Decizia nr. 894/2015

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 alin. (2) și (5), art. 250 alin. (1) și (6) și art. 252^1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Dragoș Septimiu Barna și Septimiu Barna în Dosarul nr. 1.414/62/2015* al Tribunalului Brașov - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 883D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc autorii excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate având ca obiect prevederile art. 252^1 din Codul de procedură penală, întrucât acestea nu au legătură cu cauza, de vreme ce, în cursul procesului penal, nu s-a dispus valorificarea bunurilor mobile sechestrate. Totodată, arată că în sarcina autorilor excepției din prezenta cauză s-a reținut săvârșirea infracțiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute și pedepsite de

art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, astfel încât, potrivit art. 20 din același act normativ, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. În continuare pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 250 din Codul de procedură penală. Arată că autorii excepției au avut posibilitatea să exercite calea de atac a contestației, în temeiul art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu privire la luarea și punerea în executare a măsurii asigurătorii, însă aceștia doresc ca de la momentul soluționării contestației și până la momentul finalizării urmăririi penale să aibă posibilitatea de a se plânge împotriva măsurilor asigurătorii dispuse. Apreciază că aceste susțineri sunt neîntemeiate, întrucât legiuitorul nu este obligat să instituie un număr nelimitat de căi de atac împotriva luării sau punerii în executare a măsurilor asigurătorii ori cu privire la subzistența acestora, câtă vreme în momentul finalizării urmăririi penale urmează să se administreze probe tocmai pentru a se stabili vinovăția și, de asemenea, pentru a se stabili, cu certitudine, paguba. Așadar, este firesc ca aceste măsuri să dureze până la finalizarea acestei faze a procesului penal, iar, în ipoteza în care se dă o soluție de neîncepere a urmăririi penale, potrivit art. 315 din Codul de procedură penală, procurorul se va pronunța și asupra măsurilor asigurătorii, totodată, potrivit art. 330 din același cod, în ipoteza în care procurorul sesizează instanța de judecată, prin rechizitoriu, de asemenea, se va pronunța asupra măsurilor asigurătorii. Până la acest moment însă ar fi lipsită de eficiență exercitarea unor căi de atac, în mod nelimitat, asupra măsurilor asigurătorii, câtă vreme vinovăția nu este stabilită, prejudiciul nu este stabilit cu certitudine și, ca atare, menținerea acestor măsuri este justificată. De asemenea, în situația în care urmărirea penală durează foarte mult, autorii excepției au posibilitatea de a formula contestație privind durata procesului penal, în temeiul art. 488^1 din Codul de procedură penală. Solicită, totodată, respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249, art. 252 și art. 254 din Codul de procedură penală, întrucât, prin condițiile pe care le impun, acestea nu fac altceva decât să instituie garanții pentru conservarea patrimoniului suspectului, respectiv inculpatului.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea nr. 12/UP din 7 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.414/62/2015*, Tribunalul Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 alin. (2) și (5), art. 250 alin. (1) și (6) și art. 252^1 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Dragoș Septimiu Barna și Septimiu Barna într-o cauză având ca obiect contestația formulată, în temeiul art. 250 alin. (8) din Codul de procedură penală, împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a respins contestația formulată de suspecți împotriva măsurilor asigurătorii dispuse de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov, prin ordonanța procurorului dată în Dosarul penal nr. 53/P/2013.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin că măsurile de indisponibilizare ce constau în sechestrarea bunurilor mobile sau imobile, inclusiv posibilitatea înstrăinării lor în cursul urmăririi penale, determină încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale invocate prin faptul că este afectată sine die circulația juridică a bunurilor legal dobândite ce constituie patrimoniul persoanei sau, după caz, devălmășia bunurilor familiei. De asemenea susțin că, prin indisponibilizarea fără termen a acestor bunuri, nu există o posibilitate de apărare reală și efectivă cu privire la luarea măsurii de către procuror în cursul urmăririi penale, fiind încălcate și principiile privind acțiunea civilă în despăgubiri ce constituie apanajul exclusiv, potrivit art. 19 din Codul de procedură penală, al persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă, în vederea tragerii la răspundere delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei ce face obiectul acțiunii penale. Potrivit art. 19 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală, acțiunea civilă se desfășoară de către procuror numai când partea vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, respectiv în condițiile art. 20 alin. (1) și (2) din același cod. Consideră că reglementarea actuală a prevederilor art. 249 din Codul de procedură penală, privitoare la condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii, potrivit cărora procurorul, în cursul urmăririi penale, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță, indisponibilizând bunuri mobile și imobile în vederea reparării pagubei până la concurența valorii probabile, constituie o ingerință nepermisă într-o societate în care relațiile sociale sunt reglementate legal, astfel încât organul administrației penale să nu dispună discreționar încălcând astfel dreptul de proprietate. Totodată, utilizarea variantei alternative din art. 249 alin. (6) din Codul de procedură penală, potrivit căreia măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare pot folosi și părții civile, atestă împrejurarea că redactarea și modul de concepere a reglementării măsurilor asigurătorii sunt contrare Constituției. Arată că măsura confiscării este justificată de legătura cu infracțiunea și produsul infracțiunii, însă indisponibilizarea fără termen previzibil a întregii averi printr-o evaluare probabilă, făcută de un organ de urmărire al statului care instrumentează cazul, fie el procuror, nu are justificare din perspectiva respectării dreptului de proprietate, consacrat constituțional. Trebuie avut în vedere și faptul că, de cele mai multe ori, măsurile asigurătorii asupra averii se dispun în legătură cu patrimoniul comun al soților, îndeosebi imobile și sume de bani.

6. Susțin că sunt, de asemenea, neconstituționale și prevederile privind procedura sechestrului cuprinse în art. 252 din Codul de procedură penală cu referire, inclusiv, la posibilitatea valorificării bunurilor mobile sechestrate, reglementată în art. 252^1 din același cod, totodată fiind neconstituționale și dispozițiile art. 254 din același cod referitoare la poprirea sumelor de bani datorate cu orice titlu suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit.

7. Tribunalul Brașov - Secția penală apreciază ca fiind nefondată excepția de neconstituționalitate. În acest sens arată că, potrivit art. 249 din Codul de procedură penală, procurorul sau judecătorul pot lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune. Drept urmare, scopul măsurii asigurătorii nu este acela de a priva pe cel cercetat de exercițiul drepturilor sale fundamentale, ci de a ocroti un interes mai presus de interesul personal al acestuia, respectiv acela al statului, care, prin măsurile de politică penală adoptate, tinde să protejeze persoana vătămată prin săvârșirea faptelor penale. Indisponibilizarea bunurilor se face, potrivit textului citat, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse. Astfel, art. 249 alin. (2) stipulează că "măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora."

8. Apreciază că dispozițiile art. 250 alin. (1) și (6) din Codul de procedură penală nu încalcă nicio dispoziție constituțională, deoarece reglementează o cale de atac asupra măsurilor asigurătorii, accesul la justiție fiind astfel asigurat, aceasta nepresupunând obligația legiuitorului de a prevedea posibilitatea ca aceste măsuri asigurătorii să poată fi contestate ori de câte ori o parte din proces dorește acest lucru. Cu privire la dispozițiile art. 252^1 din Codul de procedură penală, care reglementează cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, când există acordul proprietarului, apreciază că acestea nu au legătură cu cauza. În concluzie, arată că art. 53 din Constituție conferă legiuitorului libertatea reglementării unor restrângeri ale drepturilor în situații determinate, justificate de necesitatea instrucției penale, necesară într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, a apărării publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 249 alin. (2) și (5), art. 250 alin. (1) și ale art. 252^1 din Codul de procedură penală sunt constituționale. În acest sens face referire la

Decizia nr. 207 din 31 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, în care Curtea Constituțională a reținut că măsurile asigurătorii sunt o consecință a săvârșirii unei fapte penale și constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor. Până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă și cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii. În ceea ce privește accesul la justiție arată că acesta face obiectul dispozițiilor art. 250 din Codul de procedură penală.

10. Cât privește dispozițiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală apreciază că acestea sunt neconstituționale, fiind contrare dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1) și art. 44 alin. (8) din Constituție, întrucât permit formularea contestației exclusiv împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, nu și împotriva măsurii însăși, încălcându-se astfel liberul acces la justiție, dreptul la apărare și prezumția dobândirii licite a averii. Consideră că dispozițiile constituționale ale art. 23 nu sunt incidente în cauză.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiect al excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie art. 249 alin. (2) și (5), art. 250 alin. (1) și (6) și art. 252^1 din Codul de procedură penală. Analizând notele scrise ale autorilor excepției, Curtea constată că obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 249 alin. (1) teza întâi, alin. (2), (5) și (6), art. 252, art. 252^1 și art. 254 din Codul de procedură penală care au următorul conținut:

- Art. 249: Condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii

"(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, [...], poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță [...]

(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.[...]

(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora.

(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, și la cererea părții civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi și părții civile.";

- Art. 252: Procedura sechestrului: "(1) Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice și să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau experți.

(2) Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre prețioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă și de muzeu, colecțiile de valoare, precum și sumele de bani care fac obiectul sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu.

(3) Bunurile perisabile se predau autorităților competente, potrivit profilului de activitate, care sunt obligate să le primească și să le valorifice de îndată.

(4) Metalele sau pietrele prețioase ori obiectele confecționate cu acestea și mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituție bancară.

(5) Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu și colecțiile de valoare se predau spre păstrare instituțiilor de specialitate.

(6) Obiectele prevăzute la alin. (4) și (5) se predau în termen de 48 de ore de la ridicare. Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară sau judecății, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunțarea în cauză a unei soluții definitive.

(7) Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului.

(8) Sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit alin. (3), precum și sumele de bani ridicate potrivit alin. (2) se consemnează, după caz, pe numele suspectului sau inculpatului ori al persoanei responsabile civilmente, la dispoziția organului judiciar care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.

(9) Celelalte bunuri mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode.";

- Art. 252^1: Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate

"(1) În cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanța de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia.

(2) În cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în mod excepțional, în următoarele situații:

a) atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puțin 40% în raport cu cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii. Dispozițiile art. 252 alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în acest caz;

b) atunci când există riscul expirării termenului de garanție sau când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;

c) atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere;

d) atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreținere necesită cheltuieli disproporționate în raport cu valoarea bunului.

(3) În cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: proprietarul nu a putut fi identificat și valorificarea nu se poate face potrivit alin. (2), autovehiculele asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în următoarele situații:

a) atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârșirea unei infracțiuni;

b) dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an sau mai mare.

(4) Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit alin. (1) și (2) se consemnează pe numele suspectului, inculpatului sau al persoanei responsabile civilmente, la dispoziția organului judiciar care a dispus sechestrul. Prevederile art. 252 alin. (8) referitoare la depunerea recipisei se aplică în mod corespunzător.

(5) Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit alin. (3) se consemnează pe numele făptuitorului, suspectului, inculpatului sau al persoanei responsabile civilmente ori, după caz, într-un cont special constituit în acest sens, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, la dispoziția organului judiciar care a dispus sechestrul. Prevederile art. 252 alin. (8) referitoare la depunerea recipisei se aplică în mod corespunzător."

- Art. 254: Poprirea

"(1) Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părții responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanței sau încheierii prin care se înființează sechestrul.

(2) Sumele de bani prevăzute la alin. (1) vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziția organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadență, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de cameră preliminară ori instanței de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare."

14. Autorii excepției susțin că prevederile de lege criticate contravin atât dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 privind libertatea individuală, art. 24 privind dreptul la apărare și art. 44 privind dreptul de proprietate privată, cât și prevederilor art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, art. 48 referitor la prezumția de nevinovăție și la dreptul la apărare și art. 49 referitor la principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 252^1 din Codul de procedură penală, referitoare la cazurile speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, nu au legătură cu cauza, de vreme ce, din documentele cauzei, nu rezultă că s-a dispus, în cursul procesului penal, valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului ori cu acordul acestuia, potrivit alin. (1) al acestui articol, sau fără acordul proprietarului, în condițiile alin. (2) al aceluiași articol. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, "legătura cu soluționarea cauzei", în sensul

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, presupune aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, or, în condițiile relevate anterior, concluzia nu poate fi decât aceea că dispozițiile legale criticate, raportate la obiectul cauzei în cadrul căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, nu au legătură cu soluționarea acesteia, în sensul

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată. Așa încât excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 252^1 din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

16. Cât privește dispozițiile art. 249 alin. (1) teza întâi, alin. (2), (5) și (6), art. 252 și art. 254 din Codul de procedură penală, Curtea constată următoarele:

17. Prin

Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragrafele 14-16, Curtea a reținut că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-și efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal.

18. Curtea a reținut, de asemenea, că măsurile asigurătorii, indiferent de organul judiciar care le instituie, trebuie motivate, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispun (ordonanță sau încheiere), îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurilor și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel.

19. Având în vedere toate acestea, Curtea a reținut că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând așadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din Codul penal, măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.

20. Cât privește invocarea de către autorii excepției, în prezenta cauză, a dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, referitor la dreptul la un proces echitabil, și art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea reține cele statuate prin

Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 , precitată, paragrafele 17-21.

21. Astfel, Curtea a constatat că, potrivit art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. Curtea a constatat, așadar, că măsurile asigurătorii dispuse de procuror pot fi contestate atât pe fond, cât și cu privire la aducerea lor la îndeplinire, la judecătorul de drepturi și libertăți, o primă condiție de admisibilitate a contestației fiind aceea ca persoana care o formulează să dovedească interesul ei privind bunurile sau sumele asupra cărora a fost instituită măsura, în cazul suspectului sau inculpatului interesul legal în a formula contestația fiind prezumat.

22. Pe fond, sechestrul asigurător poate fi contestat în 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii, odată cu contestarea temeiniciei măsurii, putându-se contesta și neregularitățile actului prin care a fost dispusă instituirea sechestrului asigurător, așadar toate mențiunile pe care trebuie să le conțină ordonanța procurorului, potrivit art. 286 din Codul de procedură penală. Așa încât judecătorul de drepturi și libertăți va proceda la verificarea condițiilor legale pentru luarea măsurii asigurătorii, respectiv necesitatea și întinderea prejudiciului, cât și corelația dintre natura bunurilor sechestrate, proprietarul lor și tipul de creanțe pentru a căror îndestulare a fost instituit, analizându-se în fapt dacă sunt îndeplinite cerințele de la art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală. Potrivit art. 251 din Codul de procedură penală, ordonanța de luare a măsurii asigurătorii dispuse de către procuror se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală. În aceste condiții, Curtea a reținut că, ulterior întocmirii actelor de executare a măsurii sechestrului, persoanele interesate au posibilitatea să conteste modul de aducere la îndeplinire a măsurii în termen de 3 zile de la data când a fost pusă în executare. În aceste condiții, Curtea a constatat că legiuitorul a instituit un control judiciar atât al ordonanței procurorului de luare a măsurii - un control de legalitate și temeinicie, cât și al modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, așadar al actelor de executare efectuate de organele de cercetare penală - inventarierea bunurilor, înscrierile funciare, valorificarea bunurilor -, fiind necesară o examinare a unei autorități judiciare a acestor acte procedurale și procesuale, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor interesate. Contestația se soluționează cu citarea celui care a formulat contestație, contradictorialitatea și dreptul la apărare fiind garantate.

23. Având în vedere cele statuate în decizia menționată, Curtea nu poate reține încălcarea, prin dispozițiile criticate, a prevederilor constituționale privind dreptul la un proces echitabil și ale celor cuprinse în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, relative la dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

24. Totodată, Curtea constată că, în condițiile în care sechestrul, ca și poprirea asigurătorie sunt măsuri asigurătorii de drept penal, iar nu sancțiuni penale, care pot fi dispuse împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând așadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv, nu pot fi reținute nici criticile autorilor referitoare la încălcarea prezumției de nevinovăție [art. 23 alin. (11) din Constituție și art. 48 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene]. În prezenta speță, Curtea observă faptul că, față de autorii excepției, s-a dispus efectuarea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute și pedepsite de

art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (și în forma complicității), art. 20 din lege stabilind că, în cazul în care s-a săvârșit o astfel de infracțiune, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, această dispoziție constituind o derogare de la regula potrivit căreia luarea măsurilor asigurătorii este, în principiu, facultativă. Acest din urmă fapt însă nu are semnificația stabilirii vinovăției celor ce săvârșesc faptele penale reglementate în

Legea nr. 78/2000 , înainte ca vinovăția acestora să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă. De altfel, prezumția de nevinovăție constituie suportul dreptului la apărare și, implicit, al drepturilor procesuale acordate suspectului sau inculpatului, iar aplicarea prezumției presupune că dispunerea unei măsuri asigurătorii în procesul penal nu echivalează cu existența vinovăției, care trebuie stabilită numai printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

25. Așadar, față de faptul că sechestrul și poprirea sunt măsuri asigurătorii de drept penal, iar nu sancțiuni penale, Curtea constată că atât prevederile art. 49 referitoare la principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cât și dispozițiile constituționale ale art. 23 privind libertatea individuală nu au incidență în cauză, neavând nicio concludență pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate.

26. Totodată, Curtea reține că motivele de neconstituționalitate invocate de către autori privesc și faptul că măsura asigurătorie dispusă implică indisponibilizarea fără termen rezonabil a întregii averi, de cele mai multe ori, măsurile asigurătorii asupra averii dispunându-se în legătură cu patrimoniul comun al soților, îndeosebi imobile și sume de bani, inscripția (notarea) ipotecară putând fi instituită asupra unui bun comun, pe cale de consecință fiind încălcate dispozițiile constituționale ale art. 44.

27. Cu privire la aceste susțineri, prin

Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 , precitată, paragrafele 30-33, Curtea a reținut că, prin instituirea sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, așadar, atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei. Totodată, Curtea a reținut că sechestrul asigurător poate afecta și atributele de usus și fructus, atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu și predate pentru păstrare unor instituții de specialitate [art. 252 alin. (2), (3), (4) și (5) din Codul de procedură penală] ori atunci când au fost puse sub sigiliu și se desemnează un custode [art. 252 alin. (9) din același cod]. Așadar, interzicerea până la soluționarea definitivă a cauzei a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, dar și al terților proprietari ai acestor bunuri și care nu au calitate de parte în procesul penal.

28. Dreptul de proprietate este un drept fundamental, garantat prin Constituție, conținutul și limitele acestuia fiind stabilite prin lege. Așadar, Curtea a constatat că dreptul de proprietate nu este un drept absolut prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile, iar pentru a constata restrângerea în mod nepermis a exercițiului acestui drept este necesar să se analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală.

29. Din analiza dispozițiilor constituționale ale art. 53, Curtea a reținut condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție; restrângerea să fie proporțională cu cauza; restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanța dreptului.

30. Raportând condițiile arătate la prezenta cauză, Curtea a constatat că ingerința generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, este reglementată prin lege, respectiv art. 249 și următoarele din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, Curtea a constatat că ingerința analizată este proporțională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporționalității, în jurisprudența sa constantă, a reținut că acesta presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar.

31. Cât privește susținerea potrivit căreia măsura asigurătorie poate fi dispusă cu privire la bunuri aflate în proprietatea comună a soților, inscripția (notarea) ipotecară fiind instituită asupra acestora, pe cale de consecință fiind încălcate dispozițiile constituționale ale art. 44, Curtea reține că normele Codului de procedură penală se completează cu dispozițiile procesual civile în materia măsurilor asigurătorii înființate de organele penale, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispozițiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziții contrare. Așa încât, ori de câte ori se va analiza obiectul măsurilor asigurătorii, inclusiv cu privire la limitele legale impuse de lege sub aspectul urmăririi anumitor bunuri, dispozițiile procesual civile sau civile vor fi avute în vedere. În aceste condiții, Curtea observă că existența proprietății comune ori devălmașe este doar un impediment temporar în calea urmăririi silite, astfel cum rezultă din art. 818 din Codul de procedură civilă care prevede că urmărirea se va putea face doar după ce creditorii personali ai unuia dintre coproprietari sau codevălmași au cerut partajul bunurilor comune, astfel cum prevede și art. 353 din Codul civil. Alin. (3) al art. 818 din Codul de procedură civilă dispune însă că se poate urmări cota-parte determinată a debitorului lor din dreptul de proprietate asupra imobilului, fără a mai fi necesar să se ceară partajul, dacă ea este neîndoielnic stabilită și lămurită și este înscrisă, prin arătarea unei fracțiuni, în cartea funciară.

32. Curtea reține că aplicarea dispozițiilor procesual civile și civile menționate în procedura măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal nu trebuie înțeleasă însă în sensul că bunurile proprietate comună nu ar putea fi sechestrate ori că sechestrul presupune în mod obligatoriu partajul, căci această problemă sar putea pune atunci când bunul sechestrat ar fi supus urmăririi silite, ipoteză în care dispozițiile art. 818 din Codul de procedură civilă sunt pe deplin aplicabile. În acest context, Curtea observă că nu este vorba despre o exceptare de la urmărirea silită a bunurilor, ci numai despre instituirea obligației de a se recurge la o procedură prealabilă, în cadrul căreia, pe calea împărțelii inițiate de creditori sau în care ei ar interveni, s-ar determina partea ce trebuie să revină debitorului, în proprietate exclusivă. O interpretare contrară ar putea lipsi sechestrul de conținut, dacă momentul dispunerii lui ar fi amânat, și, de asemenea, ar încălca prezumția de nevinovăție, dacă ar presupune partajul imediat după ce s-ar institui sechestrul. Așadar, nu există niciun impediment legal pentru ca inscripția (notarea) ipotecară să fie instituită asupra unui bun comun, deoarece scopul acestei măsuri și funcționalitatea sa nu sunt reparatorii, ci asigurătorii, prin aceasta nefiind încălcat dreptul de proprietate, consacrat constituțional.

33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 252^1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Dragoș Septimiu Barna și Septimiu Barna în Dosarul nr. 1.414/62/2015* al Tribunalului Brașov - Secția penală.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 249 alin. (1) teza întâi, alin. (2), (5) și (6), art. 252 și art. 254 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Brașov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 decembrie 2015.