Decizia nr. 701/2016

Articolul 146

din Codul penal din 1969

în sensul definirii noțiunii de consecințe deosebit de grave ca reprezentând o pagubă materială mai mare de 200.000 lei a fost modificat abia la data de 12 august 2006, ulterior săvârșirii de către inculpat a presupusei fapte de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată.

16.

Pe de altă parte, potrivit textului criticat, respectiv

art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004

„toate sumele în monedă veche prevăzute în actele normative emise anterior datei de 1 iulie 2005 se înlocuiesc cu sumele în monedă nouă, prin împărțirea la 10.000.“

17.

Astfel, se pune problema dacă

art. 146 din Codul penal din 1969

a fost modificat sau nu prin dispozițiile

art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 , ca efect al denominării, până la intrarea în vigoare a

Legii nr. 278/2006 .

18.

Un astfel de argument nu poate fi primit, deoarece

Legea nr. 348/2004

este o lege ordinară, iar Codul penal o lege organică. Or, o lege ordinară nu poate modifica o lege organică.

19.

În concluzie, dispozițiile

art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004

afectează prevederile

art. 76 alin. (1) din Constituție,

în măsura în care au modificat prevederile

art. 146 din Codul penal din 1969 , în varianta anterioară modificării sale prin

Legea nr. 278/2006.

20.

Totodată, prevederile

art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004

afectează dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (3)

și

(5) , deoarece nu sunt respectate dispozițiile

art. 59

referitoare la modificarea unui act normativ și

art. 67

referitoare la evenimente legislative implicite, ambele din

Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel, potrivit acestor din urmă dispoziții pentru exprimarea normativă a intenției de modificare a unui act normativ, trebuie să se nominalizeze expres textul vizat și, totodată, numai în cazuri deosebite, în care la elaborarea și adoptarea unei reglementări nu este posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite. Or, susține autorul excepției, în speța de față nu ne aflăm în situația unui „caz deosebit“ și nici nu se poate invoca imposibilitatea „identificării tuturor normelor contrare“.

21.

Așa fiind, omisiunea de a modifica expres și

art. 146 din Codul penal din 1969

sau măcar de a adopta o reglementare de punere în aplicare a

Legii nr. 348/2004

coroborată cu adoptarea ulterioară a

Legii nr. 278/2006 , demonstrează faptul că

art. 146 din Codul penal din 1969

nu a fost modificat prin

Legea nr. 348/2004 .

22.

Totodată, prin încălcarea normelor de tehnică legislativă, sunt afectate principiul previzibilității legii și securitatea raporturilor juridice, deoarece respectarea legilor este o obligație fundamentală într-un stat de drept, iar orice acțiune a autorităților publice trebuie să fie subsumată acestui obiectiv. Or, ignorarea dispozițiilor

Legii nr. 24/2000

reprezintă o încălcare de către Parlament a obligațiilor impuse prin

art. 1 alin. (3)

și

(5) din Constituție . O atare conduită pune serioase semne de întrebare cu privire la securitatea raporturilor juridice, întrucât echivalează cu posibilitatea autorităților publice de a ocoli cadrul legal oricând și în orice condiții, în timp ce cetățenilor li se impune respectarea acestuia.

23.

De aceea,

art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 , în măsura în care se consideră că a modificat și

art. 146 din Codul penal din 1969

este neconstituțional, întrucât contravine

art. 59

și

art. 67 din Legea nr. 24/2000 , cu consecința încălcării dispozițiilor

art. 1 alin. (3)

și

(5) din Constituție .

24.

Tribunalul Prahova - Secția penală, contrar dispozițiilor

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată.

25.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

26.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, în ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 28 din Codul penal din 1969

și

art. 50 din Codul penal

referitoare la circumstanțele personale și reale, se arată că reglementarea este aproape identică și nu conține niciun fel de element care să afecteze principiul supremației legilor ori pe cel al egalității în drepturi.

27.

Tocmai pentru a preveni aplicarea neunitară, legiuitorul național a găsit de cuviință să definească atât circumstanțele personale, cât și pe cele reale, precum și rolul acestora în săvârșirea unei infracțiuni.

28.

Eventuala încadrare greșită a unor circumstanțe ca fiind reale, și nu personale (sau invers) nu determină, per se, calificarea unei norme juridice ca fiind neconstituțională. De altfel, partea care se consideră vătămată are la dispoziție căile de atac prevăzute de Codul de procedură penală.

29.

În plus, Curtea Constituțională nu se poate pronunța cu privire la aplicarea unei dispoziții legale, întrucât, potrivit

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“.

30.

În ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 141^1 din Codul penal din 1969

și

art. 187 din Codul penal , se arată că definirea noțiunii de „pedeapsă prevăzută de lege“ are tocmai rolul de a delimita conceptual această noțiune, facilitând aplicabilitatea acesteia în spiritul statului de drept și a supremației legilor în România. Așa cum sa arătat anterior, eventuala aplicare greșită a noțiunii de pedeapsă prevăzută de lege nu determină, per se, calificarea unei norme juridice ca fiind neconstituțională.

31.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 , se arată că nu sunt încălcate dispozițiile

art. 76 alin. (1) din Constituție,

deoarece

Legea nr. 348/2004

privind denominarea monedei naționale este o lege ordinară și a fost adoptată potrivit procedurii constituționale de adoptare a legilor ordinare.

32.

Faptul că prevederile criticate au incidență cu privire la cuantumul consecințelor deosebit de grave, nu poate să determine calificarea

Legii nr. 348/2004

ca fiind lege organică, ceea ce ar determina cerința adoptării acesteia cu majoritatea specifică legilor organice, nu ordinare cum a fost cazul în speță.

33.

De altfel, este de domeniul evidenței că denominarea monedei naționale nu poate avea efecte asupra normei penale în sensul susținut de autorul excepției. Consecința ar fi eludarea normelor penale și a voinței legiuitorului prin exceptarea persoanelor care au săvârșit fapte cu consecințe deosebit de grave care, în lipsa denominării, ar determina nepedepsirea autorilor sau pedepsirea acestora pentru infracțiunile-tip (și nu pentru formele agravate, constând în generarea unor consecințe deosebit de grave). O astfel de situație ar fi fost de natură să genereze o aplicare discriminatorie a normei penale.

34.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Astfel, nu poate fi reținută critica referitoare la dispozițiile

art. 28

și

art. 141^1 din Codul penal din 1969

și

art. 50

și

art. 187 din Codul penal

raportată la prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (5) , deoarece redactarea legilor trebuie să se supună principiului generalității lor, iar pe cale de consecință conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație. Interpretarea și aplicarea unor asemenea texte depind de practică. Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent.

35.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „previzibilitatea consecințelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naștere la o rigiditate excesivă a reglementării (a se vedea Hotărârea din 20 mai 1999, pronunțată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, paragraful 34).

36.

Critica referitoare la încălcarea

art. 16 alin. (1) din Constituție , în cazul în care unele circumstanțe personale s-ar converti în circumstanțe reale, cu consecința răsfrângerii acestora asupra participanților și autorului și crearea unor situații discriminatorii, nu poate fi reținută. În cazul în care autorul excepției încearcă să supună cenzurii Curții Constituționale modul de interpretare și aplicare a normelor legale criticate, acest fapt este inadmisibil. În speță, arată Avocatul Poporului, textele criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în situațiile reglementate de ipotezele normelor juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare și, ca atare, nu sunt de natură a aduce atingere principiului egalității în fața legii.

37.

În ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 , deoarece prin lege ordinară se modifică o lege organică, ceea ce ar contraveni atât

art. 76 alin. (1) din Constituție,

cât și principiului previzibilității și securității raporturilor juridice, nici aceasta nu poate fi reținută, întrucât modificarea adusă (și anume înlocuirea sumelor în monedă veche prevăzute în actele normative emise anterior datei de 1 iulie 2005, cu sumele în monedă nouă, prin împărțirea la 10.000) nu are natură organică, astfel cum este definită prin

art. 73 alin. (3) din Constituție.

38.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992,

reține următoarele:

39.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2),

ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992,

să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

40.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 28

cu denumirea marginală Circumstanțele personale și reale și

art. 141^1

cu denumirea marginală Pedeapsă prevăzută de lege din

Codul penal din 1969 ,

art. 50

cu denumirea marginală Circumstanțe personale și reale și

art. 187

cu denumirea marginală Pedeapsă prevăzută de lege din

Codul penal

și

art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004

privind denominarea monedei naționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 23 iulie 2004, care au următorul conținut:

–

Articolul 28

din Codul penal din 1969 :

Circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți.

Circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților, numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

–

Articolul 141

^1 din Codul penal din 1969 : „Prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.“

–

Articolul 50

Articolul 187

din Codul penal : „Prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.“

–

Articolul 5

alin. (5) din Legea nr. 348/2004 : „(5) Toate sumele în monedă veche prevăzute în actele normative emise anterior datei de 1 iulie 2005 se înlocuiesc cu sumele în monedă nouă, prin împărțirea la 10.000.“

41.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (3)

și

(5)

referitor la statul de drept și la cerințele de calitate a legii,

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea în drepturi și

art. 76 alin. (1)

referitor la adoptarea legilor.

42.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 28 din Codul penal din 1969

și

art. 50 din Codul penal

dispun cu privire la circumstanțele privitoare la persoana autorului sau a unui participant, care nu se răsfrâng asupra celorlalți, și la circumstanțele privitoare la faptă, care se pot răsfrânge asupra autorului și a participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

43.

Autorul excepției apreciază că aceste dispoziții încalcă prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

referitor la cerințele de calitate a legii și ale

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea în drepturi, deoarece, în cazul unor circumstanțe personale, se pune problema dacă se pot converti în circumstanțe reale [cum ar fi calitatea specială indicată în

art. 295 din Codul penal

- funcționar public, gestionar sau administrator, în cazul infracțiunii de delapidare, calitatea de mamă a copilului nou-născut, aflată în stare de tulburare psihică determinată de faptul nașterii, care a efectuat acte de pregătire împreună cu alte persoane -

art. 200 alin. (1) din Codul penal ]. Prin urmare, în lipsa unor enumerări exprese și exhaustive a circumstanțelor care se încadrează în fiecare dintre cele două categorii, textele în discuție suferă grave deficiențe de redactare, fiind neclare, imprecise și imprevizibile, cu consecința lăsării la exclusiva apreciere a judecătorului dacă anumite circumstanțe vor fi catalogate ca reale sau personale. Or, o asemenea calificare poate face diferența între răspunderea penală sau nu a participanților, precum și în ceea ce privește eventuala pedeapsă aplicată. De asemenea, problemele relevate pot duce la o practică neunitară, aducând atingere principiului securității juridice, înscris în dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Constituție .

44.

Astfel, s-a susținut că, spre exemplu, în cazul săvârșirii de către doi autori și doi complici a unei infracțiuni pentru care legea penală cere existența calității de funcționar public, calitate deținută de numai unul dintre coautori, dacă s-ar admite ideea convertirii circumstanței personale de individualizare în circumstanță reală, s-ar ajunge ca instanța să pronunțe următoarea soluție: coautorul care deține calitatea de funcționar public să răspundă penal, coautorul care nu deține calitatea de funcționar public să nu răspundă penal, întrucât în cazul coautoratului este necesară întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii pentru a răspunde penal; ambii complici să răspundă penal și să fie sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea în varianta-tip, deși nu dețin calitatea de funcționar public, întrucât circumstanțele personale ale coautorului care deține calitatea de funcționar public s-ar converti în circumstanțe reale și s-ar răsfrânge asupra complicilor. Pe scurt, s-ar ajunge la situația în care, fără alte elemente care pot duce la înlăturarea răspunderii penale, persoana care săvârșește nemijlocit fapta să nu răspundă penal (coautorul care nu deține calitatea de funcționar public), iar persoanele care ajută în orice mod la săvârșirea faptei să răspundă penal (complicii care nu dețin calitatea de funcționari publici).

45.

Analizând aceste critici, Curtea constată că termenul de „circumstanță“ este folosit de legiuitor pentru a denumi diferite împrejurări, adică stări, situații, calități sau alte date ale realității, care stau în afara conținutului esențial al infracțiunii, dar care, având legătură, fie cu fapta săvârșită, fie cu persoana infractorului, sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea infractorului, putând determina, datorită acestei influențe, fie o agravare, fie o atenuare a pedepsei concrete. Practic, spre deosebire de elementele constitutive ale infracțiunii, circumstanțele nu influențează existența infracțiunii (în varianta de bază), lipsa lor nu atrage inexistența infracțiunii în forma tipică, ci înlătură caracterul agravat sau atenuat al infracțiunii. Cu alte cuvinte, circumstanțele influențează numai calitatea și cantitatea pedepsei într-o cauză determinată, nu și existența formei tipice a infracțiunii.

46.

În raport cu obiectul la care se referă (făptuitor sau faptă), circumstanțele se împart în circumstanțe personale și reale. Astfel, circumstanțele personale sunt strâns legate de persoana făptuitorului și produc efecte numai în raport cu persoana la care se referă, neputându-se răsfrânge asupra participanților. Circumstanțele personale sunt deci acele împrejurări care privesc persoana participantului și cuprind atât circumstanțe personale subiective, cât și circumstanțe personale de individualizare.

47.

Circumstanțele personale subiective au în vedere legătura dintre participant și atitudinea sa psihică în efectuarea actelor contributive la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală (forma de vinovăție, respectiv intenție, culpă, praeterintenție, scopul urmărit - atunci când acestea nu devin cerințe esențiale ale conținutului normei de incriminare -, cauzele de neimputabilitate - constrângerea fizică, constrângerea morală, minoritatea, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea -, împăcarea părților, manifestarea dorinței de a se desista, căința activă și alte asemenea atitudini și comportări relevante pentru pericolul social al făptuitorului).

48.

Circumstanțele personale de individualizare vizează particularitățile persoanei participantului la săvârșirea unei infracțiuni și se referă la calitățile participantului (funcționar, militar, medic etc.), antecedentele penale (recidivist, amnistiat, grațiat, condamnat), raporturile sale cu victima (soț, rudă apropiată, prieten, dușman), precum și la orice alte date susceptibile să contribuie la individualizarea persoanei în cauză (felul de viață, reputația, merite sociale etc.). De exemplu, starea de tulburare a mamei pricinuită de faptul nașterii constituie o circumstanță personală a acesteia și deci nu se transmite participanților, urmând ca instigatorii sau complicii să răspundă pentru instigare sau complicitate la infracțiunea de omor. În cazul faptelor prevăzute de legea penală la care autorul este calificat (funcționar, gestionar, medic), calitatea cerută pentru autor nu mai este relevantă ca circumstanță personală, ci ca element constitutiv al infracțiunii, reprezentând o condiție cerută de lege pentru realizarea acesteia; îndeplinirea acestei condiții față de autor produce efecte față de toți ceilalți participanți (de exemplu, fapta unui gestionar de a-și însuși bunuri din gestiune constituie infracțiunea de delapidare; această încadrare juridică se va răsfrânge asupra tuturor participanților care au acționat în calitate de complici la delapidare). Sunt situații în care o circumstanță, prin natura ei personală, poate căpăta un aspect obiectiv și se poate converti în circumstanță reală, răsfrângânduse asupra participanților numai în măsura în care aceștia au cunoscut-o ori au prevăzut-o. Astfel, premeditarea, fiind o manifestare psihică, reprezintă o circumstanță personală, însă aceasta se transformă în circumstanță reală și se răsfrânge asupra participanților, dacă aceștia din urmă au contribuit la actele preparatorii în vederea săvârșii infracțiunii cu alte persoane care au cunoscut scopul pregătirii.

49.

Circumstanțele reale (obiective) vizează întotdeauna fapta și produc efecte asupra autorului și a participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Constituie circumstanțe privitoare la faptă, de exemplu, cele privitoare la mijloacele de săvârșire a infracțiunii, la locul și timpul comiterii acesteia, la situația sau starea persoanei împotriva căreia se săvârșește fapta și altele. Astfel, dacă participantul nu a cunoscut o circumstanță reală, aceasta nu îi este aplicabilă. De exemplu, săvârșirea furtului de către mai mulți făptuitori, dintre care unul, fără a avea o înțelegere prealabilă cu ceilalți, acționează cu violență față de persoana care încearcă să-l rețină, în timp ce ceilalți participanți se îndepărtau de la locul faptei; în acest caz, fapta constituie infracțiunea de tâlhărie numai pentru cel care a întrebuințat violența spre a-și asigura scăparea, nu și pentru ceilalți, dacă aceștia n-au cunoscut și nici n-au prevăzut modul de comportare al unuia dintre ei. Acești participanți vor răspunde numai pentru infracțiunea de furt. Prin urmare, cunoașterea sau prevederea va fi dedusă din complexul datelor de fapt care pun în lumină conținutul material și moral al contribuției fiecărui participant.

50.

Așa fiind, Curtea constată că, în concordanță cu prevederile

art. 1 alin. (5) din Constituție

în componenta privind calitatea legilor, dispozițiile legale criticate sunt clare și neechivoce, întrucât destinatarul normei penale de incriminare are posibilitatea să prevadă consecințele ce decurg din nerespectarea ei, sens în care își poate adapta conduita în mod corespunzător. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa (de exemplu,

Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens,

Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, și

Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011).

51.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

art. 7 paragraful 1 din Convenție , care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.

52.

Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă; or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare,

art. 7 paragraful 1 din Convenție

nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141 și Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

53.

Totodată, drept consecință logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 31). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică și nu încape îndoială că instanțele interne sunt cele mai în măsură să examineze și să interpreteze legislația națională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu

art. 7 din convenție

[a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I; Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 și 44801/98, paragraful 50, CEDO 2001-II; și Sud Fondi S.r.l. și alții, paragraful 108].

54.

De aceea, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia destinatarii dispozițiilor legale criticate nu-și pot adapta conduita în funcție de conținutul lor, deoarece acestea sunt suficient de clare și de previzibile, sens în care calificarea circumstanțelor și răsfrângerea lor poate fi înțeleasă de persoana interesată, apelând chiar la sfatul unui specialist. Totodată, modalitatea de reținere a circumstanțelor legale și/sau judiciare ori prioritatea reținerii unor circumstanțe speciale față de cele generale sunt aspecte ce intră în atributul exclusiv al instanțelor de judecată și, de aceea, în aceste situații, suplețea legii este de preferat, întrucât nu se poate stabili aprioric totalitatea împrejurărilor care ar putea intra sau nu în categoria noțiunii de „circumstanță“. Mai mult, tipologia acestor împrejurări, mecanismul care asigură funcționarea lor, ordinea în care acestea devin eficiente și efectele pe care le au asupra pedepsei constituie acea parte care ține de punerea în practică a sistemului teoretic și vizează lato sensu interpretarea și aplicarea legii.

55.

De asemenea, cât privește pretinsa contrarietate a prevederilor criticate cu dispozițiile

art. 16 din Constituție , Curtea constată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza juridică a normei. În legătură cu această problemă este de reținut că principiul egalității nu înseamnă uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. În general, se apreciază că încălcarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. În alți termeni, principiul egalității nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferențe de situații. În cazul de față, împrejurările subsumate fiecăreia dintre cele două categorii sunt, în principiu, delimitate de criteriul legăturii pe care o anumită împrejurare o are fie cu persoana făptuitorului, fie cu fapta, urmând ca acele împrejurări care au un caracter obiectiv să se răsfrângă asupra autorului și participanților numai în măsura în care le-au cunoscut sau prevăzut, iar celelalte, cu caracter personal, să producă efecte numai cu privire la persoana în legătură cu care se regăsesc.

56.

Așa fiind, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile

art. 28 din Codul penal din 1969

și

art. 50 din Codul penal

este neîntemeiată.

57.

În ce privește critica referitoare la dispozițiile

art. 141^1 din Codul penal din 1969

și

art. 187 din Codul penal , Curtea constată că acestea vizează noțiunea de „pedeapsă prevăzută de lege“.

58.

Autorul apreciază că aceste dispoziții încalcă prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (3)

și

(5)

referitor la statul de drept și la calitatea legilor, deoarece au o redactare deficitară și contradictorie de natură a aduce atingere atât principiului previzibilității și accesibilității, cât și principiului securității juridice. Astfel, „în cazul unor construcții normative speciale, cum ar fi variantele agravate/atenuate sau incriminările complexe absorbante, pot să apară probleme în analiza conceptului de pedeapsă prevăzută de lege. De exemplu, în cazul infracțiunii prevăzute de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000,

cauza de agravare a pedepsei, care nu trebuie luată în considerare la stabilirea pedepsei prevăzute de lege, se află într-un alt text de lege decât cel care incriminează fapta în varianta-tip, în forma consumată. De aceea, în lipsa unor criterii legale stabile întrebuințate de legiuitor în crearea acestor variate derivări de la conținutul-tip al unor infracțiuni, rămâne la stricta latitudine a judecătorului dacă se va raporta la textul care incriminează fapta în varianta-tip sau la textul de lege, distinct, care incriminează aceeași faptă în varianta agravată“.

59.

Cu privire la aceste critici, Curtea constată că în desfășurarea unei activități infracționale se disting două perioade, și anume perioada internă și cea externă. Perioada internă (psihică) este cuprinsă în intervalul dintre momentul încolțirii ideii de a săvârși o infracțiune și momentul luării hotărârii de a săvârși infracțiunea. Faza internă, psihică, precede faza externă, chiar și în situațiile în care timpul de la luarea hotărârii până la executarea infracțiunii este foarte scurt. În ce privește perioada externă a activității infracționale, Curtea arată că se disting mai multe momente, etape în realizarea hotărârii infracționale, ce se succed spre obținerea rezultatului socialmente periculos. Aceste momente, etape, în desfășurarea activității infracționale pe drumul infracțional „iter criminis“ capătă relevanță penală pe măsură ce se apropie de realizarea rezultatului socialmente periculos. În perioada externă a activității infracționale se disting trei faze, și anume: faza actelor premergătoare, faza actelor de executare și faza urmărilor. Astfel de faze sunt posibile la orice infracțiune, însă nu sunt obligatorii la toate infracțiunile. Totodată, infracțiunea are tot atâtea forme câte faze are activitatea infracțională, sens în care se pot distinge: forma actelor preparatorii (corespunde fazei de pregătire), forma tentativei (corespunde fazei de executare), forma faptului consumat și forma faptului epuizat (ambele forme corespund fazei urmărilor).

60.

De asemenea, din punctul de vedere al săvârșirii, infracțiunile au o formă perfectă - care este forma consumată, și o formă imperfectă - tentativa, ambele pedepsibile, în condițiile prevăzute în Codul penal.

61.

Infracțiunea fapt consumat este acea infracțiune al cărei rezultat se produce odată cu executarea în întregime a elementului material al laturii obiective. În aceste condiții, în ce privește forma perfectă a infracțiunii, prin „pedeapsă prevăzută de lege“ se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei (tentativă, circumstanțe atenuante sau agravante, forma continuată a infracțiunii, concurs de infracțiuni, stare de recidivă etc.).

62.

În acest sens, Curtea observă că suplețea legii este de dorit, întrucât atât Codul penal și Codul de procedură penală, cât și legile speciale prevăd o varietate de cauze de reducere a pedepsei. Astfel, Codul penal cuprinde norme penale în temeiul cărora operează o atenuare a pedepsei, cum ar fi tentativa, minoritatea și circumstanțele atenuante, iar Codul de procedură penală reglementează cu privire la judecata în cazul recunoașterii vinovăției ori la acordul de recunoaștere a vinovăției. Totodată, norme penale care instituie cauze de reducere a pedepsei au fost evidențiate prin

art. 15 din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri,

art. 30 din Legea nr. 656/2002

pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului,

art. 19 din Legea nr. 682/2002

privind protecția martorilor,

art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție,

art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003

privind prevenirea și combaterea criminalității organizate preluat de

art. 367 alin. (5) din Codul penal ,

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

63.

Așa fiind, conceptul de „pedeapsă prevăzută de lege“, deși are o accepțiune autonomă, urmează a fi pus în balanță în operațiunea de interpretare și aplicare a legii în funcție de incidența uneia sau mai multor cauze de reducere a pedepsei. Tocmai de aceea, legiuitorul definind conceptul de „pedeapsă prevăzută de lege“ a stabilit că aceasta este cea prevăzută în textul incriminator, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

64.

Prin urmare, ori de câte ori legea penală (de exemplu, în caz de renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, amnistie, grațiere, prescripție a răspunderii penale, reabilitare etc.) ori legea procesual penală (de exemplu, în cazul arestării preventive sau al acordului de recunoaștere a vinovăției) condiționează anumite efecte de pedeapsa prevăzută de lege, referirea se va face la limitele speciale de pedeapsă (închisoare sau amendă) prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată (în varianta-tip sau calificată, agravată sau atenuată) fără a se lua în considerare eventualele cauze generale de agravare (stări de agravare: concursul de infracțiuni, recidiva, infracțiunea continuată, circumstanțe agravante) sau de atenuare (stări de atenuare: tentativa, circumstanțe atenuante). De asemenea, nu se vor lua în considerare nici cauzele speciale de agravare sau de atenuare (de pildă,

art. 411 din Codul penal

- Cauze de reducere a pedepsei).

65.

Aceste cauze de atenuare/agravare nu trebuie confundate cu variantele calificate (atenuate sau agravate) ale unor infracțiuni, prevăzute ca variațiuni ale acestora în texte de sine stătătoare (din considerente de politică penală sau de tehnică legislativă) față de varianta-tip și care prevăd, după caz, majorarea sau reducerea limitelor speciale de pedeapsă prevăzute pentru fapta ilicită. În aceste cazuri, prin expresia „pedeapsă prevăzută de lege“ se înțelege pedeapsa fixată de legiuitor pentru aceste variante calificate, și nu cea stipulată în varianta-tip a acelei infracțiuni. Astfel, trimiterea la infracțiunea prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

nu poate fi primită ca valabilă în susținerea argumentului formulat de autor, întrucât această din urmă infracțiune, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care face parte, este o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu. Legiuitorul poate alege pentru prescrierea caracterului prohibit al unei anumite conduite atât norme complete, cât și incomplete, acestora din urmă lipsindule fie dispoziția, fie sancțiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conținutul altor norme. Or, în legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin

Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996 și

Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 87, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiași act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripții normative. Efectul dispoziției de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea, cu prescripțiile celuilalt text. În lipsa unei atari operații, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimiterea. Astfel, potrivit

art. 5 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, „atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete“.

66.

În sfârșit, Curtea mai constată că eventualele neajunsuri de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale criticate au fost sau pot fi rezolvate, în acord cu

art. 126 alin. (3) din Constituție , de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Curții Constituționale revenindu-i doar rolul de a cenzura constituționalitatea unei interpretări consacrate. În acest sens, prin

Decizia nr. XXVIII din 18 septembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, cu privire la înțelesul noțiunii de „pedeapsă prevăzută de lege“ a statuat că „în cazul învinuiților sau inculpaților minori între 14 și 16 ani, prin pedeapsă prevăzută de lege în accepțiunea reglementării din articolul menționat se înțelege pedeapsa prevăzută în textul care incriminează fapta săvârșită în forme consumate, fără luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de dispozițiile

art. 109 din Codul penal “.

67.

Totodată, prin

Decizia nr. 7 din 9 februarie 2009 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 15 octombrie 2009, s-a statuat că în aplicarea dispozițiilor

art. 160^2 alin. 1 ultima teză

și

art. 160^4 alin. 1 ultima teză din Codul de procedură penală din 1968

- referitoare la posibilitatea liberării sub control judiciar sau pe cauțiune în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani - „cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune sunt admisibile în ipoteza săvârșirii infracțiunii prevăzute de

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003

- preluat de

art. 367 alin. (1) din Codul penal

- dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat nu depășește 18 ani“.

68.

Prin urmare, se desprinde concluzia potrivit căreia dispozițiile

art. 141^1 din Codul penal din 1969

și

art. 187 din Codul penal

nu aduc atingere prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (3)

și (5), deoarece legea definește în mod clar ce se înțelege prin noțiunea de „pedeapsă prevăzută de lege“, urmând ca, la nevoie, să se facă apel la interpretarea judiciară ori la o asistență juridică calificată. În acest sens, ținând seama de principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141 și Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

69.

În concluzie, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 141^1 din Codul penal din 1969

și

art. 187 din Codul penal

este neîntemeiată.

70.

În ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004

privind denominarea monedei naționale, autorul susține că sunt afectate dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (3)

și (5) referitor la statul de drept și la respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor și

art. 76 alin. (1)

referitor la adoptarea legilor.

71.

Astfel s-a arătat că ultimul act material al infracțiunii continuate de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice reținută în sarcina inculpatului din cauză, a fost săvârșit la data de 13 aprilie 2006 și că prejudiciul cauzat statului se ridică la suma de 8.000.000 euro. Or, noțiunea de „consecințe deosebit de grave“ a fost definită în

art. 146 din Codul penal din 1969

care făcea referire la o pagubă materială mai mare de 2.000.000.000 lei. Acest din urmă articol a fost modificat prin

art. I pct. 51 din Legea nr. 278/2006

pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006, sens în care prin „consecințe deosebit de grave“ se înțelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei. Prin urmare, s-a susținut că la data săvârșirii de către inculpat a presupusei infracțiuni de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată prevăzută de

art. 26

raportată la

art. 248

și

248^1 din Codul penal din 1969 , prin noțiunea de „consecințe deosebit de grave“ se înțelegea o pagubă mai mare de 2.000.000.000. lei.

Articolul 146

din Codul penal din 1969

în sensul definirii noțiunii de „consecințe deosebit de grave“ ca reprezentând o pagubă materială mai mare de 200.000 lei a fost modificat abia la data de 12 august 2006, ulterior săvârșirii de către inculpat a presupusei fapte de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată.

72.

Cu privire la această critică, Curtea constată că nu poate fi primită, deoarece încadrarea juridică corectă a unei fapte penale nu este o problemă de constituționalitate, ci una de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale criticate, ce ține de resortul instanțelor de judecată de drept comun. În acest sens, Curtea Constituțională face trimitere la

Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care s-a statuat că prin modificările aduse succesiv dispozițiilor legale din Codul penal care definesc înțelesul noțiunii de „consecințe deosebit de grave“ s-a urmărit de către legiuitor doar adaptarea la fluctuația cursului monedei în circulație a cuantumului valoric ce imprimă, în momentele adoptării diverselor acte normative modificatoare, caracter deosebit de grav. De aceea, în cazul contestației la executare prin care se invocă modificarea înțelesului noțiunii de „consecințe deosebit de grave“, nu se poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și nici nu se poate reduce ulterior pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înțelesului noțiunii supuse atenției nu este identică cu cerința de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară la care se referă

art. 14

și

15 din Codul penal din 1969.

73.

De asemenea, s-a mai susținut că potrivit textului criticat, respectiv

art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 , „Toate sumele în monedă veche prevăzute în actele normative emise anterior datei de 1 iulie 2005 se înlocuiesc cu sumele în monedă nouă, prin împărțirea la 10.000“. Prin urmare, câtă vreme

Legea nr. 348/2004

este o lege ordinară, iar Codul penal o lege organică, prevederile contestate afectează dispozițiile

art. 76 alin. (1) din Constituție,

întrucât nu puteau modifica

art. 146 din Codul penal din 1969 , în varianta anterioară modificării sale prin Legea nr. 278/2006. Așa fiind, s-a susținut că sunt afectate și dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (3)

și

(5) , deoarece sunt încălcate dispozițiile

art. 59

referitoare la modificarea unui act normativ și

art. 67

referitoare la evenimente legislative implicite, ambele din

Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora pentru exprimarea normativă a intenției de modificare a unui act normativ trebuie să se nominalizeze expres textul vizat și, totodată, numai în cazuri deosebite, în care la elaborarea și adoptarea unei reglementări nu este posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite.

74.

Cu privire la această critică, Curtea constată că premisa de la care autorul pornește este una eronată deoarece, prin

art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004

nu se produce o modificare a actelor normative în sens material prin schimbarea conținutului normelor juridice, ci se instituie, în mod formal, o operațiune de denominare care, potrivit

art. 1 alin. (2)

din lege, reprezintă „acțiunea de reducere a valorii nominale a însemnelor monetare“. Practic, denominarea reprezintă procedeul prin care se reduce valoarea nominală a unor însemne monetare, procedeu denumit popular și „tăierea zerourilor“. În plus, nu poate fi primită nici susținerea autorului excepției potrivit căreia prin denominare suma ce reprezenta, potrivit Codului penal, paguba materială ce se circumscria noțiunii de „consecințe deosebit de grave“, a fost micșorată, deoarece valoarea pagubei este aceeași, ea fiind numai exprimată în altă unitate monetară - din ROL în RON. Totodată, proporția dintre valoarea prejudiciului produs și valoarea de referință a consecințelor deosebit de grave a rămas aceeași, situație care nu este de natură a afecta în niciun fel principiul previzibilității legii și securitatea raporturilor juridice. De altfel, acțiunea de reducere a valorii nominale a însemnelor bănești a fost un procedeu pur tehnic cu efecte antiinflaționiste, ce nu a produs vreo modificare în valoarea reală a bunurilor, drepturilor și obligațiilor născute anterior datei de 1 iulie 2005, actul normativ instituind posibilitatea circulației în paralel, timp de 18 luni, a monedelor noi și vechi, în scopul de a facilita conversia, de a reduce costurile financiare și de a evita percepția de către public că denominarea își propune confiscarea monedelor actuale la data apariției actului normativ, prețurile și tarifele bunurilor și serviciilor fiind, potrivit

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 348/2004 , afișate atât în moneda veche, cât și în cea nouă până la data de 30 iunie 2006.

75.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992,

cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Nicolae Valentin în Dosarul nr. 8.311/105/2008** al Tribunalului Prahova - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 28

și

art. 141^1 din Codul penal din 1969 ,

art. 50

și

art. 187 din Codul penal

și

art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004

privind denominarea monedei naționale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Prahova - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 noiembrie 2016.