Decizia nr. 693/2025

Elena-Simina Tănăsescu

- președinte

Asztalos Csaba-Ferenc

- judecător

Mihai Busuioc

- judecător

Mihaela Ciochină

- judecător

Dacian-Cosmin Dragoș

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a sintagmei „s-au tulburat grav“ din cuprinsul

art. 321 din Codul penal din 1969 , excepție ridicată de Ionuț Iordan în Dosarul nr. 704/179/2016 al Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.533D/2021.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se face trimitere la

Decizia Curții Constituționale nr. 682 din 31 mai 2011

care face vorbire despre gravitatea rezultatului produs al acestei fapte și despre diferența semnificativă dintre modalitatea normativă agravată și cea de bază. Totodată, se arată că atât literatura juridică de specialitate, cât și jurisprudența fac referire la noțiunile „liniște publică“ și „tulburare a liniștii publice“. Se menționează că această cerință esențială este atașată elementului material al infracțiunii reglementate prin textul criticat și este prevăzută și cu privire la fapta săvârșită în public, reglementată la

art. 184

și

152 din Codul penal din 1969 . În ceea ce privește liniștea publică, se susține că aceasta constituie un atribut al vieții sociale, în care raporturile dintre oameni, comportamentul lor și, în genere, activitățile la care participă în mod comun trebuie să fie respectate potrivit unor norme de respect reciproc, de securitate, de încredere reciprocă și de respect față de faptele celorlalți. În aceste condiții, tulburarea liniștii publice semnifică răsturnarea acestei atmosfere de liniște ce caracterizează raporturile obișnuite dintre oameni, iar elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute la

art. 321 alin. 2 din Codul penal din 1969

trebuie să aibă ca urmare această tulburare, care va fi apreciată de instanțele judecătorești, în fiecare caz în parte, în funcție de întreg probatoriul cauzei.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Decizia penală nr. 334/P din 29 martie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 704/179/2016, Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a sintagmei „s-au tulburat grav“ din cuprinsul

art. 321 din Codul penal din 1969 , excepție ridicată de Ionuț Iordan într-o cauză având ca obiect soluționarea unor apeluri formulate, printre alții, de autorul excepției împotriva unei sentințe prin care acesta a fost condamnat pentru comiterea mai multor infracțiuni, printre care și infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că sintagma criticată este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, întrucât din modul de reglementare a dispozițiilor

art. 321 din Codul penal din 1969

- Ultrajul contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice nu reiese în ce constă tulburarea gravă la care acestea fac referire. Se susține, totodată, că prevederile

art. 321 din Codul penal din 1969

au un caracter foarte general și ambiguu, neputându-se discerne între faptele incriminate prin dispozițiile

alin. 1

și cele prevăzute la

alin. 2

ale articolului analizat.

6.

Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că autorul excepției solicită, în realitate, completarea dispozițiilor legale criticate cu criterii potrivit cărora să poată fi determinat caracterul grav al faptelor de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, prevăzute la

art. 321 din Codul penal din 1969 .

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, sintagma „s-au tulburat grav“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 321 din Codul penal din 1969 . Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea deduce însă că aceasta vizează, în realitate, sintagma „s-au tulburat grav“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 321 alin. 2 din Codul penal din 1969 , care aveau următorul cuprins: „Dacă prin fapta prevăzută la alin. 1 s-au tulburat grav liniștea și ordinea publică, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.“

11.

Prevederile

art. 321 alin. 2 din Codul penal din 1969

au fost abrogate prin dispozițiile

art. 250 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Cu toate acestea, având în vedere cele statuate de Curtea Constituțională, cu valoare de principiu, prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, respectiv că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 29 alin. (1)

și ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate sintagma „s-au tulburat grav“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 321 alin. 2 din Codul penal din 1969 .

12.

Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

referitor la calitatea legii, ale

art. 21 alin. (3)

cu privire la dreptul la un proces echitabil, ale

art. 24 alin. (1)

referitoare la dreptul la apărare și ale

art. 124 alin. (2)

cu privire la înfăptuirea justiției, precum și prevederilor

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

ce reglementează dreptul la un proces echitabil și Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003. Sunt invocate, în acest ultim sens, prevederile constituționale ale

art. 11 alin. (1)

și

(2)

cu privire la dreptul internațional și dreptul intern și ale

art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului .

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 321 din Codul penal din 1969 , ce reglementau infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, prevedeau, la

alin. 1 , forma de bază a acestei infracțiuni, respectiv fapta persoanei care, în public, săvârșește acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniștea și ordinea publică, pentru care era prevăzută pedeapsa cu închisoare de la unu la 5 ani, iar, la

alin. 2 , forma agravată a acestei infracțiuni, care a constat în fapta prevăzută la

alin. (1) , prin care s-au tulburat grav liniștea și ordinea publică, pentru care a fost prevăzută pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

14.

Așadar, în cadrul structurii infracțiunii analizate, urmarea imediată constând în tulburarea gravă a liniștii și ordinii publice a constituit circumstanța agravantă care a marcat diferența dintre forma tip a infracțiunii și forma sa agravată, determinând reglementarea unor limite speciale sporite ale pedepsei cu închisoarea.

15.

În

Codul penal

în vigoare legiuitorul a procedat la disjungerea conținutului constitutiv al infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de dispozițiile

art. 321 din Codul penal din 1969 , în două infracțiuni distincte, respectiv tulburarea ordinii și liniștii publice ( art. 371 ) și ultrajul contra bunelor moravuri ( art. 375 ), precizând într-o manieră clară felul acțiunilor care constituie elementul material al laturii obiective a acestor infracțiuni. Totodată, în noua redactare a normei de incriminare, infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice se prezintă într-o singură variantă, reenunțându-se la forma agravată din legea veche, care presupunea producerea unei tulburări grave a liniștii publice.

16.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 371 din Codul penal , acestea au fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici asemănătoare, Curtea Constituțională pronunțând, în acest sens,

Decizia nr. 705 din 5 noiembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 10 martie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată, constatând că norma de incriminare criticată este clară, precisă și previzibilă.

17.

Referitor la dispozițiile

art. 321 din Codul penal din 1969 , Curtea reține că, într-adevăr, acestea nu prevăd criterii potrivit cărora instanțele judecătorești să califice urmările imediate ale faptelor de tulburare a ordinii și liniștii publice ca fiind tulburări grave. De asemenea, legea penală nu definește, în mod expres, sintagma „tulburare gravă“, aceasta nefiind definită, în mod distinct, nici în legislația civilă.

18.

Aceste aspecte denotă intenția legiuitorului de a lăsa la aprecierea instanțelor judecătorești învestite cu soluționarea cauzelor penale calificarea urmărilor imediate ale faptelor de ultraj contra bunelor moravuri și de tulburare a liniștii publice drept tulburări grave, cu consecința reținerii formei agravate a infracțiunii prevăzute la

art. 321 din Codul penal din 1969 .

19.

Această manieră de reglementare nu este însă de natură să contravină standardelor de calitate a legii penale, întrucât, prin natura ei, norma criticată nu permite o enumerare exhaustivă a tuturor criteriilor potrivit cărora să poată fi determinat caracterul grav al tulburării produse prin faptele prevăzute la

art. 321 alin. (1) din Codul penal din 1969 , interpretarea textului de lege revenind organelor judiciare. Cu privire la acest din urmă aspect, Curtea reține că în procesul de aplicare a dreptului intervine, în mod inevitabil, etapa interpretării dispozițiilor legale, care este de competența instanțelor judecătorești. Mai mult, în procesul de aplicare a normelor juridice penale sunt incidente operațiunile de încadrare a faptelor reținute, în funcție de circumstanțele cauzelor și de individualizarea sancțiunilor, atribuții exclusive ale organelor judiciare.

20.

De altfel, conținutul noțiunii „liniște publică“ a fost determinat de instanța de contencios constituțional prin

Decizia nr. 705 din 5 noiembrie 2019 , precitată, paragraful 24, prin care s-a statuat că liniștea publică este acel atribut al vieții sociale în care raporturile dintre oameni, comportarea lor și, în general, activitățile lor, atunci când participă la forme de viață în comun, în public, se desfășoară în mod pașnic, după normele de respect reciproc, de securitate personală, de încredere în atitudinea și faptele celorlalți oameni. Liniștea și ordinea publică, în sensul textului incriminator, constituie acel atribut, acea caracteristică a vieții sociale în care comportarea oamenilor în public are loc după reguli scrise și nescrise, potrivit cărora întreaga viață socială se desfășoară pe baza respectului reciproc, a decenței, a bunului-simț, într-un cuvânt, pe baza unei conviețuiri civilizate. Pentru aceste motive, s-a arătat că actele incriminate prin dispozițiile

art. 371 din Codul penal , lezând o valoare imaterială - ordinea și liniștea publică -, nu pot constitui decât o infracțiune de pericol concret, urmarea pretinsă de lege constând în apariția unei stări de pericol efectiv pentru relațiile de conviețuire socială, care se cere a fi probată prin reacția publicului față de asemenea manifestări. Așadar, este necesar ca acțiunea descrisă în norma de incriminare să aibă ca urmare imediată tulburarea efectivă a ordinii și liniștii publice, în sensul că fapta produce opiniei publice o neliniște persistentă, creează o stare gravă de insecuritate în sfera relațiilor de conviețuire socială.

21.

În ceea ce privește principiul legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut la

art. 23 alin. (12) din Constituție

și la

art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , care consacră standardele de calitate a legii penale, acesta impune legiuitorului să reglementeze faptele care constituie infracțiuni și pedepsele aplicabile în cazul comiterii acestora prin texte suficient de clare și precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilității destinatarilor legii penale de a se conforma prescripției legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii și formule generale (a se vedea, mutatis mutandis,

Decizia nr. 705 din 5 noiembrie 2019 , paragraful 33).

22.

Referitor la exigențele de calitate a legii penale, Curtea Constituțională, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a reținut, în repetate rânduri, prin deciziile sale, că

art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege) - pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni - instituie și cerința ca legea penală să nu fie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Așadar, legea penală trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în temeiul acestora. Astfel, printr-o bogată jurisprudență, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept“ folosită la

art. 7

corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din

Convenție

și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42,

Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza

Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României , paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91].

23.

Curtea de la Strasbourg a reținut, totodată, că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauzele Cantoni, paragraful 35,

Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva Româ niei, paragraful 35, Sud Fondi - S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragraful 109).

24.

Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a reținut că

art. 7 paragraful 1 din Convenție

nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36,

Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României , paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

25.

Or, raportând conținutul sintagmei „s-au tulburat grav“ din cuprinsul

art. 321 alin. 2 din Codul penal din 1969

la exigențele mai sus invocate, Curtea apreciază că aceasta este conformă cu cerințele de calitate a legii penale ce rezultă din prevederile

art. 1 alin. (5)

și

art. 23 alin. (12) din Constituție

și ale

art. 7 din Convenție .

26.

În ceea ce privește critica autorului excepției raportată la prevederile

art. 21 alin. (3) , ale

art. 24

și ale

art. 124 din Constituție , precum și la cele ale

art. 6 din Convenție , referitoare la dreptul la un proces echitabil, la dreptul la apărare și la caracterul unic, imparțial și egal al justiției, Curtea reține că dispozițiile constituționale și convenționale astfel invocate nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât norma criticată este o normă de drept penal substanțial, și anume o normă de incriminare, iar garanțiile drepturilor fundamentale anterior menționate se asigură prin dispozițiile dreptului procesual penal.

27.

De asemenea, nu sunt incidente în prezenta cauză prevederile Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, acestea având un obiect de reglementare diferit de cel al dispozițiilor

art. 321 din Codul penal din 1969 , cu atât mai mult cu cât autorul excepției face trimitere la convenția antereferită cu titlu general, fără a indica normele pretins încălcate.

28.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ionuț Iordan în Dosarul nr. 704/179/2016 al Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie și constată că sintagma „s-au tulburat grav“ din cuprinsul

art. 321 alin. 2 din Codul penal din 1969

este constituțională în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 decembrie 2025.