Decizia nr. 650/2021

Articolul 90

lit. c) : „Asistența juridică este obligatorie: [...] c) în cursul procedurii în cameră preliminară și în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.“;

–

Articolul 454

alin. (1 ): „Situațiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la

art. 453 alin. (1) lit. b)-d ) se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei constatând existența falsului sau existența faptelor și săvârșirea lor de respectivele persoane.“

11.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autoarea excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 16

referitor la egalitatea în drepturi, ale

art. 21

privind accesul liber la justiție, ale

art. 24 alin. (1)

referitor la dreptul la apărare și ale

art. 53

privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și a prevederilor

art. 3 referitor la interzicerea torturii din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale

art. 4

paragraful 2 - privind redeschiderea procesului penal în cazul în care fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată - din Protocolul nr. 7 la Convenție.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, prin Sentința penală nr. 388/F din 15 decembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 3.758/93/2017, Tribunalul Ilfov - Secția penală a reținut că revizuenta, autoare a excepției, a formulat cerere de revizuire întemeiată pe cazul prevăzut de dispozițiile

art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală , întrucât „situația de fapt a fost greșit reținută de către instanță, în special datorită faptului că inculpata a ascuns adevărul organelor judiciare“. Astfel, revizuenta a susținut că, din cauza faptului că nu a beneficiat de asistență juridică în faza de urmărire penală, nu a prezentat situația reală nici procurorului și nici medicului legist. Ulterior, aceasta a completat cererea de revizuire, invocând și prevederile

art. 453 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală

- cu privire la săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă de către fostul soț al revizuentei -, ale

art. 453 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală

- pe motiv că raportul de expertiză medico-legală psihiatrică ar conține mențiuni false -, precum și ale

art. 453 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală

- în sensul că procurorul de caz s-ar face vinovat de săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de dispozițiile

art. 297 din Codul penal . Prin sentința mai sus menționată, instanța de judecată a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, reținând, printre altele, că, „potrivit

art. 454 din Codul de procedură penală , situațiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la

art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală

se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei constatând existența falsului sau existența faptelor și săvârșirea lor de către respectivele persoane, în cazul de față, de către procurorul de caz și de către medicul legist. [...] Așadar, întrucât față de procurorul de caz, față de medicul legist ori față de martorii audiați în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de condamnare pentru fapte de fals, abuz în serviciu, neglijență în serviciu, respectiv mărturie mincinoasă, situațiile prevăzute de

art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală , invocate de către condamnata Canalos Varga Ionela în cererea formulată, nu pot constitui cazuri de revizuire [...]“. Având în vedere cele arătate, Curtea constată că dispozițiile

art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală

- potrivit cărora asistența juridică este obligatorie în cursul procedurii în cameră preliminară și în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani - și ale

art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală

- privind dovedirea prin hotărâre judecătorească definitivă a situațiilor care constituie cazurile de revizuire prevăzute la

art. 453 alin. (1) lit. b)-d)

- au legătură cu soluționarea cauzei în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, aceasta îndeplinind condițiile de admisibilitate stabilite de prevederile

art. 29 din Legea nr. 47/1992 .

13.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală , Curtea reține că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție invocate și în prezenta cauză și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 830 din 12 decembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 30 aprilie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a reținut (în paragrafele 16-19) că dispozițiile

art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală

nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile

art. 24 din Constituție , având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabilește și situațiile în care consideră că este necesar. Așadar, de vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu și pe cel la asistență juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care asistența juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Nu se poate susține că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale numai pentru că nu prevăd că asistența juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistență juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de prevederile

art. 24 din Constituție , se referă la asistența juridică facultativă, cazurile în care asistența juridică este obligatorie fiind lăsate la aprecierea exclusivă a legiuitorului. Astfel, situațiile în care legea impune asistența juridică obligatorie a suspectului sau a

inculpatului se caracterizează prin aceea că apărarea are valoarea unei instituții de cert interes social, care funcționează atât în favoarea suspectului și a inculpatului, cât și în vederea asigurării unei bune desfășurări a procesului penal, în considerarea unor situații speciale ce rezultă din însuși textul de lege criticat.

14.

Prin

Decizia nr. 830 din 12 decembrie 2019 , mai sus citată, Curtea nu a putut reține nici critica adusă dispozițiilor

art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală

cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de prevederile

art. 16 alin. (1) din Constituție , câtă vreme dispozițiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, incidența dispozițiilor

art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală

nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistență juridică din oficiu dacă nu are avocat ales și se află într-una dintre situațiile reglementate de textul de lege criticat, având în vedere că principiul egalității presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeași situație juridică, iar nu uniformizarea situațiilor în care se poate afla o persoană.

15.

Totodată, prin decizia mai sus menționată, Curtea a constatat că persoanele care au calitatea de suspect sau inculpat în cursul urmăririi penale și cele care au calitatea de inculpat în cursul procedurii de cameră preliminară și al judecății se află în situații juridice diferite, chiar dacă sunt acuzate de săvârșirea unor infracțiuni din aceeași categorie, respectiv infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau detențiunea pe viață, diferență determinată de specificul celor două faze procesuale invocate și de drepturile și obligațiile diferite pe care părțile procesului penal le au în cadrul acestora. Aceste aspecte justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit sub aspectul asigurării asistenței juridice din oficiu, fără ca, în acest fel, textul de lege criticat să contravină prevederilor

art. 16 alin. (1) din Constituție . De altfel, în cursul urmăririi penale, persoanele în sarcina cărora este reținută săvârșirea unor infracțiuni din categoria anterior menționată au dreptul de a-și angaja un avocat, fiindu-le asigurat, conform aceleiași jurisprudențe, dreptul la apărare.

16.

În același sens sunt și

Decizia nr. 328 din 24 mai 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 10 august 2016,

Decizia nr. 506 din 5 iulie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 20 octombrie 2016,

Decizia nr. 134 din 20 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 5 iulie 2018, și

Decizia nr. 519 din 24 septembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 27 ianuarie 2020.

17.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală , pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

18.

De asemenea, pentru motivele arătate mai sus, Curtea constată că dispozițiile

art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală

nu aduc atingere nici principiului liberului acces la justiție, consacrat de prevederile

art. 21 din Constituție . Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, iar regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile

art. 126 alin. (2) din Constituție

- potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - și din cele ale

art. 129 din Legea fundamentală , în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege, cu respectarea regulii consacrate de

art. 21 alin. (2) din Constituție , potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994,

Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 22,

Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 24, și

Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 24).

19.

Referitor la prevederile

art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală , Curtea reține că acestea vizează dovedirea prin hotărâre judecătorească a cazurilor de revizuire prevăzute de dispozițiile

art. 453 alin. (1) lit. b)-d)

din același cod, și anume când: hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, pe opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată [lit. b)]; un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză [lit. c)]; un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză [lit. d)].

20.

Curtea apreciază că nu poate fi reținută critica autoarei excepției, potrivit căreia fixarea anumitor limite în dovedirea unor cazuri de revizuire este contrară dreptului la un proces echitabil, pe motiv că „falsul“ și „încălcarea dreptului la apărare“ ar trebui să fie constatate „și de alte instanțe, de o expertiză sau chiar direct, când rezultă cu evidență din realitatea faptelor“. Astfel, situațiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute de Codul de procedură penală în dispozițiile

art. 453 alin. (1) lit. b)

- mărturie mincinoasă,

lit. c)

- înscrisuri declarate false și

lit. d)

- infracțiuni comise de organele judiciare se dovedesc, potrivit prevederilor

art. 454 alin. (1) din același cod , prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanța s-a pronunțat asupra fondului cauzei, constatând existența falsului sau existența faptelor și săvârșirea lor de respectivele persoane, fără ca reglementarea criticată să aducă atingere egalității în drepturi, accesului liber la justiție și dreptului la apărare, principii consacrate de prevederile

art. 16 , ale

art. 21

și ale

art. 24 alin. (1) din Constituție .

21.

Curtea observă că, spre deosebire de reglementarea anterioară [ art. 394 alin. 1 lit. b)-d) din Codul de procedură penală din 1968 ], legea nouă nu mai prevede posibilitatea dovedirii acestor cazuri de revizuire prin ordonanța procurorului. Pe de altă parte, dispozițiile

art. 454 alin. (2) din noul Cod de procedură penală

- ca, de altfel, și prevederile

art. 395 alin. 2 din vechiul Cod

- stabilesc că în cazurile în care dovada nu poate fi făcută prin hotărâre judecătorească, dată fiind existența

unei cauze care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, proba cazurilor de revizuire prevăzute la

art. 453 alin. (1) lit. b)-d)

se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.

22.

În temeiul prevederilor

art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală , criticate în cauza de față, cazurile de revizuire prevăzute de dispozițiile

art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală

se dovedesc, în primul rând, prin hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei pentru mărturie mincinoasă, fals în înscrisuri sau o infracțiune comisă de organul judiciar în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere. De asemenea, cazurile de revizuire menționate mai sus pot fi dovedite și prin hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal. Astfel, situația care constituie caz de revizuire se poate dovedi prin hotărârea de achitare atunci când, de exemplu, achitarea s-a dispus pentru că fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege [ art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul de procedură penală ] sau pentru că există o cauză justificativă ori de neimputabilitate [ art. 16 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală ]. În fine, cazurile de revizuire mai sus menționate pot fi dovedite prin hotărârea de încetare a procesului penal atunci când instanța a stabilit că fapta există și că a fost comisă cu vinovăție, dar a dispus încetarea procesului penal, constatând că a intervenit o lege de amnistie sau prescripția răspunderii penale [ art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală ]. În schimb, dacă, de exemplu, prin hotărâre s-a dispus achitarea pentru că fapta nu există [ art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală ] ori nu este prevăzută de legea penală [ art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală ] sau pentru că nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea [ art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală ] sau încetarea procesului penal în cazul infracțiunii de mărturie mincinoasă pentru că există cauza de nepedepsire prevăzută în

art. 273 alin. (3) din Codul pena l [ art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală ], cererea de revizuire va fi respinsă, nefiind admisă dovedirea existenței faptei ori a inexistenței cauzei de nepedepsire prin alte mijloace de probă.

23.

Curtea constată că dispozițiile

art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală

nu încalcă nici prevederile

art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care instituie ca excepție de la principiul ne bis in idem (dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori) redeschiderea procesului penal în cazul în care fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. Prevederile

art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7

reprezintă o limitare a aplicării principiului securității juridice în materie penală, având în vedere că cerința de securitate juridică nu este absolută. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „viciu fundamental“, în sensul

art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 , desemnează o încălcare gravă a unei norme de procedură, care aduce o atingere importantă integrității procedurii precedente, astfel că simpla reevaluare a actelor dosarului de către procuror sau de către instanța de grad superior nu poate îndeplini acest criteriu (Hotărârea din 8 iulie 2019, pronunțată în Cauza Mihalache împotriva României, paragrafele 129 și 133). Or, dispozițiile

art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală

se înscriu în reglementarea instituției revizuirii, prin care Codul de procedură penală instituie un astfel de mecanism de redeschidere a procesului penal în cazul apariției unor fapte noi sau al descoperirii unor fapte necunoscute ori a unui viciu fundamental în cadrul procedurii anterioare, fără a aduce vreo atingere prevederilor

art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7

la Convenție.

24.

Referitor la invocarea dispozițiilor

art. 3 privind interzicerea torturii din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea reține că principiul menționat nu este incident în prezenta cauză.

25.

În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin dispozițiile

art. 90 lit. c)

și ale

art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală , a prevederilor

art. 53 din Legea fundamentală , aceasta nu poate fi reținută, textul constituțional invocat fiind aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de față.

26.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție,

precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ionela Canalos Varga (în prezent, Mitru) în Dosarul nr. 3.758/93/2017 al Tribunalului Ilfov - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 90 lit.c)

și ale

art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Ilfov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 octombrie 2021.