Decizia nr. 778/2015

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 100 alin. (2) teza finală și art. 103 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Robert-Veaceslav Gîrleanu în Dosarul nr. 77.579/3/2011 (nr. în format vechi 3.703/2014) al Curții de Apel București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 229D/2015.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepției, domnii avocați Dominic Pop și Vasile Pantea din cadrul Baroului București, cu delegație la dosar, și se constată lipsa celeilalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Curtea dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 486D/2015, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 103 alin. (1) teza a doua și alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Sorin Calaigii în Dosarul nr. 4.422/2/2014 (3.130/2014) al Curții de Apel București - Secția I penală.

4. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor. Reprezentanții autorului excepției Robert-Veaceslav Gîrleanu sunt de acord cu conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispozițiile

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu se opune conexării dosarelor.

6. Curtea, având în vedere identitatea parțială de obiect a cauzelor, în temeiul

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 486D/2015 la Dosarul nr. 229D/2015, care a fost primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul domnului avocat Dominic Pop, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate, deoarece o dispoziție cu un conținut asemănător se găsea și în art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală anterior potrivit căruia judecătorul decidea asupra probelor pe baza intimei convingeri. Prin poziția sa, legiuitorul a ales să revină la un sistem sentimental de apreciere a probelor, și anume convingerea judecătorului. Deși în dreptul continental convingerea înseamnă mult mai mult, o astfel de reglementare apare și în sistemul adversarial de drept, respectiv îndoiala rezonabilă. În egală măsură se reglementează și în art. 100 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală. Așa fiind, dispozițiile legale criticate afectează dreptul la un proces echitabil, deoarece instituie un criteriu vag și subiectiv de apreciere a probelor.

8. Domnul avocat Vasile Pantea, în calitate de apărător al aceluiași autor, pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate, deoarece menținerea sintagmei "convingerea judecătorului" duce la aprecieri greșite, acesta putând emite presupuneri cu privire la probele administrate. Or, câtă vreme o hotărâre judecătorească este oglinda probelor, ar fi bine ca să se elimine orice echivoc cu privire la posibilitatea judecătorului de a-și forma convingerea pe baza unor probabilități.

9. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, deoarece nu există nicio asemănare între textele criticate și dispozițiile anterioare constatate ca fiind neconstituționale prin

Decizia nr. 171 din 23 mai 2001 . Sintagma criticată de autori trebuie coroborată cu toate textele referitoare la probe, sens în care, potrivit art. 97 din Codul de procedură penală, constituie probă orice element de fapt care servește la justa soluționare a cauzei și la aflarea adevărului. Or, judecătorul examinează fiecare probă și dispune condamnarea doar dacă are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

10. Prin încheierile din 30 ianuarie 2015 și 4 martie 2015, pronunțate în dosarele nr. 77.579/3/2011 (nr. în format vechi 3.703/2014) și nr. 4.422/2/2014 (3.130/2014), Curtea de Apel București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 100 alin. (2) teza finală și art. 103 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală și, respectiv, art. 103 alin. (1) teza a doua și alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală.

11. Excepția a fost ridicată de Robert-Veaceslav Gîrleanu și Sorin Calaigii în dosarele de mai sus în care se fac cercetări pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, aflate în calea de atac a apelului, și respectiv pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență și șantaj.

12. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul Robert-Veaceslav Gîrleanu susține că prevederile art. 100 alin. (2) teza finală și art. 103 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil și la înfăptuirea justiției, deoarece se întrebuințează substantivul "convingerea" instanței atât pentru determinarea limitelor rolului activ al acesteia, cât și pentru edictarea standardului aplicabil în aprecierea probelor. Soluționarea unei cauze penale pe baza "convingerii" magistratului judecător vulnerabilizează modalitatea obiectivă în care acesta este chemat să evalueze probele cauzei și duce la pronunțarea unei hotărâri de condamnare care abundă în aprecieri personale și concepții proprii ale judecătorului de primă instanță, realitate care aduce atingere dreptului acuzatului la un proces echitabil și obiectiv.

13. O examinare obiectivă a probelor și în acord cu exigențele prezumției de nevinovăție reprezintă premisa unei concordanțe între adevărul judiciar și adevărul obiectiv și darea unei soluții fundamentate pe probatoriu, motiv pentru care, în respectarea principiilor Legii fundamentale, se impune renunțarea la evaluarea probatoriului pe baza unei convingeri subiective, supuse erorii.

14. Existența unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă reprezintă o componentă esențială a unui proces echitabil și instituie obligația pentru acuzare de a proba toate elementele de vinovăție într-o manieră aptă să înlăture dubiul. De aceea, instituirea fermă a umbrelei prezumției de nevinovăție, ca predicat al oricărei evaluări probatorii, și constrângerea magistratului să aprecieze o probă pornind de la această ipoteză reprezintă modalități de înfăptuire a dreptății.

15. În sfârșit, autorul excepției mai face trimitere la

Decizia Curții Constituționale nr. 171 din 23 mai 2001 , prin care s-a statuat că dispozițiile art. 63 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1969, conform cărora "Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată potrivit convingerii lor [...]", sunt neconstituționale, deoarece judecătorii se supun numai legii și nicidecum intimei lor convingeri.

16. Autorul Sorin Calaigii susține că prevederile art. 103 alin. (1) teza a doua și alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale referitoare la statul român, la egalitatea în drepturi și la înfăptuirea justiției.

17. Astfel, sunt afectate dispozițiile art. 16 din Constituție, deoarece "inculpații față de care ar trebui să se manifeste convingerea judiciară a soluției de achitare ar trebuie să fie egali în drepturi cu cei față de care s-ar manifesta convingerea judiciară a dubiului, concretizată într-o soluție de necondamnare. Altfel spus, legea procesuală penală privește achitarea doar din perspectiva necondamnării și/sau imposibilității de condamnare (ca urmare a valorificării dubiului în favoarea inculpatului), privilegiind în mod inechitabil condamnarea, deși scopul procesului penal este, potrivit art. 5 din Codul de procedură penală, aflarea adevărului. Or, aflarea adevărului poate să însemne inclusiv achitarea, nu neapărat condamnarea (sau imposibilitatea condamnării). Dimpotrivă, din perspectiva prezumției de nevinovăție, soluția de achitare ar trebui să fie privilegiată în raport cu soluția de condamnare (sau de valorificare a dubiului în folosul inculpatului). Desigur că trimiterea în judecată este ea însăși condiționată de existența convingerii judiciare asupra vinovăției (convingerea contrară fiind o represiune nedreaptă, incriminată penal), dar tot nu este suficient pentru a reglementa convingerea judiciară din perspectiva unilaterală a condamnării."

18. De asemenea, pentru aceleași rațiuni ce au fost avute în vedere de Curtea Constituțională cu prilejul pronunțării

Deciziei nr. 171 din 23 mai 2001

sunt afectate dispozițiile art. 124 din Constituție.

19. În sfârșit, sunt încălcate și prevederile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, întrucât de vreme ce organele judiciare ar avea libertatea de a-și legitima propriile convingeri ca fiind probe, procurorul ar putea acuza potrivit convingerii sale liber apreciate în sensul art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar judecătorul și-ar forma propria convingere pe baza aceleiași libere aprecieri a probelor, inclusiv asupra faptelor notorii scutite de probațiune - art. 100 alin. (4) lit. c) din Codul de procedură penală. Așa fiind, prin manifestarea libertății de a decide în privința zvonurilor publice ce pot intra în categoria faptelor notorii, actul de justiție devine contrar tuturor prevederilor fundamentate amintite.

20. Curtea de Apel București - Secția I penală opinează că excepția este neîntemeiată, deoarece noțiunea de "convingere" este utilizată în textele criticate cu sensul de certitudine, opinie fermă și are în vedere etapa finală a procesului interior de evaluare a probelor de către judecător, respectiv concluzia la care acesta ajunge după administrarea tuturor probelor în procesul penal. Utilizarea acestei noțiuni se face în opoziție cu noțiunea de "dubiu" sau cu ceilalți termeni folosiți în Codul de procedură penală și preluați astfel din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv "îndoială rezonabilă" sau "suspiciune rezonabilă", tocmai pentru a sublinia necesitatea certitudinii cu privire la vinovăția unei persoane pentru a se dispune o soluție de condamnare.

21. Dispozițiile legale astfel contestate trebuie analizate în contextul întregii reglementări a aprecierii probelor, care oferă garanții suficiente pentru realizarea acestei operațiuni numai în temeiul legii, pe bază de criterii obiective, în afara arbitrariului și cu respectarea dreptului persoanei acuzate la un proces echitabil.

22. Astfel, dispoziția potrivit căreia probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare este completată, în același text de lege, de mențiunea că această apreciere se realizează în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, ceea ce exclude posibilitatea întemeierii hotărârii numai pe anumite probe, indiferent de valoarea atribuită acestora de către instanța care o pronunță. De asemenea, în art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, se prevede că hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia, într-o măsură determinantă, pe declarațiile investigatorului, colaboratorilor sau martorilor protejați.

23. Totodată, dispoziția conform căreia condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă este precedată, în același text de lege, de mențiunea în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului, iar instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, ceea ce conduce la concluzia că o astfel de hotărâre trebuie să se întemeieze pe fapte și împrejurări certe, lipsite de orice dubiu și motivate în raport cu întregul probator al cauzei. În același timp, noțiunea de "convingere" utilizată în textul criticat nu are sensul unei simple opinii subiective a judecătorului, ci acela al certitudinii dobândite de acesta în mod obiectiv, pe bază de probe indubitabile, sens în care chiar textul de lege menționează în mod expres și explicit că, pentru a putea fi pronunțată o soluție de condamnare, acuzația trebuie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, concepție care se regăsește și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

24. Așa fiind, reglementarea în vigoare este, în mod esențial, diferită de cea a dispozițiilor art. 63 alin. 2 din Cod de procedură penală din 1968, constatate ca fiind neconstituționale prin

Decizia nr. 171 din 23 mai 2001

a Curții Constituționale, întrucât acele prevederi induceau ideea unui criteriu subiectiv de apreciere a probelor, și anume convingerea personală a judecătorului chemat să se pronunțe asupra acuzației aduse unei persoane.

25. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

26. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate în Dosarul nr. 486D/2015 sunt constituționale, deoarece legea nu conține prevederi care ar da posibilitatea utilizării unor criterii subiective de apreciere a probelor. Textele contestate trebuie corelate cu principiul aplicării legii procesual penale, consacrat de art. 5 din Codul de procedură penală privind aflarea adevărului, care instituie obligația organelor judiciare de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. Totodată, organele de urmărire penală sunt obligate de a strânge și administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului.

27. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului în Dosarul nr. 486D/2015, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

28. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

29. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 100 alin. (2) teza finală cu denumirea marginală Administrarea probelor și art. 103 alin. (1) teza a doua și alin. (2) teza a doua cu denumirea marginală Aprecierea probelor din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:

- Art. 100 alin. (2) teza finală: "(2) În cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale."

- Art. 103 alin. (1) teza a doua și alin. (2) teza a doua: "(1) Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

(2) În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă."

30. Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) referitor la statul român, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și art. 124 referitor la Înfăptuirea justiției.

31. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în esență, ceea ce se critică constă în utilizarea substantivului convingere a judecătorului. Astfel, convingerea magistratului reprezintă acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor.

32. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță are drept fundament o conștiință juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituția reluării cercetării judecătorești sau a dezbaterilor prevăzută de art. 395 din Codul de procedură penală. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar. Așa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituțional al independenței judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiție, ci, dimpotrivă, ca o garanție a lui. Că aceasta a fost viziunea legiuitorului stă dovadă însăși dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată - a se vedea în acest sens prevederile art. 394 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală.

33. Chiar dacă judecătorul, asemenea multor altor profesiuni, poate dezvolta în cadrul activității sale anumite deprinderi care alcătuiesc ceea ce se numește deformație profesională și care îl poate face pe acesta să alunece într-o zonă de empirism profesional bazat pe o încredere disproporționată și neștiințifică în propria intuiție, acest fapt nu echivalează cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazându-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece "cunoașterea" evenimentului supus judecății presupune existența unui echilibru între acuzare și apărare, astfel încât acuzația să fie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă - a se vedea art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală.

34. Expunerea de motive a Codului de procedură penală subliniază că "proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ". Așadar, judecătorul trebuie convins "dincolo de orice dubiu rezonabil" de către procuror sau de către partea civilă, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale - a se vedea art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală.

35. Actuala reglementare este diferită fundamental de cea veche cuprinsă în art. 63 alin. 2 cu denumirea marginală Probele și aprecierea lor din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căreia "Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor". Atunci, instanța de contencios constituțional a statuat prin

Decizia nr. 171 din 23 mai 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 16 iulie 2001, că posibilitatea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată să aprecieze fiecare probă potrivit intimei convingeri și conducându-se după conștiința lor este neconstituțională, deoarece prevederile referitoare la înfăptuirea justiției impun judecătorilor să se supună "numai legii". Prin urmare, reglementarea cenzurată anterior de Curtea Constituțională permitea judecătorului să se conducă după conștiința sa, care, spre deosebire de convingere (aceasta implicând certitudine, siguranță), presupune un sentiment intuitiv pe care ființa umană îl are despre propria existență, deci o cunoaștere reflexivă vis-a-vis de situațiile și lucrurile din jurul său. Or, o astfel de convingere bazată pe o cunoaștere reflexivă se caracterizează prin variabilitate, fiind practic o determinantă personală a judecătorului, fapt incompatibil cu actul de înfăptuire a justiției, pentru că, din momentul în care probele administrate resping posibilitatea condamnării unei persoane, judecătorul nu poate soluționa cauza după propria conștiință. Asemenea situații se traduc prin regula in dubio pro reo, care a apărut în sistemele adversariale.

36. În plus, dispozițiile contestate nu contravin principiului independenței judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanția constituțională a "nesupunerii" judecătorului unei alte puteri, unor altor persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, și a "supunerii" sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă și nu îi poate afecta independența. Noțiunea de "lege" este folosită în sensul său larg, care include, pe lângă Legea fundamentală, toate celelalte acte normative, cu forță juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiție (a se vedea

Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011).

37. Așa fiind, având în vedere cele mai sus arătate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate nu afectează prevederile constituționale ale art. 124.

38. În ce privește critica raportată la statul de drept, la principul supremației legii și la dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că tocmai dispozițiile legale contestate referitoare la dispunerea condamnării doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existența unor mijloace compensatorii care să asigure existența unui echilibru suficient între acuzare și apărare. În acest sens prin Hotărârea din 15 decembrie 2011, pronunțată în Cauza AlKhawaja și Tahery împotriva Regatului Unit, paragrafele 131, 134 și 147, instanța europeană a statuat că, în cazul în care mărturia neverificată depusă de un martor se coroborează cu alte mijloace de probă, aprecierea caracterului său determinant depinde de forța probatorie a celorlalte mijloace de probă. În fapt, termenul "determinant(ă)" trebuie interpretat într-un sens restrâns, ca desemnând o probă de asemenea relevanță sau importanță încât este în măsură să determine soluția cauzei. Așa fiind, s-a concluzionat că, atunci când o declarație relatată reprezintă proba exclusivă sau determinantă împotriva acuzatului, admiterea sa ca mijloc de probă nu implică automat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În același timp, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau în mod determinant pe mărturiile martorilor care nu se înfățișează în instanță, Curtea trebuie să supună procedura celei mai riguroase examinări. Din cauza riscurilor inerente admiterii probelor de acest tip, instanța europeană a stabilit că în fiecare dintre cauze trebuie să existe suficiente elemente de contrabalansare care să ofere posibilitatea ca o condamnare să se bazeze pe o astfel de probă numai dacă aceasta este suficient de fiabilă ținând seama de importanța ei în cauză.

39. Totodată, printre metodele speciale de supraveghere Curtea identifică în art. 148 din Codul de procedură penală posibilitatea utilizării investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor în vederea culegerii de date și informații cu privire la săvârșirea anumitor infracțiuni ori în cazul acelora pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani ori atunci când există suspiciunea rezonabilă a implicării unei persoane în acele activități infracționale. Această metodă nu poate fi dispusă după bunul plac al autorității, fiind impusă numai dacă măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, dacă probele sau localizarea și identificarea făptuitorului/suspectului/inculpatului nu se pot obține în alt mod, și are un caracter temporar de maximum 60 de zile, putând fi prelungită, fără ca perioada însumată, cu excepția anumitor infracțiuni (infracțiuni contra vieții, securității naționale, infracțiuni de trafic de droguri, arme și persoane, acte de terorism, spălare de bani ori infracțiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene), să depășească un an. Or, dispozițiile legale criticate referitoare la libera apreciere a probelor nu permit, în acord cu prevederile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, ca declarațiile investigatorilor, ale colaboratorilor ori martorilor protejați, deși au fost menținute în mod echitabil, să fie folosite în hotărârea instanței dacă aceasta se întemeiază într-o măsură determinantă pe ele.

40. Legiuitorul român a ținut seamă de aceste exigențe atunci când a reglementat cu privire la aprecierea probelor, motiv pentru care în art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală a statuat că hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați.

41. Prin urmare, dispozițiile legale criticate nu afectează principiile invocate, deoarece faptele notorii reprezintă acele fapte în privința cărora nu există îndoială și nu pot fi asimilate zvonurilor publice care pot constitui probă numai după confirmarea lor prin verificare, cu alte cuvinte atunci când încetează a mai fi zvonuri. În plus, odată ce acuzarea a finalizat cercetarea în cauză prin emiterea rechizitoriului, legalitatea administrării probelor poate fi apreciată de judecătorul de cameră preliminară, acesta putând dispune restituirea cauzei la parchet în condițiile art. 346 alin. (3) lit. b) și c) din Codul de procedură penală. Mai mult, chiar și în situația în care s-a dispus începerea judecății, probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți, deși nu se readministrează, sunt puse în dezbatere contradictorie - a se vedea art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală. Totodată, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, "Condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat."

42. Cât privește conceptul de îndoială rezonabilă, Curtea constată că acesta este tot de sorginte jurisprudențial-europeană, înțelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, paragraful 104, potrivit căreia standardul de probă "dincolo de un dubiu rezonabil" permite deducerea sa și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate, clare și concordate sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile.

43. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Robert-Veaceslav Gîrleanu în Dosarul nr. 77.579/3/2011 (nr. în format vechi 3.703/2014) și de Sorin Calaigii în Dosarul nr. 4.422/2/2014 (3.130/2014) ale Curții de Apel București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 100 alin. (2) teza finală și art. 103 alin. (1) teza a doua și alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 noiembrie 2015.