Decizia nr. 388/2013

Augustin Zegrean - președinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 306 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Societatea Comercială "Total Lemn" - S.R.L. din Toplița în Dosarul nr. 2.274/268/2012 al Tribunalului Harghita - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 131D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată și menținerea jurisprudenței în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 1 din 13 februarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 2.274/268/2012, Tribunalul Harghita a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 306 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Societatea Comercială "Total Lemn" - S.R.L. din Toplița, cu prilejul judecării cererii de recurs declarat împotriva unei sentințe prin care autorul excepției de neconstituționalitate a fost obligat la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispoziția legală criticată este neconstituțională, întrucât nu dă posibilitatea reală și efectivă de a critica hotărârea recurabilă într-un termen echitabil și rezonabil, termenul de 15 zile dovedindu-se, de multe ori, o perioadă de timp insuficientă pentru redactarea unei căi de atac bine argumentate, în condițiile în care justițiabilul de cele mai multe ori este nevoit a se adresa unui avocat în vederea efectuării lucrărilor specifice declarării căîi de atac.

Mai susține că o astfel de sancțiune este injustă, deoarece creează o situație discriminatorie față de alte situații reglementate în legislația românească, cum ar fi apelul, reexaminarea, contestația în anulare sau în cazul plângerilor contravenționale, când motivarea recursului nu este obligatorie, motivele putând fi dezvoltate chiar și oral în fața instanței de recurs, neexistând sancțiunea anulării acestuia pentru nemotivarea sa. La fel și în cazul procedurii penale, unde motivarea recursului se poate face până la primul termen de judecată atât în scris, cât și verbal.

De asemenea, în susținerile sale potrivit cărora textul criticat are un caracter neconstituțional mult mai grav și dăunător în privința părții care nu reușește să își motiveze recursul în cadrul unui termen de 15 zile, autorul face referire la

Decizia Curții Constituționale nr. 176 din 24 martie 2005 , prin care art. 302^1 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă a fost constatat neconstituțional în ceea ce privește sancționarea cu nulitate absolută a omisiunii de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs "numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar", precum și - dacă recurentul locuiește în străinătate - "domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul".

Tribunalul Harghita - Secția civilă consideră neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, precizând că își însușește argumentele instanței de contencios constituțional care s-a mai pronunțat anterior cu privire la neconstituționalitatea art. 306 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv prin

Decizia Curții Constituționale nr. 312 din 6 aprilie 2006 .

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și menționează jurisprudența Curții Constituționale în materie, respectiv

Decizia nr. 893 din 16 iunie 2009 .

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale și precizează că își menține punctul de vedere anterior exprimat și reținut de Curtea Constituțională în

Decizia nr. 375 din 17 aprilie 2007 ,

Decizia nr. 284 din 11 martie 2008 ,

Decizia nr. 752 din 24 iunie 2008 . Astfel, punctul de vedere al Avocatului Poporului anterior exprimat a fost în sensul constituționalității dispoziției legale criticate prin raportare la art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 306 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, care au următoarea redactare: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alineatul 2."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiție.

Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea Constituțională reține următoarele:

I. Condițiile de admisibilitate prevăzute la

art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992

sunt îndeplinite, având în vedere

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, precum și prevederile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, potrivit cărora "dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare".

II. Prevederile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, Curtea constatând constituționalitatea acestora. În acest sens este

Decizia nr. 893 din 16 iunie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 22 iulie 2009,

Decizia nr. 375 din 17 aprilie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 22 mai 2007,

Decizia nr. 312 din 6 aprilie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 4 mai 2006, prin care Curtea a statuat, în esență, că, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului în substanța sa sau principiilor și textelor constituționale de referință. Astfel, Curtea de la Strasbourg, prin Hotărârea din 12 noiembrie 2002 pronunțată în Cauza Beles și alții împotriva Republicii Cehe, paragraful 61, a constatat că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, având în vedere că presupune reglementarea din partea statului, care se bucură, în această privință, de o anumită marjă de apreciere.

Prin urmare, dispozițiile legale criticate nu încalcă principiile constituționale menționate, deoarece textul legal referitor la nulitatea recursului nemotivat în termenul legal nu încalcă dreptul părților la un proces echitabil și nu împiedică părțile interesate de a apela la instanțele judecătorești și de a se prevala de toate garanțiile procesuale care asigură, într-o societate democratică, accesul liber la justiție.

În ceea ce privește critica autorului de neconstituționalitate referitoare la faptul că în materia recursului, atunci când este singura cale de atac, nu se aplică dispozițiile din Codul de procedură civilă potrivit cărora motivele de fapt și de drept, pe care se întemeiază apelul și dovezile invocate în susținerea sa, pot fi depuse până la prima zi de înfățișare, precum și cele din

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, potrivit cărora motivele de recurs pot fi susținute și oral în fața instanței, Curtea a reținut că împrejurarea că recursul constituie singura cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești nu poate impune aplicarea prevederilor referitoare la termenul de motivare în materia apelului, iar neaplicarea acestora nu poate oferi temei criticii de neconstituționalitate privind accesul liber la justiție. Așa cum s-a arătat în jurisprudența anterioară a instanței de contencios constituțional, soluția adoptată de legiuitor se înscrie în cadrul competenței conferite acestuia prin art. 126 alin. (2) din Constituție.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, soluția și considerentele deciziilor amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Comercială "Total Lemn" - S.R.L. în Dosarul nr. 2.274/268/2012 al Tribunalului Harghita - Secția civilă și constată că dispozițiile art. 306 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Harghita - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 1 octombrie 2013.