Decizia nr. 2
II din 5 iunie 2000 privind executarea silită asupra bunurilor imobile în raport cu dispozițiile art. 373 și 491 din Codul de procedură civilă
prezumat în vigoare
Textul nu are o structură pe articole recunoscută și este afișat ca atare.
Sub președinția președintelui Curții Supreme de Justiție, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, cu privire la instanța competența sa procedeze la executarea silită asupra bunurilor imobile în raport cu dispozițiile art. 373 și 491 din Codul de procedură civilă.
Ministerul Public a fost reprezentat de Ion Ionescu, prim-adjunct al procurorului general, care a susținut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că instanța competența sa procedeze la executarea silită a bunurilor imobile este judecătoria în a carei circumscripție se afla situat imobilul.
SECȚIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constata următoarele:
În aplicarea prevederilor art. 491 din Codul de procedură civilă instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar în legătură cu instanța căreia îi revine competența de a proceda la executarea silită a bunurilor imobile.
Astfel unele instanțe, întemeindu-se pe dispozițiile art. 373 din Codul de procedură civilă referitoare la executarea hotărârilor prin mijlocirea primei instanțe, au considerat ca judecătoriei îi revine competența să execute hotărârile judecătorești privind bunuri imobile numai atunci când aceasta a soluționat cauza în prima instanța, în celelalte cazuri competența de a executa asemenea hotărâri revenind tribunalului.
S-a argumentat în sprijinul acestei soluții ca prevederile art. 373 din Codul de procedură civilă, constituind norma generală, au aplicabilitate mai larga decât cele din art. 491 din Codul de procedură civilă, care au conținut special, restrâns, impunandu-se astfel față de acestea din urma și explicandu-le sensul.
Alte instanțe, dimpotriva, s-au pronunțat în sensul că instanța competența sa procedeze la executarea silită a bunurilor imobile este judecătoria în a carei circumscripție se afla situat imobilul.
Aceste din urma instanțe au procedat corect.
Prin art. 373 alin. 1 din Codul de procedură civilă se prevede că "hotărârile se vor executa prin mijlocirea primei instanțe", iar "în cazul în care prima instanța este o curte de apel, hotărârea se executa prin mijlocirea tribunalului din localitatea în care își are sediul curtea de apel".
Din aceste dispoziții cu caracter general rezultă, în principiu, ca hotărârile pronunțate în materie civilă se executa de prima instanța, în afară cazului în care prin lege se dispune altfel, cum ar fi, de exemplu, atunci când hotărârea este pronunțată în prima instanța de o curte de apel.
Or, de la aceasta regula se face excepție și în cazul în care executarea silită privește bunuri imobile.
Într-adevăr, în conformitate cu art. 491 din Codul de procedură civilă "vânzarea silită a bunurilor nemișcătoare se va urmări la judecătoria unde se afla imobilul [...]".
O atare dispoziție, derogatorie de la regula ca executarea silită are loc la prima instanța, își are explicatia în natura bunurilor imobile care oferă posibilitatea ca verificarea și urmărirea situației acestora să fie realizate mai complet și în condiții de garanții sporite la judecătoria în a carei circumscripție se afla situat imobilul.
În acest sens atribuirea competentei de a proceda la executarea silită a bunurilor imobile judecătoriei în a carei circumscripție este situat imobilul se impune pentru ca o astfel de executare necesita și verificarea registrelor de publicitate imobiliară, care se afla la judecătoria în a carei raza teritorială se afla situat imobilul, iar procesul-verbal de situație, afiptele și publicațiile, precum și ținerea evidentei acestor operațiuni, astfel cum sunt reglementate prin dispozițiile art. 499-510 din Codul de procedură civilă, pot fi realizate în condiții mai bune și cu mai mare rapiditate la judecătoria în a carei circumscripție este situat imobilul.
Tot astfel trebuie avut în vedere ca, în caz de concurs al mai multor urmăriri individuale, prin art. 520 alin. 3 din Codul de procedură civilă se prevede că în situația "când un imobil este urmărit înaintea mai multor judecătorii, întrunirea (urmăririlor) se va face la judecătoria aleasă în prima ipoteca, iar în lipsa unei asemenea alegeri, la judecătoria situației imobilului".
Asa fiind, reglementarea cu caracter general privind executarea silită, de la art. 373 din Codul de procedură civilă, nu justifica inaplicarea dispoziției derogatorii privind competența de executare a hotărârilor în materie imobiliară, astfel cum este înscrisă în art. 491 din același cod. De altfel, o atare dispoziție nici nu poate fi inteleasa altfel deoarece, fiind de ordin procedural, este de stricta aplicare.
În consecința, în temeiul
art. 26 lit. b) din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993 , republicată, precum și al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează să se admită recursul în interesul legii și să se stabilească ca instanța competența sa procedeze la executarea silită a bunurilor imobile este judecătoria în a carei circumscripție se afla situat imobilul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în interesul legii.
În aplicarea dispozițiilor art. 491 din Codul de procedură civilă stabilește ca instanța competența sa procedeze la executarea silită a bunurilor imobile este judecătoria în a carei circumscripție se afla situat imobilul.
Dacă bunurile imobile sunt situate în circumscripțiile mai multor judecătorii, competența de a proceda la executarea lor silită revine judecătoriei unde persoana urmărită își are domiciliul sau reședința, dacă acestea se afla în vreuna dintre acele circumscripții, iar în caz contrar, competența revine oricăreia dintre judecătoriile în ale căror circumscripții se afla imobilele.
Pronunțată în ședința publică, la data de 5 iunie 2000.
PREȘEDINTELE CURȚII SUPREME DE JUSTIȚIE, PAUL FLOREA Prim-magistrat-asistent, Ioan Raileanu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.