivit căreia prin textele de lege criticate se creează "o situație discriminatorie între familiile cu potențial financiar deja suficient, care plătesc taxele locale la zi, și familiile cu putere financiară scăzută, care nu pot achita la zi birurile locale", indemnizația pentru creșterea copilului fiind menită să asigure tuturor familiilor condiții egale de creștere a copiilor, Curtea apreciază că o astfel de susținere este neîntemeiată și nu reprezintă o veritabilă critică de constituționalitate, ci ține de o situație de fapt, "neimputabilă" beneficiarilor acestei indemnizații.

În plus, condiționarea impusă de legiuitor în acordarea indemnizației pentru creșterea copilului nu are caracter rigid, deoarece, potrivit

art. 7^2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005 , cu modificările și completările ulterioare, autoritățile publice locale pot aproba scutiri, reduceri, eșalonări sau amânări la obligațiile de plată față de bugetele locale, pentru beneficiarii drepturilor prevăzute de actul normativ criticat.

De altfel, prin Decizia nr. 765 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 6 iulie 2011, Curtea a reținut că dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului nu este un drept constituțional, ci constituie una dintre măsurile de protecție socială instituite de stat, prin lege, în virtutea rolului de stat social, dar nenominalizate expres în Constituție. Caracteristic unui astfel de drept este că legiuitorul este liber să aleagă, în funcție de politica statului, de resursele financiare, de prioritatea obiectivelor urmărite și de necesitatea îndeplinirii și a altor obligații ale statului consacrate deopotrivă la nivel constituțional, care sunt măsurile prin care va asigura cetățenilor un nivel de trai decent și să stabilească condițiile și limitele acordării lor. Totodată, prin aceeași decizie, Curtea a observat că, deși "legiuitorul dispune de libertatea alegerii mijloacelor prin care să realizeze protecția socială a cetățenilor, respectarea obligației de a asigura un nivel de trai decent trebuie avută în vedere în mod independent, urmărindu-se în ultimă instanță nu numai modalitatea prin care statul realizează această obligație, ci și modul în care cetățenii reușesc să își satisfacă nevoile de trai într-un anumit moment, în funcție de resursele de care dispun. În acest context, se impune observația că stabilirea acelui standard al nivelului de trai care poate fi considerat ca fiind decent trebuie apreciată de la caz la caz, în funcție de o serie de factori conjuncturali. Situația economică a țării, resursele de care dispune statul în vederea atingerii acestui obiectiv, dar și nivelul de dezvoltare al societății, gradul de cultură și civilizație la un anumit moment și modul de organizare a societății reprezintă deopotrivă coordonate care trebuie luate în considerare atunci când se evaluează nivelul "decent" al vieții. În concluzie, aprecierea modului și a măsurii în care statul reușește să ducă la îndeplinire obligația de a asigura un nivel de trai decent trebuie să fie raportată la acești factori, nefiind posibilă stabilirea unui standard fix, imuabil."

În fine, Curtea constată că dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului, chiar dacă poate fi încadrat, potrivit interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în noțiunea de "bun", suspendarea acordării acesteia nu are semnificația unei ingerințe de natură să afecteze dreptul de proprietate, această măsură încadrându-se în marja de apreciere a statului.

În acest context, așa cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la pensie - drept fundamental, potrivit art. 47 din Constituția României -, dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu garantează obținerea acestor drepturi într-un anumit cuantum nici măcar în situația când aceste drepturi sunt obținute în temeiul plății unei contribuții anterioare la fondurile de asigurări sociale (Hotărârea din 30 martie 2005 - paragraful 39, pronunțată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei). Cu atât mai puțin, apreciază instanța de contencios constituțional, că o astfel de garanție s-ar putea regăsi cu privire la un drept a cărui acordare este lăsată la libera apreciere a legiuitorului.

Având în vedere cele menționate, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, considerentele și soluțiile deciziei amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mariana Palaș în Dosarul nr. 7.524/120/2012 al Tribunalului Dâmbovița - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și constată că prevederile art. 7 alin. (2), art. 7^1 alin. (1)-(8), art. 11 lit. c) și

art. 12 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005

privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Dâmbovița - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 septembrie 2013.