Decizia nr. 409/2013

Augustin Zegrean - președinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 320^1 alin. 1-7 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gabriel Titus Drăgan în Dosarul nr. 6.638/271/2006 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 410D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, susținând că dispozițiile art. 320^1 din Codul de procedură penală conferă inculpatului o vocație, și nu un drept fundamental, de a beneficia de aplicarea procedurii astfel reglementate, acesta având și posibilitatea de a opta pentru aplicarea regulilor generale de procedură ce guvernează procesul penal. Se arată, de asemenea, că susținerile autorului excepției sunt contradictorii, acesta pretinzând că instanța este ținută, prin prevederile art. 320^1 din Codul de procedură penală, să pronunțe o soluție de condamnare, neputând dispune achitarea, prin aplicarea prevederilor art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală și art. 18^1 din Codul penal.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 14 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. 6.638/271/2006, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 320^1 alin. 1-7 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gabriel Titus Drăgan într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva unei decizii penale prin care a fost reformată o sentință penală de condamnare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la înșelăciune.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că în situația în care din probele administrate în faza de urmărire penală rezultă că fapta există, iar inculpatul o recunoaște, potrivit dispozițiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, dar încadrarea juridică a faptei făcută de către procuror în actul de sesizare a instanței este una greșită, instanța, luând act de recunoașterea vinovăției de către inculpat, va proceda la judecarea cauzei și la pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale, potrivit acestei încadrări. Se arată, de asemenea, că, potrivit textelor criticate, instanța de judecată este ținută să pronunțe, în fiecare caz, o hotărâre de condamnare, întrucât acestea exclud achitarea pe baza lipsei pericolului social al faptei, potrivit art. 10 alin. 1 lit. b)^1 coroborat cu art. 11 din Codul de procedură penală, și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ, conform art. 18^1 din Codul penal. Se mai susține că dispozițiile alin. 4 al art. 320^1 din Codul de procedură penală, prin folosirea noțiunii de "infracțiune", încalcă principiul prezumției de nevinovăție, reglementat la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.

Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că procedura prevăzută la art. 320^1 din Codul de procedură penală este lăsată de către legiuitor la dispoziția inculpatului, care poate să ceară sau nu aplicarea ei, că scopul introducerii textelor criticate în cuprinsul Codului de procedură penală a fost acela de accelerare a procedurilor judiciare și că ele nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare și prezumției de nevinovăție. Pe de altă parte, se susține că, potrivit dispozițiilor alin. 8 al art. 320^1 din Codul de procedură penală, cererea inculpatului privind judecarea sa pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală poate fi respinsă de către instanță dacă aceasta apreciază că respectivele probe nu oferă date exacte referitoare la faptele cercetate și la persoana care le-a săvârșit. Se arată, totodată, că, în cadrul procedurii accelerate, reglementate prin art. 320^1 din Codul de procedură penală, faptele reținute pot fi analizate sub toate aspectele, inclusiv sub cel al pericolului social; în susținerea acestei teze, se face trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind enumerate decizii penale de achitare ale acesteia, pronunțate în urma aplicării procedurii de judecată în cazul recunoașterii vinovăției.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că procedura simplificată prevăzută la art. 320^1 din Codul de procedură penală este o posibilitate legală la care inculpatul poate apela, fără a fi, însă, obligat în acest sens și că aceasta corespunde nevoilor de eficientizare și fluidizare a procedurilor judiciare, și nu încalcă dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare sau liberul acces la justiție. Se arată, de asemenea, că instanța de judecată poate respinge cererea inculpatului de judecare a cauzei potrivit probelor administrate în faza de urmărire penală, ca urmare a recunoașterii de către acesta a vinovăției, dacă apreciază că probele astfel administrate nu sunt suficiente și poate face aplicarea normelor generale de procedură penală, potrivit principiului constituțional statuat la art. 124, conform căruia justiția se înfăptuiește de către instanțele judecătorești. Se face trimitere la

deciziile Curții Constituționale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011

și nr. 988 din 22 noiembrie 2012.

Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că nu simpla recunoaștere a vinovăției este determinantă pentru o eficientă asigurare a dreptului la un proces echitabil, ci corecta stabilire a vinovăției și că, în acest scop, instanța de judecată are posibilitatea de a respinge cererea de recunoaștere a vinovăției formulate de către inculpat, în absența unei convingeri temeinice cu privire la sinceritatea declarațiilor acestuia. Se mai arată că aspectele invocate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil consacrat la art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a prezumției de nevinovăție, mai ales în situațiile în care asupra inculpatului se exercită o presiune în sensul recunoașterii vinovăției, acestea dând expresie dispozițiilor constituționale ale art. 124, conform cărora justiția se înfăptuiește de către instanțele judecătorești. Se face trimitere la

Decizia Curții Constituționale nr. 198 din 9 aprilie 2013 .

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 320^1 alin. 1-7 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

- Art. 320^1 alin. 1-7 din Codul de procedură penală: "Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

La termenul de judecată, instanța întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește, procedează la audierea acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și celorlalte părți.

Instanța de judecată soluționează latura penală atunci când, din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Dacă pentru soluționarea acțiunii civile se impune administrarea de probe în fața instanței, se va dispune disjungerea acesteia.

În caz de soluționare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispozițiile art. 334 și 340-344 se aplică în mod corespunzător.

Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.".

Se susține, în esență, că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 15 referitor la universalitate, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 cu privire la accesul liber la justiție, art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 124 referitor la înfăptuirea justiției, precum și prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 320^1 alin. 1-7 din Codul de procedură penală, prin raportarea la critici de neconstituționalitate similare, de exemplu, prin

Decizia nr. 975 din 22 noiembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 8 ianuarie 2013,

Decizia nr. 978 din 22 noiembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, și

Decizia nr. 198 din 9 aprilie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 25 aprilie 2013, prin care a respins ca neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate invocate, reținând că aplicarea procedurii simplificate reprezintă o derogare de la dreptul comun, care presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate toate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului. S-a statuat că această procedură nu este însă un drept fundamental și inculpatul este liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanța de judecată, în condițiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, poate respinge cererea.

De asemenea, Curtea a constatat că nu simpla recunoaștere a vinovăției este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției. De altfel, s-a arătat că posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaștere a vinovăției și de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenție, precum și o garantare a aplicării prezumției de nevinovăție, mai ales în cazurile în care se exercită o presiune asupra inculpatului de a-și recunoaște vinovăția. Așa fiind, Curtea a concluzionat că judecătorul nu este obligat, în absența convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului ca autor al faptelor, să admită cererea formulată și că aceasta constituie o aplicare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală, neputând fi admis ca judecătorului cauzei să nu i se dea posibilitatea de a respinge cererea de recunoaștere a vinovăției atunci când, de exemplu, nu este lămurit asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei, considerând că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci judecarea cauzei ar trebui să se facă potrivit dreptului comun. Totodată, Curtea a reținut că aspectele legate de identificarea faptei și vinovăția autorului, așa cum au fost reglementate în textul criticat, nu neagă celelalte judecăți referitoare la aplicarea pedepsei și la individualizarea ei, judecătorul putând dispune condamnarea inculpatului cu reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și cu reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii.

Totodată, Curtea a statuat că nu poate fi primită susținerea referitoare la încălcarea principiului egalității în fața legii, deoarece, în măsura în care instanța apreciază că probele administrate în cursul urmăririi penale sunt insuficiente pentru a stabili că fapta există, că aceasta constituie infracțiune și că a fost săvârșită de inculpat, poate respinge cererea formulată, urmând a judeca cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, inculpatul putând beneficia, așa cum s-a arătat mai sus, de un tratament juridic mai blând, în acord cu efectele circumstanțelor atenuante; altfel spus, conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii, stăruința depusă pentru a înlătura rezultatul ori paguba produsă, comportarea sinceră în fața autorității, recunoașterea vinovăției și alte asemenea reprezintă împrejurări care pot constitui circumstanțe atenuante și care pot fi, în concret, mai favorabile decât beneficiul prevăzut de art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală.

De asemenea, prin

Decizia nr. 975 din 22 noiembrie 2012 , Curtea a reținut că potrivit art. 320^1 alin. 6 din Codul de procedură penală, în cazul în care instanța soluționează cauza în temeiul alin. 1 al art. 320^1, poate face aplicarea în mod corespunzător și a prevederilor art. 334 referitor la schimbarea încadrării juridice, art. 340 cu privire la dezbateri și la ordinea în care se dă cuvântul, art. 341 referitor la ultimul cuvânt al inculpatului, art. 342 privind concluziile scrise, art. 343 referitor la obiectul deliberării și art. 344 cu privire la reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, sens în care, dacă în cursul deliberării instanța găsește că o anumită împrejurare trebuie lămurită și că este necesară reluarea cercetării judecătorești, repune cauza pe rol.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Distinct de cele arătate, Curtea constată că deși, potrivit dispozițiilor art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală, instanța învestită cu soluționarea cauzei poate pronunța doar condamnarea inculpatului, în practică, instanțele au pronunțat, în cazul recunoașterii vinovăției, și soluții de achitare pe baza prevederilor art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală și ale art. 18^1 din Codul penal. S-a reținut, în acest sens, în hotărârile instanțelor că singurul temei al achitării compatibil cu procedura simplificată este cel prevăzut în dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală, toate celelalte temeiuri de achitare prevăzute în art. 10 din Codul de procedură penală impunând efectuarea cercetării judecătorești în urma căreia să se stabilească existența faptei, dacă aceasta constituie infracțiune și dacă a fost săvârșită de inculpat (a se vedea, în acest sens, Decizia penală nr. 2.142 din 19 iunie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală). Curtea reține, însă, că aceste aspecte constituie chestiuni de interpretare și aplicare a legii, iar, în cazul în care, din acest punct de vedere, se prefigurează o practică neunitară în privința interpretării și aplicării dispozițiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, revine Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de a se pronunța, prin soluționarea unui recurs în interesul legii, asupra aspectelor semnalate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Gabriel Titus Drăgan în Dosarul nr. 6.638/271/2006 al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că a dispozițiile art. 320^1 alin. 1-7 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 octombrie 2013.