Decizia nr. 8/2000

Sub președinția președintelui Curții Supreme de Justiție, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă în cazul soluționării cererilor având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei, în cazul în care valoarea masei partajabile depășește suma prevăzută în acest text de lege.

Ministerul Public a fost reprezentat de Ion Ionescu, prim-adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție.

Prim-adjunctul procurorului general a susținut recursul în interesul legii, cerând a se decide în sensul că, indiferent de valoarea masei partajabile, competența de a soluționa cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei revine judecătoriei atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acțiunea principala de desfacere a căsătoriei, cat și atunci când sunt formulate separat.

SECȚIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constata următoarele:

În aplicarea prevederilor art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă instanțele s-au pronunțat diferit cu privire la competența de soluționare a cererilor având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei.

Astfel, unele instanțe au considerat ca atât în cazul în care cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt introduse concomitent cu acțiunea principala de desfacere a căsătoriei, cat și atunci când aceste cereri sunt formulate separat, competența de a le soluționa revine tribunalului dacă valoarea masei partajabile depășește 150 milioane lei, deoarece în ambele ipoteze se ia în considerare criteriul valoric stabilit la art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă.

Alte instanțe, dimpotriva, s-au pronunțat în sensul că tribunalului îi revine competența de a soluționa cererea de partajare a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei în cazul când valoarea masei partajabile depășește cuantumul prevăzut de lege menționat numai dacă o atare cerere este formulată după desfacerea căsătoriei. S-a considerat ca o atare cerere de partajare are caracter principal, fiind de sine stătătoare, iar nu accesorie sau incidentala, astfel ca într-un asemenea caz competența materială de soluționare este supusă criteriului valoric stabilit la art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă.

În fine, au fost și instanțe care au hotărât ca, indiferent de valoarea masei partajabile, competența de a soluționa cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei revine judecătoriei atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acțiunea principala de desfacere a căsătoriei, cat și atunci când sunt formulate separat.

Aceste din urma instanțe au procedat corect.

Într-adevăr, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, tribunalele judeca în prima instanța, între altele, "procesele și cererile privind drepturi și obligații rezultând din raporturile juridice civile, al căror obiect are o valoare de peste 150 milioane lei".

Aceasta dispoziție, de stabilire a competentei materiale a instanțelor în raport cu criteriul valoric al obiectului raporturilor juridice civile la care se referă procesele și cererile deduse judecații, nu este însă aplicabilă și în cazul raporturilor juridice privind dreptul familiei.

Prin prevederile acestui cod, intrat în vigoare la 4 ianuarie 1954, sunt reglementate, între altele, încheierea și desfacerea căsătoriei, efectele căsătoriei, fiind totodată stabilite drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților.

În acest cadru este fireasca includerea dispozițiilor legale referitoare la partajul bunurilor comune ale soților în Codul familiei, care prevede la art. 36 ca "la desfacerea căsătoriei bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii acestora", iar "dacă sotii nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească".

Rezultând astfel ca orice cerere de partajare a bunurilor comune, intemeiata pe dispozițiile art. 36 din Codul familiei, nu poate fi privită decât ca o cerere accesorie la acțiunea principala de divorț, indiferent dacă a fost formulată o dată cu aceasta sau separat, după desfacerea căsătoriei, este evident ca soluționarea ei nu poate fi atribuită, sub aspectul competentei materiale, în raport cu criteriul valoric instituit prin art. 2 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, ci numai ținându-se seama de obiectul acțiunii principale, respectiv desfacerea căsătoriei.

Pe problema în discuție își au aplicatiune, asadar, dispozițiile art. 17 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente sa judece cererea principala". Este vorba de o extindere a competentei care are loc în cazul în care instanța investită cu o cauza de competența sa devine competența sa examineze și cererile accesorii, precum și cele incidentale, formulate de una dintre părți ori chiar de un al treilea. Aceste cereri care extind sfera procesului au o anumită legătură de conexitate cu acțiunea principala, astfel ca se impune, pentru o mai buna administrare a justiției să fie judecate deodată cu cererea principala.

Aceasta este ratiunea pentru care are loc o prelungire sau o prorogare a competentei printr-o dispoziție a legii, altfel spus, o prorogare legală de competența.

Prin urmare cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei, indiferent de valoarea masei partajabile, revin competentei de soluționare a judecătoriei atât în cazul în care au fost introduse concomitent cu acțiunea principala de desfacere a căsătoriei, cat și atunci când asemenea cereri sunt formulate separat.

Pentru identitate de ratiune, față de prevederile art. 36 alin. 2 din Codul familiei și ale art. 17 din Codul de procedură civilă, aceeași soluție se impune și în cazul cererilor formulate de soți în timpul căsătoriei pentru împărțirea bunurilor comune.

În consecința, față de considerentele ce preceda, în temeiul

art. 26 lit. b) din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993 , republicată, precum și al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili ca, indiferent de valoarea masei partajabile, competența de soluționare a cererilor având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei revine judecătoriei atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acțiunea principala de desfacere a căsătoriei, cat și atunci când sunt formulate separat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție.

Stabilește ca, indiferent de valoarea masei partajabile, competența de a soluționa cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei revine judecătoriei atât în cazul în care aceste cereri au fost introduse concomitent cu acțiunea principala de desfacere a căsătoriei, cat și atunci când sunt formulate separat.

Obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. 3 teza a II-a din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședința publică la data de 21 decembrie 2000.