Decizia nr. 647/2021

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Ștefan Gabriel Ivan în Dosarul nr. 2.430/308/2016/a2 al Curții de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.838D/2018.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții Constituționale acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate și de menținere a jurisprudenței instanței de control constituțional în materie. În acest sens, invocă

deciziile Curții Constituționale nr. 506 din 5 iulie 2016

și

nr. 517 din 17 iulie 2018 . Subliniază că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la apărare consacrat constituțional, întrucât acesta nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 13 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 2.430/308/2016/a2, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală . Excepția a fost ridicată de Ștefan Gabriel Ivan în soluționarea apelului declarat împotriva Sentinței penale nr. 111 din 2 mai 2018, pronunțată de Judecătoria Sighișoara în Dosarul nr. 2.430/308/2016. Autorul excepției a invocat în fața instanței de apel, în temeiul

art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală , existența unui caz de nulitate absolută prin raportare la lipsa unei apărări efective. A susținut că, deși a avut apărător ales, în fața instanței de fond a fost audiat în lipsa acestuia și nu s-a dispus desemnarea unui avocat din oficiu, prima instanță considerând că își poate face singur apărarea.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată că a considerat necesar să își angajeze apărător în fața instanței de fond, având în vedere caracterul complex al actului de sesizare, numărul semnificativ de infracțiuni ce au făcut obiectul dosarului penal și întrucât nu are cunoștințe juridice. Susține că avocatul ales nu a depus toate diligențele necesare pentru a-i asigura o apărare eficace (nu s-a prezentat la termenele de judecată, nu a făcut cereri în probațiune etc.). Cu toate acestea, întrucât niciuna dintre infracțiunile pentru care autorul a fost trimis în judecată nu este sancționată cu pedeapsa detențiunii pe viață sau închisorii mai mare de 5 ani, instanța nu a desemnat un avocat din oficiu pentru termenele la care avocatul ales a omis să se prezinte, deși era evident că avocatul ales nu a asigurat o apărare efectivă. În esență, susține că această situație relevă faptul că dispozițiile

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

sunt inaplicabile, întrucât nu sunt suficient de clare, așa încât lasă loc unei aplicări arbitrare și pot duce la situații în care persoane urmărite penal sau trimise în judecată pentru fapte similare să beneficieze de avocat din oficiu, în temeiul

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală , sau să nu beneficieze, în funcție de organul judiciar în fața căruia se află.

6.

Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reține că dispozițiile

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

nu sunt contrare dreptului la apărare consacrat de

art. 24 din Constituție , având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabilește și cazurile în care consideră că este necesar. Întrucât

Legea fundamentală

garantează dreptul la apărare, iar nu și pe cel la asistență juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. În cazurile în care legea impune asistența juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituții de cert interes social, care funcționează atât în favoarea suspectului și a inculpatului, cât și în vederea asigurării unei bune desfășurări a procesului penal, în considerarea unor situații speciale ce rezultă din însăși enumerarea cuprinsă în textul de lege.

7.

Consideră, totodată, că dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc nici dreptul subiecților procesuali interesați să se adreseze justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor lor legitime și să se prevaleze, în tot cursul procesului penal, de toate garanțiile care condiționează, într-o societate democratică, procesul echitabil, potrivit

art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală , și, de asemenea, nu aduc atingere principiului egalității cetățenilor în fața legii, din moment ce

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, reține că incidența dispozițiilor

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistență juridică din oficiu, dacă nu are avocat ales și se află într-una dintre situațiile reglementate de acest text legal, având în vedere că principiul egalității presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeași situație juridică, iar nu uniformizarea situațiilor în care se poate afla o persoană.

8.

Apreciază că modul de interpretare și aplicare de către organul judiciar a dispozițiilor

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, fiind de competența instanțelor judecătorești, și, în acest sens, invocă jurisprudența prin care instanța de control constituțional s-a pronunțat în acest sens (de pildă,

deciziile nr. 517 din 17 iulie 2018 ,

nr. 219 din 17 aprilie 2018 ,

nr. 506 din 5 iulie 2016

și

nr. 328 din 24 mai 2016 ). De asemenea, consideră că dispozițiile legale criticate nu încalcă prevederile

art. 124 din Constituție , cât timp norma criticată nu împiedică înfăptuirea justiției în numele legii, nu imprimă prevederi care să afecteze caracterul unic, imparțial și egal pentru toți al justiției și nici independența judecătorilor.

9.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală , care au următorul conținut: „Asistența juridică este obligatorie: [...] b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea; [...]“.

13.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5),

potrivit căruia, în România, respectarea

Constituției , a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale

art. 16

privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, ale

art. 21 alin. (3) , conform căruia părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, ale

art. 23 alin. (12) , potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii, ale

art. 24

referitor la dreptul la apărare și ale

art. 124 alin. (2)

care statuează că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțate deciziile

nr. 328 din 24 mai 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 10 august 2016,

nr. 506 din 5 iulie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 20 octombrie 2016,

nr. 219 din 17 aprilie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 6 iulie 2018,

nr. 517 din 17 iulie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 22 octombrie 2018, și

nr. 519 din 24 septembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 27 ianuarie 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

15.

Astfel, în motivarea soluției menționate, Curtea a reținut că

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

reglementează unul dintre cazurile de asistență juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, și anume cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, și, totodată, că

art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală

instituie în sarcina organului judiciar obligația de a asigura prezența unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu și-a ales un avocat, în cazurile în care asistența juridică este obligatorie. Respectarea de către organul judiciar a acestei obligații este garantată prin intermediul

art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală , care sancționează cu nulitatea absolută încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit

art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală .

16.

Așadar, Curtea a constatat că dispozițiile

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

nu aduc atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile

art. 24 din Constituție , având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabilește și cazurile în care consideră că este necesar. De vreme ce

Legea fundamentală

garantează dreptul la apărare, iar nu și pe cel la asistență juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, așa cum a statuat instanța de control constituțional printr-o bogată jurisprudență cu privire la dispozițiile

art. 171 alin. 2

și

3 din Codul de procedură penală din 1968 , dispoziții cu un conținut similar cu cel al

art. 90 lit. b)

și

c) din noul Cod de procedură penală

(de exemplu,

deciziile nr. 600 din 21 septembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006,

nr. 62 din 31 ianuarie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008,

nr. 102 din 14 februarie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2008,

nr. 312 din 13 martie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 17 aprilie 2008,

nr. 771 din 1 iulie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2008,

nr. 834 din 22 iunie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 30 iulie 2010,

nr. 313 din 3 martie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 12 aprilie 2011, și nr. 970 din 12 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 august 2011). Prin urmare, nu se poate susține că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale pentru că nu prevăd că asistența juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistență juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de

art. 24 din Constituție , se referă la asistența juridică facultativă, iar excepțiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistența juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituții de cert interes social, care funcționează atât în favoarea suspectului și a inculpatului, cât și în vederea asigurării unei bune desfășurări a procesului penal, în considerarea unor situații speciale ce rezultă din însăși enumerarea cuprinsă în textul de lege.

17.

De asemenea, Curtea a reținut și faptul că norma cuprinsă în

art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală

- care este mai favorabilă decât norma corespondentă din

art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ce prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer - asigură inculpatului un apărător din oficiu atunci când acesta nu are posibilitatea să beneficieze de serviciile unui avocat ales, iar asistența juridică este obligatorie, și anume în cazurile stabilite de

art. 90 din Codul de procedură penală .

18.

Curtea a constatat, totodată, că dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc nici dreptul subiecților procesuali interesați de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor lor legitime și de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanțiile care condiționează, într-o societate democratică, procesul echitabil, potrivit

art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală . De asemenea, Curtea nu a reținut nici critica adusă dispozițiilor

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de

art. 16 alin. (1) din Constituție , câtă vreme dispozițiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, instanța de control constituțional a reținut că incidența dispozițiilor

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de

asistență juridică din oficiu dacă nu are avocat ales și se află într-una dintre situațiile reglementate de acestea, având în vedere că principiul egalității presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeași situație juridică, iar nu uniformizarea situațiilor în care se poate afla o persoană ( Decizia nr. 328 din 24 mai 2016 , paragrafele 18 și 19).

19.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

20.

Totodată, față de criticile formulate în prezenta cauză, Curtea reține că este neîntemeiată susținerea potrivit căreia legiuitorul lasă la aprecierea discreționară a instanței de judecată existența în concret a ipotezei vizate de

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală , câtă vreme circumstanțele de natură a-l împiedica pe inculpat să își facă singur apărarea pot să fie dovedite în fața judecătorului de cameră preliminară și să atragă nulitatea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, dacă judecătorul apreciază că, în raport cu aceste circumstanțe, era necesară desemnarea unui avocat din oficiu. De altfel, modul de interpretare și aplicare de către organul judiciar a dispozițiilor

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte, fiind de competența instanțelor judecătorești.

21.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ștefan Gabriel Ivan în Dosarul nr. 2.430/308/2016/a2 al Curții de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și constată că dispozițiile

art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 octombrie 2021.