Decizia nr. 133/2017

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Marin Blidar în Dosarul nr. 1.959/83/2015 al Tribunalului Satu Mare - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.257D/2016.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 10 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.959/83/2015, Tribunalul Satu Mare - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală . Excepția a fost ridicată de Marin Blidar în cadrul unei cauze civile având ca obiect acțiunea pentru repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul privării nelegale de libertate.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține, în esență, că normele procesual penale criticate sunt neconstituționale în măsura în care nu permit accesul la instanță [s.n. civilă] persoanelor arestate nelegal pe motiv că instanța penală a omis să constate caracterul nelegal al privării de libertate.

6.

Tribunalul Satu Mare - Secția I civilă apreciază că dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

sunt neconstituționale în măsura în care exercitarea dreptului de acces la instanță, pentru repararea prejudiciului moral și material al persoanelor față de care în procesul penal au fost luate măsuri privative de libertate, este condiționat de constatarea caracterului nelegal al privării de libertate numai în procedura penală, respectiv prin ordonanță a procurorului, prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei. Apreciază că este constituțională condiționarea exercitării dreptului la repararea pagubei materiale sau a daunei morale rezultate din măsurile de privare nelegală de libertate în măsura în care caracterul nelegal poate fi constatat și de către instanța civilă după finalizarea definitivă a procesului penal, chiar dacă instanța penală a omis să se pronunțe asupra legalității sau nelegalității detenției preventive.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, face referire la literatura de specialitate, care a reținut, în acord cu jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că, în absența unei asemenea statuări a instanței penale cu privire la legalitatea măsurii privative de libertate, această dezlegare cade în sarcina instanței civile învestite cu soluționarea unei cereri întemeiate pe prevederile

art. 504 alin. 2

și

3 din Codul de procedură penală din 1968 .

9.

Avocatul Poporului precizează că își menține punctul de vedere în sensul neconstituționalității dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , exprimat în Dosarul Curții Constituționale nr. 1.134D/2015 și reținut în

Decizia Curții Constituționale nr. 179 din 29 martie 2016 .

10.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , având următorul conținut: „Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.“

13.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (3)

referitor la principiile statului de drept și

alin. (5)

referitor la principiul legalității,

art. 21 alin. (1)-(3)

referitor la dreptul de acces la justiție și dreptul un proces echitabil,

art. 52 alin. (3)

potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare și

art. 142 alin. (1)

potrivit căruia Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, din perspectiva unor critici identice cu cele formulate în prezenta cauză. Astfel, prin

deciziile nr. 48 din 16 februarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016,

nr. 179 din 29 martie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, și

nr. 271 din 10 mai 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate cu un atare obiect.

15.

În motivarea acestei soluții, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

sunt similare prevederilor

art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 , care au fost supuse controlului de constituționalitate prin

deciziile nr. 417 din 14 octombrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004,

nr. 221 din 21 aprilie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, și

nr. 78 din 5 februarie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituțional prevăzut de

art. 52 alin. (3) din Constituție , conform căruia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii [...]“ și, pe cale de consecință, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condițiile legii. Prin aceleași decizii, Curtea a reținut că prevederile

art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968

nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiție, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanță și cu dispozițiile constituționale ale

art. 126 alin. (2) , în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege. De asemenea, Curtea a statuat că reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea libertății individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiție al acelor persoane care nu se regăsesc în unul din cazurile enumerate în

art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 , acestea având posibilitatea de a-și valorifica dreptul în justiție pe alte căi legale, dar în condițiile legii și urmând procedura prevăzută de lege.

16.

Curtea a reținut, totodată, că, prin actualele norme procesual penale - respectiv

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , legiuitorul a condiționat repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Această condiționare dă naștere, în sarcina organelor judiciare anterior menționate, unei obligații de a se pronunța prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea definitivă și care au făcut obiectul controlului pe calea contestației, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor

art. 204-206 din Codul de procedură penală . De asemenea, aceasta presupune obligația instanței de judecată, care se pronunță prin hotărâre definitivă asupra cauzei, de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate.

17.

Curtea a constatat că atribuirea de către legiuitor a competenței de a se pronunța asupra legalității măsurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care se pronunță în ultimă instanță în cauzele penale a fost realizată în exercitarea competenței sale constituționale prevăzută la

art. 61 alin. (1) din Constituție . Totodată, Curtea a reținut că stabilirea, prin dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , a condiției de admisibilitate pentru obținerea despăgubirilor în fața instanței civile, este în acord cu prevederile

art. 126 alin. (2) din Constituție , conform cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

18.

De asemenea, Curtea a reținut că, potrivit

art. 5 paragraful 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , orice persoană, victimă a unei arestări sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor aceluiași

art. 5 , are dreptul la reparații,

paragraful 5 al art. 5 din Convenție

fiind imediat următor celui care prevede că orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală. În aplicarea normelor europene precitate, prin Hotărârea din 12 decembrie 2002, pronunțată în Cauza N. C. împotriva Italiei, paragraful 49, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dispozițiile

art. 5 paragraful 5 din Convenție

sunt aplicabile în cazul unei privări de libertate în condiții contrare prevederilor

paragrafului 1

al acestui articol. S-a arătat, de asemenea, că dreptul la reparații prevăzut la

paragraful 5 al art. 5 din Convenție

presupune ca încălcarea dispozițiilor unuia dintre celelalte paragrafe să fie stabilită fie de către o instanță națională, fie de către o instituție prevăzută prin Convenție. Prin aceeași hotărâre, paragraful 52, s-a statuat că dreptul la reparații, garantat prin

art. 5 paragraful 5 din Convenție , trebuie asigurat, în mod efectiv, cu un suficient grad de certitudine. De asemenea, prin Hotărârea din 27 septembrie 1990, pronunțată în Cauza Wassink împotriva Olandei, paragraful 37, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statelor contractante nu le este interzisă condiționarea acordării unei indemnizații de dovada ce trebuie făcută de către cel interesat care a suferit un prejudiciu rezultat din această încălcare, întrucât în domeniul

art. 5 paragraful 5

calitatea de victimă este de conceput chiar în absența unui prejudiciu, dar nu există obligația de reparare fără să existe prejudiciu material sau moral ce are a fi reparat. În acest sens, dispozițiile

art. 5 din Convenție

condiționează acest drept la reparație de necesitatea stabilirii unei detenții ilegale, din perspectiva dispozițiilor

art. 5 paragrafele 1-4 , care consacră detenția legitimă. Astfel, în Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunțată în Cauza Pantea împotriva României, paragraful 301 și dispozitivul hotărârii, pct. 3-6, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat atât încălcarea

art. 5 paragraful 1

(arestarea fără existența unor rațiuni plauzibile că s-ar sustrage urmăririi penale, după comiterea unei infracțiuni) și, deopotrivă, încălcarea dispozițiilor

art. 5 paragraful 3

(deținerea a fost ordonată de o persoană care nu avea calitatea de „magistrat“, în sensul

Convenției , și că persoana nu a fost condusă „de îndată“ în fața unui asemenea magistrat), precum și încălcarea

art. 5 paragraful 4

(deoarece tribunalul nu a statuat într-un termen scurt cu privire la legalitatea deținerii sale), dar și a

art. 5 paragraful 5

(pentru a nu fi obținut reparație pentru detenție ilegală în dreptul intern), suma acordată petentului cu titlu de despăgubiri fiind una globală, însă cu temeiuri juridice diferite, dar care se integrează dispozițiilor

art. 5 din Convenție

și susțin protejarea dreptului la libertate și siguranță ca drept fundamental al omului. Curtea reține, totodată, și Hotărârea din 25 august 1987, pronunțată în Cauza Nölkenbockhoff împotriva Germaniei, paragraful 36, prin care sa statuat că nicio prevedere din Convenție nu dă acuzatului un drept la reparație pentru detenție provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate contra persoanei.

19.

În aceste condiții, având în vedere, pe de o parte, condiționarea acordării reparațiilor garantate prin

art. 5 paragraful 5 din Convenție

de constatarea, de către o instanță națională, a încălcării dispozițiilor

art. 5 paragrafele 2-4 din Convenție , iar, pe de altă parte, cerința de asigurare efectivă cu un suficient grad de certitudine la nivel național a dreptului la reparații astfel garantat, Curtea a constatat că obligația organelor judiciare, prevăzute la

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală , de a se pronunța, prin hotărârile definitive pe care le pronunță, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecție prevăzut la

art. 5 din Convenție . În acest sens, Curtea a constatat că dreptul la reparare a pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la

art. 539 din Codul de procedură penală

constituie o preluare, prin normele procesual penale naționale, a dispozițiilor

art. 5 paragraful 5 din Convenție . De asemenea, Curtea a reținut că standardul de protecție prevăzut prin

art. 5 paragraful 5 din Convenție

este unul minim, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție juridică sporită libertății individuale, prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din norma de la

art. 5 paragraful 5 din Convenție . Curtea a reținut, însă, că modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispozițiilor

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

își îndeplinesc această obligație nu constituie o problemă de constituționalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea și aplicarea legii.

20.

Cât privește susținerile potrivit cărora „acțiunea în repararea prejudiciului produs prin arestarea nelegală nu se deosebește cu nimic de acțiunea în răspundere civilă delictuală, astfel că nu se justifică impunerea unei cerințe suplimentare - respectiv condiția ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fie constatată printr-un act procedural penal anterior - față de reglementarea de drept comun“, Curtea a constatat că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în

Codul de procedură penală . Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în

art. 1.349

și

art. 1.357

-

art. 1.380 din noul Cod civil . Așadar, Curtea a reținut că procedura reglementată de

art. 539 din Codul de procedură penală

este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului „specialia generalibus derogant“. De asemenea, Curtea a reținut că procedura specială, reglementată în

art. 539 din Codul de procedură penală , vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile

art. 252

și

art. 253 din Codul civil

sau

art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată.

21.

Cu referire la susținerile autorului excepției, potrivit cărora „cercetarea condiției nelegalității măsurii privative de libertate ar trebui să cadă în sarcina instanței civile învestite cu soluționarea cererii de despăgubire“, Curtea a observat că, potrivit unora dintre instanțele naționale, în măsura în care caracterul nelegal al măsurii privative de libertate a fost stabilit de instanța penală, reevaluarea acestui aspect de către instanța civilă este contrară normelor procesual penale ale

art. 539 . Aceleași instanțe naționale apreciază, însă, că o atare evaluare a legalității măsurii privative de libertate ar putea fi realizată de către instanța civilă numai dacă instanța penală a omis sau cadrul procesual nu i-a impus să statueze asupra acestui aspect ori pentru alte motive de nelegalitate, decât cele analizate de organele judiciare în cadrul controlului legalității măsurilor preventive privative de libertate în cursul procesului penal, sau în măsura în care hotărârile „intermediare“ prin care a fost verificată legalitatea măsurilor preventive au fost absolut nemotivate ori alte asemenea motive identificate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la prevederile

art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție , respectiv

art. 9 din Codul de procedură penală . Curtea a reținut, însă, că aceste din urmă aspecte nu sunt veritabile critici de neconstituționalitate, ci, în realitate, privesc modul de interpretare și aplicare a prevederilor de lege criticate. O eventuală problemă de practică neunitară a instanțelor naționale cu privire la competența instanței civile de a se pronunța referitor la legalitatea măsurii privative de libertate nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, ci este de competența instanței supreme, având în vedere rolul său, consacrat constituțional, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.

22.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor precitate sunt aplicabile și în prezenta cauză.

23.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A. d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Marin Blidar în Dosarul nr. 1.959/83/2015 al Tribunalului Satu Mare - Secția I civilă și constată că dispozițiile

art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 9 martie 2017.