Decizia nr. 80/2025

Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți, care sunt detașați sau delegați în altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază, pe toată durata delegării sau detașării, de următoarele drepturi:

a)

diurnă în cuantum de 2% din indemnizația de încadrare brută lunară, dar nu mai puțin decât cuantumul prevăzut pentru personalul din unitățile bugetare; (...)

III.

Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora s-a invocat chestiunea de drept

11.

În Dosarul nr. 1.323/93/2023 aflat pe rolul Tribunalului Ilfov - Secția civilă, reclamantul are calitatea de agent de poliție judiciară, fiind detașat de la Ministerul Afacerilor Interne - Direcția de Operațiuni Speciale la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în perioada 1.03.2017-17.03.2021, iar obiectul acțiunii este reprezentat de pretenția de acordare a diurnei prevăzute de

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 .

12.

În Dosarul nr. 2.388/120/2024 al Tribunalului Dâmbovița - Secția I civilă, reclamanta este judecător și a solicitat diurna în cuantum de 2% pe zi din indemnizația de încadrare brută lunară aferentă perioadei 1.01.2021-15.10.2021, în care a fost delegată de la Judecătoria Sectorului 2 București la Tribunalul București, conform

art. 13 alin. (1) lit. a)

și

c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 .

13.

Pârâtul Tribunalul București a formulat întâmpinare, arătând că aplicarea prevederilor

art. 13 alin. (1) lit. a ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

presupune schimbarea locului de muncă și mutarea într-o altă localitate decât aceea în care magistratul își are domiciliul. Având în vedere că reclamanta nu locuia efectiv la adresa de domiciliu menționată în actul de identitate, beneficiind de decontarea chiriei în București și, astfel, neexistând o modificare efectivă a localității în care își desfășura activitatea, respectiv în care locuia anterior delegării, reclamanta nu era îndreptățită la acordarea diurnei de 2%.

14.

În Dosarul nr. 2.971/90/2022 al Curții de Apel Craiova - Secția de litigii de muncă și asigurări sociale, prin Sentința civilă nr. 684 din 11 aprilie 2024, prima instanță Tribunalul Mehedinți a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți, prin care au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți la plata diurnei de delegare în cuantum de 2% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru zilele efectiv lucrate, în conformitate cu dispozițiile

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 .

15.

În motivarea acestei sentințe s-a reținut că reclamanții au fost delegați în funcția de prim-procuror la parchetele în care funcționau de la data numirii ca procurori, având domiciliile în alte localități decât cele în care aveau locul de muncă.

16.

Delegarea, prin prisma reglementării din

Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare ( Legea nr. 303/2004 ), trebuie privită ca o delegare de atribuții, astfel cum reiese din modul de redactare a dispozițiilor

art. 57

privitoare la delegare.

17.

Astfel, pentru delegarea de atribuții este necesar acordul expres al procurorului delegat, producându-se o modificare în ceea ce privește atribuțiile de serviciu.

18.

Prin urmare, delegarea de atribuții nu se confundă cu ordinul de delegare, care presupune, de regulă, exercitarea unor atribuții de serviciu în afara locului obișnuit de muncă. Ordinul de delegare se emite fără a fi nevoie de acordul salariatului, iar cel care dispune delegarea nu are obligația de a justifica motivele delegării, iar, pe de altă parte, cel delegat nu poate refuza delegarea.

19.

În speță, prima instanță a reținut că localitatea în care reclamanții au fost delegați este aceeași cu localitatea în care își desfășurau în mod obișnuit munca, astfel că prin delegare nu le-au fost create inconveniente de natura celor specifice delegării într-o altă localitate decât cea în care își desfășoară, în mod obișnuit, activitatea profesională.

20.

Pe de altă parte, nu a avut loc o modificare nici în ceea ce privește domiciliul/reședința reclamanților, întrucât, în mod obișnuit, aceștia au locuit în localitatea în care au locuit și înainte de delegarea în funcția de conducere, și nici în ceea ce privește locul permanent de muncă al acestora, respectiv locul de muncă a fost același și înainte și după delegare.

21.

Prin apelul formulat, reclamanții au susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât nu a ținut cont de dispozițiile

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

și s-a adăugat practic o condiție neprevăzută de lege. În acest sens au arătat că singura cerință pentru a se acorda diurna este aceea ca magistrații să fie delegați sau detașați în altă localitate decât cea de domiciliu, orice altă condiție reprezentând o adăugare la lege. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

22.

Apelanții-reclamanți au indicat practică judiciară în sensul admiterii unor acțiuni similare, invocând hotărâri judecătorești pronunțate de curțile de apel Pitești, București, Craiova, Ploiești.

23.

Prin întâmpinarea la apel, intimatul a apreciat că, în ceea ce privește caracterul diurnei, relevant este și raționamentul Curții de Justiție a Uniunii Europene cristalizat în Hotărârea pronunțată la 12 februarie 2015 în Cauza C-396/13, potrivit căruia diurna este destinată să asigure protecția socială a lucrătorilor în cauză, compensând inconvenientele cauzate de detașare, care constau în îndepărtarea persoanelor interesate de mediul lor obișnuit.

24.

Or, în cazul delegării de atribuții în temeiul

art. 57 din Legea nr. 303/2004 , se poate aprecia cel mult că a intervenit o modificare a felului muncii, prin acordul părților, și nu o modificare a locului muncii, astfel încât

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

nu are incidență în cauză.

IV.

Motivele reținute de titularii sesizărilor cu privire la admisibilitatea procedurii

25.

Instanța de sesizare din Dosarul nr. 1.323/93/2023 al Tribunalului Ilfov - Secția civilă a apreciat că din interpretarea dispozițiilor

art. 1

și

2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024

rezultă că este obligatorie sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dosarele având ca obiect drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, chiar dacă ele sunt aflate în primă instanță.

26.

Asupra chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei [privind posibilitatea acordării diurnei prevăzute de

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

unui ofițer sau agent de poliție judiciară detașat în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în ipoteza în care persoana detașată are domiciliul într-o altă localitate decât locul de muncă unde a fost detașată, dar, în același timp, detașarea operează de la un loc de muncă permanent situat în aceeași localitate cu locul de muncă unde are loc detașarea], Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

27.

Instanța de sesizare din Dosarul nr. 2.388/120/2024 al Tribunalului Dâmbovița - Secția I civilă a reținut că reclamanta, în calitate de judecător, intră în categoria personalului plătit din fonduri publice, deoarece este salarizată potrivit dispozițiilor

Legii-cadru nr. 153/2017

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare ( Legea-cadru nr. 153/2017 ), de la bugetul de stat, iar obiectul cauzei vizează drepturile salariale ale acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, respectiv diurna reglementată de

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 , care reprezintă un drept de natură salarială (fiind un venit asimilat salariului), ce dobândește regimul juridic al salariului care, în cazul magistraților, are drept componentă principală indemnizația de încadrare brută lunară.

28.

În speță, deși reglementarea legală a cărei interpretare se cere nu este de dată recentă, totuși aceasta a generat o jurisprudență neunitară, ce are impact asupra raporturilor socioeconomice, așa cum s-a arătat și în preambulul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2004 . Dezlegarea acestei chestiuni de drept este importantă deoarece de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei și prin această modalitate se asigură unificarea practicii judiciare în această problemă de drept, deziderat stabilit în preambulul acestei ordonanțe de urgență.

29.

Referitor la practica judiciară neunitară, au fost identificate la nivelul instanțelor atât soluții de admitere (Curtea de Apel București), cât și soluții de respingere (curțile de apel București, Alba Iulia și Ploiești).

30.

Instanța de sesizare din Dosarul nr. 2.971/90/2022 al Curții de Apel Craiova - Secția de litigii de muncă și asigurări sociale nu a analizat condițiile de admisibilitate a sesizării.

V.

Punctele de vedere ale completurilor de judecată care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

31.

Completul de judecată al Tribunalului Ilfov - Secția civilă a apreciat că, din analiza prevederilor

art. 66^1 alin. (7) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare ( Legea nr. 304/2004 ), și ale

art. 11 alin. (4)

și

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 , este lipsită de relevanță împrejurarea că detașarea operează de la un loc de muncă permanent situat în aceeași localitate cu locul de muncă unde are loc detașarea, atât timp cât, pentru acordarea diurnei prevăzute de

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 , dispozițiile legale se raportează la domiciliu, iar nu la locul de muncă de unde persoana în cauză a fost detașată.

32.

Completul de judecată al Tribunalului Dâmbovița - Secția I civilă a apreciat că din interpretarea dispozițiilor

art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

rezultă că situația vizată de textul de lege se referă la situația unui angajat care este delegat într-o altă localitate decât cea în care își are locul de muncă permanent, legiuitorul plecând de la premisa că domiciliul acestuia este situat în aceeași localitate cu cea a locului de muncă permanent, situație juridică care nu se regăsește în speță.

33.

Astfel, din cuprinsul cererii de chemare în judecată se observă că locul de muncă permanent al reclamantei este stabilit în localitatea București, ca o consecință a transferului solicitat de aceasta, aspect ce presupune că acesta este mediul său obișnuit de viață. Faptul că reclamanta a fost delegată ulterior la Tribunalul București, instanță aflată în aceeași localitate, nu presupune că reclamanta a suferit anumite inconveniente generate de această măsură, întrucât nu a fost trimisă în altă localitate, nefiind dislocată din mediul său obișnuit de viață.

34.

Relevante sunt și considerentele de la paragrafele 86-88 ale

Deciziei de recurs în interesul legii nr. 3 din 7 februarie 2022

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a arătat scopul diurnei solicitate în baza

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 .

35.

Completul de judecată al Curții de Apel Craiova - Secția de litigii de muncă și asigurări sociale a făcut trimitere la aceleași considerente de la paragrafele 85-87 ale deciziei de recurs în interesul legii sus-menționate, în raport cu care a apreciat relevantă în cauză Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-396/13 care determină scopul diurnei, în sensul că aceasta trebuie să asigure protecția socială a lucrătorilor în sensul compensării inconvenientelor cauzate de delegare/detașare, care constau în îndepărtarea persoanelor interesate de mediul lor obișnuit.

36.

În cauza aflată pe rolul acestei instanțe, reclamanții au fost delegați în funcții de conducere în aceeași localitate în care își desfășurau în mod obișnuit activitatea profesională, astfel că prin delegare nu se poate reține că se compensează inconvenientele cauzate de aceasta, care constau în îndepărtarea persoanelor interesate de mediul lor obișnuit.

37.

De asemenea, în cauză, delegarea în funcția de conducere nu a determinat nici modificarea domiciliului/reședinței reclamanților, deoarece aceștia au locuit în aceeași localitate și înainte și după intervenirea delegării.

38.

Este adevărat, însă, că textul de lege care constituie temeiul de drept al acțiunii, respectiv

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 , nu face nicio distincție în ceea ce privește locuința avută înainte și după delegare, statuând că sunt îndreptățiți să beneficieze de diurnă judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți care sunt detașați sau delegați în altă localitate decât cea de domiciliu, iar în prezenta cauză reclamanții au fost delegați în altă localitate decât cea de domiciliu.

VI.

Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

39.

Părțile din Dosarul nr. 1.323/93/2023 al Tribunalului Ilfov - Secția civilă și din Dosarul nr. 2.388/120/2024 al Tribunalului Dâmbovița - Secția I civilă nu au prezentat puncte de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept.

40.

În Dosarul nr. 2.971/90/2022 al Curții de Apel Craiova - Secția de litigii de muncă și asigurări sociale a fost formulat un punct de vedere de către intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți, prin care a apreciat că poate fi formulată o sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

41.

A învederat că

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3 din 7 februarie 2022

pronunțată în recurs în interesul legii nu este incidentă în cauză, întrucât privește modalitatea de calcul al diurnei din perspectiva perioadei de timp care trebuie luată în considerare, pe când în litigiul pendinte problema de drept este însăși existența sau nu a dreptului la beneficiul diurnei în cazul în care delegarea se face în cadrul aceleiași unități de parchet.

42.

A apreciat în schimb ca fiind relevantă Hotărârea pronunțată la 12 februarie 2015 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-396/13, indicând în special considerentele reținute în paragraful 48.

43.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor

art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă , părțile nu au formulat puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății.

VII.

Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

44.

Din răspunsurile transmise de instanțele naționale, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a rezultat existența a două opinii, regăsite atât în practica judiciară, cât și în punctele de vedere teoretice exprimate de judecători.

45.

Într-o opinie s-a apreciat că, pentru acordarea diurnei prevăzute de

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 , dispozițiile legale se raportează la domiciliu, iar nu la locul de muncă de unde persoana în cauză a fost detașată/delegată, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că detașarea/delegarea operează de la un loc de muncă permanent situat în aceeași localitate cu locul de muncă unde are loc detașarea/delegarea.

46.

Într-o altă opinie s-a apreciat că diurna nu se poate acorda cât timp localitatea în care s-a făcut detașarea/delegarea este aceeași cu localitatea în care persoana activa anterior detașării, care este, în fapt, locul permanent de lucru al acesteia, avându-se în vedere rolul diurnei, reprezentat de contraprestația angajatorului pentru disconfortul creat salariatului prin extragerea acestuia din mediul familiar pentru o anumită durată de timp, prin schimbarea locului de muncă.

47.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

VIII.

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

48.

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost identificate următoarele decizii relevante:

–

Decizia nr. 30 din 14 mai 2018

a Înaltei Curți de Casați și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 20 iulie 2018, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă în Dosarul nr. 5.100/62/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept: „dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 ,

art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006

face parte din categoria reglementărilor aplicabile personalului din instituțiile publice, care vin în completarea

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 “;

–

Decizia nr. 3 din 7 februarie 2022

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 8 aprilie 2022, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 45/2007 , cu modificările și completările ulterioare, pentru cuantificarea diurnei de care beneficiază judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți, care sunt delegați sau detașați în altă localitate decât cea de domiciliu, se va avea în vedere timpul efectiv lucrat, iar nu totalitatea zilelor calendaristice ce intră în calculul perioadei de delegare sau detașare, după caz“ (a se vedea considerentele de la paragrafele 85-88).

IX.

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

49.

Relevantă pentru obiectul prezentelor sesizări conexate este Hotărârea pronunțată la 12 februarie 2015 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-396/13 într-o trimitere preliminară formulată în temeiul

art. 267 TFUE

de o instanță din Finlanda, vizând, între altele, interpretarea

art. 56

și

57 din TFUE , a art. 3, art. 5 al doilea paragraf și a art. 6 din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii.

X.

Raportul asupra chestiunii de drept

50.

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este admisibilă, soluția propusă asupra fondului chestiunii de drept fiind în sensul că, în interpretarea dispozițiilor

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 , dreptul la diurnă este recunoscut în cazul detașării sau delegării angajatului cu domiciliul într-o altă localitate decât cea în care se află locul de muncă unde a fost detașat sau delegat, chiar dacă detașarea sau delegarea operează de la un loc de muncă permanent situat în aceeași localitate cu locul de muncă unde are loc detașarea sau delegarea. Acest drept nu există în cazul magistraților delegați în funcții de conducere, în condițiile în care au ocupat anterior funcții de execuție sau de conducere în cadrul aceleiași unități.

XI.

Înalta Curte de Casație și Justiție

XI.1.

Admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

51.

Temeiul prezentelor sesizări conexate îl constituie prevederile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 .

52.

Domeniul de reglementare al acestui act normativ este stabilit expres prin dispozițiile

art. 1 , ordonanța de urgență aplicându-se în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

53.

Prevederile ordonanței de urgență se aplică cu prioritate în raport cu dispozițiile

art. 519 - 521 din Codul de procedură civilă , potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa cu prevederile dreptului comun, cuprinse în

Codul de procedură civilă , astfel cum se statuează expres prin

art. 4

din ordonanța de urgență, conform căruia „Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale

Legii nr. 134/2010

privind

Codul de procedură civilă , (…) precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie“.

54.

Conform

art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 : „Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la

art. 1 , completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.

55.

Procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării:

(i)

existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac;

(ii)

cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la

art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze, respectiv litigiul să vizeze stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice;

(iii)

existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei;

(iv)

chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

56.

Prima condiție este îndeplinită, deoarece:

a)

cauza în cadrul căreia a fost formulată Sesizarea înregistrată cu nr. 2.480/1/2024 se află în curs de judecată, în primă instanță, la Tribunalul Ilfov - Secția civilă;

b)

cauza în cadrul căreia a fost formulată Sesizarea conexă înregistrată cu nr. 2.744/1/2024 se află în curs de judecată, în primă instanță, la Tribunalul Dâmbovița - Secția I civilă;

c)

cauza în cadrul căreia a fost formulată Sesizarea conexă înregistrată cu nr. 3.065/1/2024 se află în curs de judecată, în apel, la Curtea de Apel Craiova - Secția litigii de muncă și asigurări sociale.

57.

Este îndeplinită și a doua condiție, deoarece toate cele trei cauze au ca obiect stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

58.

De asemenea, este îndeplinită și a treia condiție de admisibilitate ce vizează existența unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei.

59.

În cuprinsul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024

nu se definește noțiunea de „chestiune de drept“, însă lămurirea sensului acesteia se va face ținând seama de principiile prezentate de legiuitorul delegat în preambulul ordonanței de urgență și de necesitatea completării, conform

art. 4

din acest act normativ, a dispozițiilor speciale ale acesteia cu prevederile dreptului comun, cuprinse în

Codul de procedură civilă , și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea prevederilor de drept comun, jurisprudență care a dezvoltat noțiunea autonomă a „chestiunii de drept“, susceptibilă de interpretare pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

60.

În consecință,

art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024

nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de

art. 1

din ordonanța de urgență obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice situație în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor

art. 519

și

520 din Codul de procedură civilă , cu care ordonanța de urgență se completează.

61.

În situația contrară s-ar ajunge la o delegare, nepermisă, a funcției jurisdicționale a judecătorului cauzei în favoarea instanței supreme, chemată, astfel, nu să dea dezlegări de principiu asupra unor chestiuni de drept dificile, ci să dea rezolvare unor raporturi juridice concrete, aplicând norma de drept asupra situațiilor factuale punctuale.

62.

Referitor la cerința existenței unei chestiuni de drept reale, dificile, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au reținut următoarele:

a)

chestiunea de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (a se vedea, cu titlu exemplificativ,

Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015;

Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017;

Decizia nr. 20 din 20 mai 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019;

Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020;

Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 6 martie 2023;

Decizia nr. 35 din 17 iunie 2024 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 4 iulie 2024);

b)

chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie o chestiune care ridică serioase dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operațiuni de interpretare și aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanțele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existența unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (de exemplu,

Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017;

Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018;

Decizia nr. 34 din 24 mai 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021;

Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021);

c)

pentru a ne afla în prezența unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și dificultatea completului în a-și însuși o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecția asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente și de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanșarea mecanismului hotărârii prealabile (a se vedea, de exemplu,

Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018;

Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018;

Decizia nr. 32 din 30 martie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020;

Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021). Sub acest aspect, s-a reținut că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori dificultăților unor texte de lege ( Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46).

63.

Chestiunea de drept identificată în cele trei sesizări conexate o constituie plata diurnei prevăzute de dispozițiile

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

în situațiile:

–

detașării unui ofițer sau agent de poliție judiciară în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, care are domiciliul în altă localitate decât locul de muncă unde a fost detașat, în condițiile în care detașarea operează de la un loc de muncă permanent situat în aceeași localitate cu locul de muncă unde are loc detașarea (Sesizarea înregistrată cu nr. 2.480/1/2024);

–

delegării unui magistrat la o instanță cu sediul în aceeași localitate cu instanța la care își desfășoară activitatea permanentă, dacă are domiciliul în altă localitate (Sesizarea înregistrată cu nr. 2.744/1/2024);

–

delegării unui magistrat într-o funcție de conducere, în condițiile în care a ocupat o funcție de execuție sau de conducere în cadrul aceleiași unități, dacă are domiciliul în altă localitate (Sesizarea înregistrată cu nr. 3.065/1/2024).

64.

Această chestiune de drept este veritabilă, dificultatea acesteia rezultând din aplicarea diferitelor metode de interpretare a textului de lege, în funcție de care rezultatul interpretării este diferit. Punctele de vedere diferite susținute de completurile de judecată ale instanțelor de trimitere și opiniile prezentate în capitolul VII referitor la jurisprudența instanțelor naționale, precum și argumentele invocate în motivarea acestora relevă dificultatea problemei de drept în discuție.

65.

Soluționarea pe fond a celor trei cauze de către instanțele de trimitere depinde de chestiunea de drept invocată, deoarece obiectul acestora îl constituie obligarea la plata diurnei pe o anumită perioadă de timp.

66.

Este îndeplinită și ultima condiție de admisibilitate, întrucât chestiunea de drept în discuție nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici nu constituie obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

XI.2.

Asupra fondului sesizării

67.

Chestiunea de drept ce trebuie dezlegată în cele trei sesizări conexate vizează interpretarea dispozițiilor

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 , potrivit cărora:

Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți, care sunt detașați sau delegați în altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază, pe toată durata delegării sau detașării, de următoarele drepturi:

a)

diurnă în cuantum de 2% din indemnizația de încadrare brută lunară, dar nu mai puțin decât cuantumul prevăzut pentru personalul din unitățile bugetare; (...)

68.

Instanțele de trimitere solicită interpretarea dispozițiilor referitoare la dreptul la diurnă în următoarele trei situații:

–

detașarea unui ofițer sau agent de poliție judiciară în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, care are domiciliul în altă localitate decât locul de muncă unde a fost detașat, dacă detașarea operează de la un loc de muncă permanent situat în aceeași localitate cu locul de muncă unde are loc detașarea (Sesizarea înregistrată cu nr. 2.480/1/2024);

–

delegarea unui magistrat la o instanță cu sediul în aceeași localitate cu instanța la care își desfășoară activitatea permanentă, dacă are domiciliul în altă localitate (Sesizarea înregistrată cu nr. 2.744/1/2024);

–

delegarea unui magistrat într-o funcție de conducere, în condițiile în care a ocupat o funcție de execuție sau de conducere în cadrul aceleiași unități, dacă are domiciliul în altă localitate (Sesizarea înregistrată cu nr. 3.065/1/2024).

69.

Primele două sesizări se aseamănă prin faptul că intervine schimbarea locului de muncă al ofițerului sau agentului de poliție judiciară, respectiv, al judecătorului, în urma detașării sau delegării, spre deosebire de a treia sesizare, referitoare la magistratul delegat într-o funcție de conducere, care continuă să își desfășoare activitatea în același loc de muncă.

70.

Referitor la Sesizarea înregistrată cu nr. 2.480/1/2024, dreptul la diurnă al ofițerilor sau agenților de poliție judiciară detașați în cadrul Ministerului Public este consacrat de dispozițiile

art. 66^1 alin. (7) din Legea nr. 304/2004 , potrivit cărora: „Ofițerii și agenții de politie judiciară prevăzuți la

alin. (1)

au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru ofițerii de poliție și agenții de poliție, cu excepțiile prevăzute în prezenta lege, și beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la

art. 11

și

23 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 45/2007 , cu modificările și completările ulterioare“. Conform

art. 11 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 : „Ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute la

art. 13 “.

71.

Din interpretarea dispozițiilor

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

rezultă că trebuie îndeplinite cumulativ următoarele trei condiții pentru existența dreptului la diurnă:

–

persoana în cauză să îndeplinească funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora sau magistrat-asistent;

–

persoana să fie detașată sau delegată;

–

detașarea sau delegarea să fie făcută la un loc de muncă situat în altă localitate decât cea de domiciliu.

72.

Textul de lege nu instituie condiția ca locul de muncă unde angajatul a fost detașat sau delegat să fie situat într-o altă localitate decât cea în care se află locul de muncă permanent, astfel încât impunerea acestei condiții ar însemna o adăugare la lege.

73.

Întrucât nu se face nicio distincție între situația în care intervine o schimbare a localității în care este situat locul de muncă permanent, ca urmare a delegării sau detașării, și situația în care nu intervine o asemenea schimbare, conform regulii de interpretare logică „unde legea nu distinge, nici cel care o interpretează nu trebuie să distingă“ (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), rezultă că dispozițiile

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

recunosc existența dreptului la diurnă în ambele situații.

74.

De asemenea, dispozițiile

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

au caracter special în raport cu dispozițiile

Hotărârii Guvernului nr. 543/1995

privind drepturile bănești ale salariaților instituțiilor publice și regiilor autonome cu specific deosebit pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării, în cadrul localității, în interesul serviciului, republicată, cu modificările ulterioare ( Hotărârea Guvernului nr. 543/1995 ) - act normativ în vigoare la momentul adoptării

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006

-, cu cele ale

Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006

privind drepturile și obligațiile personalului autorităților și instituțiilor publice pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării, în cadrul localității, în interesul serviciului, cu modificările și completările ulterioare ( Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 ) - care au abrogat dispozițiile

Hotărârii Guvernului nr. 543/1995

-, și cu cele ale

Hotărârii Guvernului nr. 714/2018

privind drepturile și obligațiile personalului autorităților și instituțiilor publice pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării în interesul serviciului ( Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 ) - care au abrogat dispozițiile

Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006 .

75.

În sensul

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare ( Legea nr. 24/2000 ), acest caracter special există din două motive:

–

obiectul acestora este circumstanțiat la categoriile profesionale expres și limitativ prevăzute;

–

instituie o reglementare diferită pentru existența dreptului la diurnă, ce ține seama de localitatea de domiciliu a persoanei delegate sau detașate, spre deosebire de dispozițiile de drept comun ale

Hotărârii Guvernului nr. 543/1995 ,

Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006

și

Hotărârii Guvernului nr. 714/2018 , care țin seama de locul permanent de muncă, din momentul delegării sau detașării.

76.

În plus, dreptul reglementat are o denumire diferită în cele două categorii de reglementări: indemnizație de delegare sau detașare, după caz, conform dispozițiilor de drept comun, respectiv dreptul la diurnă, în temeiul dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006 .

77.

Caracterul special al dispozițiilor

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

în raport cu dispozițiile

Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006

și

Hotărârii Guvernului nr. 714/2018

este confirmat prin

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 3 din 7 februarie 2022 , care, în paragrafele 72 și 73, arată:

72.

În acest context, este de observat că soluția legislativă adoptată prin

Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006

și, consecutiv, prin

Hotărârea Guvernului nr. 714/2018

(ce reglementează un segment referitor la derularea unor raporturi de muncă în altă localitate decât cea de domiciliu) - care reprezintă dreptul comun în raport cu

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

- se integrează în cadrul legal general mai larg reprezentat de

Codul muncii

și, totodată, se corelează cu principiile normative consacrate în legea-cadru în materie (dreptul comun pentru raporturile de muncă, în general), constatare ce semnifică alinierea acestor acte administrative normative succesive la standardul stabilit prin prevederile

art. 13 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

73.

Raportul normă generală - normă specială existent între

Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006

și

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

- rezultă fără echivoc și din considerentele

Deciziei nr. 30 din 14 mai 2018

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

78.

Potrivit principiului aplicării cu prioritate a normelor speciale situațiilor expres și limitativ reglementate de acestea, dispozițiile

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

se vor aplica cu prioritate, astfel încât pentru existența dreptului la diurnă nu vor avea relevanță localitatea în care se află locul permanent de muncă al angajatului în momentul delegării sau detașării, pe de o parte, și nici dacă aceasta coincide cu localitatea de domiciliu, pe de altă parte.

79.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că scopul diurnei prevăzute de dispozițiile

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

este de compensare a inconvenientelor cauzate de detașare sau delegare, care constau în îndepărtarea angajatului de mediul lui obișnuit. În acest sens, sunt relevante considerentele cuprinse în paragrafele 86-88 din

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 3 din 7 februarie 2022 , conform cărora:

86.

Lămuritor pentru identificarea scopului acordării diurnei de delegare sau detașare (ce interesează obiectul prezentului recurs în interesul legii) este și raționamentul dezvoltat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea pronunțată la 12 februarie 2015 în cauza C-396/13, paragrafele 46-52, în care, între altele, s-a dat o interpretare și prevederilor art. 3 alin. (7) din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii, conform cărora:

Alineatele (1)-(6) nu aduc atingere aplicării unor condiții de muncă și de încadrare în muncă mai favorabile pentru lucrători.

Alocațiile specifice detașării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare și masă.

87.

În litigiul principal aflat pe rolul instanței de trimitere din Finlanda, astfel cum reiese din paragrafele 47-50 din Hotărârea C.J.U.E. din cauza C-396/13, diurna nu era plătită lucrătorilor cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, în sensul art. 3 alin. (7) al doilea paragraf din Directiva 96/71, instanța Uniunii stabilind că diurna menționată este destinată să asigure protecția socială a lucrătorilor în cauză, compensând inconvenientele cauzate de detașare, care constau în îndepărtarea persoanelor interesate de mediul lor obișnuit.

Rezultă că o astfel de diurnă trebuie calificată drept «alocație specifică detașării», în sensul art. 3 alin. (7) al doilea paragraf din Directiva 96/71.

Or, în conformitate cu dispoziția menționată, această alocație este o parte a salariului minim.

88.

Atare dezlegare dată de instanța Uniunii se reflectă în dispozițiile anterior citate din dreptul național, norme care, la rândul lor, reglementează distinct indemnizația de delegare/detașare, cheltuielile de transport și cele de cazare.

80.

Dreptul la diurnă trebuie recunoscut și angajaților care au fost detașați sau delegați de la un loc de muncă permanent situat în aceeași localitate cu locul de muncă unde are loc detașarea sau delegarea, deoarece trebuie realizată compensarea inconvenientelor cauzate de detașare sau delegare, constând în îndepărtarea angajaților de mediul lor obișnuit, reprezentat de localitatea de domiciliu.

81.

În considerarea motivelor prezentate anterior, dispozițiile

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

trebuie interpretate în sensul că prevăd acordarea diurnei în cazul detașării sau delegării angajatului cu domiciliul într-o altă localitate decât cea în care se află locul de muncă unde a fost detașat sau delegat, chiar dacă detașarea sau delegarea operează de la un loc de muncă permanent situat în aceeași localitate cu locul de muncă unde are loc detașarea sau delegarea.

82.

Soluția este diferită în cazul magistraților delegați în funcții de conducere, în condițiile în care au ocupat anterior funcții de execuție sau de conducere în cadrul aceleiași unități, situație avută în vedere în cadrul Sesizării conexate a Curții de Apel Craiova - Secția de litigii de muncă și asigurări sociale, înregistrată cu nr. 3.065/1/2024.

83.

Potrivit

art. 13 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 , „Prevederile

alin. (1)

se completează, după caz, cu reglementările aplicabile personalului din instituțiile publice.“

84.

În consecință, raportat la faptul că noțiunea delegării nu este definită de normele speciale cuprinse în

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 , vor fi aplicabile dispozițiile de drept comun ale

art. 43 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată , cu modificările și completările ulterioare ( Codul muncii ), potrivit cărora: „Delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă.“

85.

În plus, conform

art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 , în limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni.

86.

Din interpretarea corelată a dispozițiilor

art. 13 alin. (1)

și

(3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

și

art. 43 din Codul muncii

rezultă că existența dreptului la diurnă este condiționată, ca efect al delegării, de exercitarea unor atribuții în afara locului de muncă.

87.

Această condiție nu este îndeplinită în cazul magistraților delegați în funcții de conducere, în condițiile în care au ocupat anterior funcții de execuție sau de conducere în cadrul aceleiași unități, întrucât atribuțiile specifice funcției de conducere, în urma delegării, nu se exercită în afara locului de muncă avut în momentul delegării.

88.

Potrivit dispozițiilor

art. 57 din Legea nr. 303/2004

(ulterior

art. 175 din Legea nr. 303/2022

privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare), delegarea magistraților în funcții de conducere, în condițiile în care au ocupat anterior funcții de execuție sau de conducere în cadrul aceleiași unități, este privită ca o delegare de atribuții, producându-se o modificare doar în ceea ce privește atribuțiile de serviciu, nu și locul de muncă.

89.

Delegarea de atribuții nu se confundă cu delegarea propriu-zisă (de drept comun), care presupune exercitarea unor atribuții de serviciu în afara locului obișnuit de muncă.

90.

În aceste condiții, în cazul delegării de atribuții se poate aprecia că a intervenit o modificare a felului muncii, prin acordul părților, și nu o modificare a locului muncii, astfel încât dispozițiile

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

nu au incidență în cauză.

91.

La aceeași concluzie se ajunge în temeiul

Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 3 din 7 februarie 2022

și al Hotărârii din 12 februarie 2015 a Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în Cauza C-396/13, scopul acordării diurnei fiind compensarea inconvenientelor cauzate de delegare, constând în îndepărtarea angajaților de mediul lor obișnuit, îndepărtare care nu intervine în cazul magistraților delegați în funcții de conducere, în condițiile în care au ocupat anterior funcții de execuție sau de conducere în cadrul aceleiași unități, ca urmare a păstrării locului de muncă al acestora.

92.

Din aceste motive, dispozițiile

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

se interpretează în sensul că nu recunosc existența dreptului la diurnă în cazul magistraților delegați în funcții de conducere, în condițiile în care au ocupat anterior funcții de execuție sau de conducere în cadrul aceleiași unități.

93.

Pentru considerentele arătate, în temeiul

art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , cu referire la

art. 521 din Codul de procedură civilă ,

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizările conexate formulate de Tribunalul Ilfov - Secția civilă în Dosarul nr. 1.323/93/2023, Tribunalul Dâmbovița - Secția I civilă în Dosarul nr. 2.388/120/2024 și Curtea de Apel Craiova - Secția de litigii de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 2.971/90/2022 pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că:

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006

privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 45/2007 , cu modificările și completările ulterioare, dreptul la diurnă este recunoscut în cazul detașării sau delegării angajatului cu domiciliul într-o altă localitate decât cea în care se află locul de muncă unde a fost detașat sau delegat, chiar dacă detașarea sau delegarea operează de la un loc de muncă permanent situat în aceeași localitate cu locul de muncă unde are loc detașarea sau delegarea. Acest drept nu există în cazul magistraților delegați în funcții de conducere, în condițiile în care au ocupat anterior funcții de execuție sau de conducere în cadrul aceleiași unități.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor

art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă .

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 martie 2025.