Decizia nr. 204/2025

Articolul 69

din Legea nr. 192/2006 , la care dispozițiile

art. 67 alin. (2)

fac trimitere, se referă la cazul în care procedura de mediere se desfășoară înaintea începerii procesului penal și aceasta se închide prin soluționarea conflictului și încheierea unei înțelegeri, potrivit

art. 56 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006 , prin derogare de la dispozițiile

art. 157 alin. (3) din Codul penal

[„(3) Fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice care au participat la săvârșirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la una dintre acestea.“], deci la situația în care fapta nu atrage răspunderea penală a făptuitorului cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere.

20.

Normele constituționale invocate în motivarea excepției sunt cele ale

art. 16 alin. (1)

privind egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, și cele ale

art. 124 alin. (2) , care prevăd că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

21.

Examinând criticile de neconstituționalitate formulate, Curtea Constituțională reține, față de circumstanțele cauzelor în care prezenta excepție a fost invocată din oficiu, că instanțele de judecată, având de soluționat cauze penale referitoare la infracțiunea de furt calificat în formă continuată și de furt calificat, respectiv lovire și alte violențe și violare de domiciliu, au fost puse în situația de a nu putea constata încetarea procesului penal pe motivul încheierii acordurilor de mediere între inculpați și persoanele vătămate/părțile civile, deoarece, nefiind prezenți în fața instanței la termenul de judecată, inculpații nu și-au putut recunoaște fapta. În același timp, într-una din cele două cauze, un alt inculpat s-a împăcat cu partea civilă, astfel că față de acesta, spre deosebire de inculpatul care a încheiat un acord de mediere, este incidentă instituția încetării procesului penal. În acest context cazuistic, instanțele de judecată au ridicat, din oficiu, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 , cu referire la sintagma „dacă autorul a recunoscut fapta în fața organelor judiciare“.

22.

Examinând excepția astfel formulată, Curtea reține că dispozițiile

art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006

nu au mai fost supuse controlului de constituționalitate din perspectiva criticată în prezenta cauză, perspectivă care implică incidența sintagmei „dacă autorul a recunoscut fapta în fața organelor judiciare“, introdusă în anul 2019 prin

art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2019 .

23.

Constituționalitatea dispozițiilor

art. 67 din Legea nr. 192/2006

a fost însă infirmată de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016, decizie prin care a constatat că aceste prevederi, exclusiv în interpretarea dată prin

Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței, în condițiile în care, prin decizia instanței supreme anterior menționată se stabilise că încheierea unui acord de mediere în condițiile

Legii nr. 192/2006

poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

24.

Decizia Curții Constituționale nr. 397 din 15 iunie 2016, precitată, nu își găsește însă aplicabilitatea în prezenta cauză, care are ca obiect central o sintagmă introdusă la un moment temporal ulterior pronunțării acestei decizii și care vizează condiția recunoașterii faptei în fața organelor judiciare pentru ca acordul de mediere să își producă efectele juridice consacrate de

art. 16 alin. (1) lit. g)

și

art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală , de impediment la începerea sau continuarea procesului penal și de înlăturare a răspunderii penale.

25.

Problema de drept pe care o ridică instanțele de judecată care au sesizat Curtea Constituțională vizează această condiție prevăzută de textul de lege criticat, condiție potrivit căreia, subsecvent încheierii unui acord de mediere între părțile unui proces penal, autorul trebuie să își recunoască fapta în fața organelor judiciare pentru ca procesul penal să poată înceta. În opinia autoarelor excepției de neconstituționalitate, o atare condiționalitate determină îndoieli sub aspectul respectării principiului egalității și al unicității justiției. Se consideră că această condiție este excesivă, reprezentând o obligație impusă inculpatului exclusiv în situația medierii, deși această instituție este comparabilă și urmărește același scop ca instituția retragerii plângerii prealabile și instituția împăcării, și anume încetarea procesului penal și înlăturarea răspunderii penale.

26.

Procedând la analiza criticilor de neconstituționalitate, Curtea pleacă de la ipoteza normativă a dispozițiilor

art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală , care prevede că retragerea plângerii prealabile, împăcarea și încheierea unui acord de mediere în condițiile legii reprezintă cauze care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, iar procesul penal încetează în temeiul

art. 396 alin. (6)

din același cod. Pentru a răspunde criticilor formulate, Curtea va efectua o succintă analiză comparativă între cele trei instituții juridice - retragerea plângerii prealabile, împăcarea și medierea - pentru a determina dacă această condiție specială a aplicării medierii în cauzele penale, de recunoaștere a faptei în fața organelor judiciare cu scopul legitim al încetării procesului penal și al înlăturării răspunderii penale, respectă exigențele constituționale pretins încălcate.

27.

Cu referire la instituția retragerii plângerii prealabile, Curtea reține că prevederile

art. 158 din Codul penal , plasate în

titlul VII

- Cauzele care înlătură răspunderea penală, stabilesc, în esență, că retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost depusă și poate interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive, în cazul infracțiunilor pentru care este necesară introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Retragerea plângerii prealabile de către persoana vătămată care, în prealabil, a depus-o reflectă o excepție de la principiul oficialității procesului penal, în sensul că se acordă prevalență voinței persoanei vătămate de a dispune cu privire la utilizarea sau neutilizarea mecanismului statal de sancționare a autorului infracțiunii a cărei victimă este respectiva persoană. Legiuitorul a apreciat că există anumite infracțiuni de o gravitate abstractă redusă și a lăsat la latitudinea persoanei direct interesate (persoana vătămată) decizia de a declanșa procesul penal sau, dacă l-a declanșat prin depunerea plângerii prealabile, de a înceta procesul penal, prin posibilitatea retragerii plângerii prealabile până la rămânerea definitivă a hotărârii penale, fără să mai fie antrenate consecințele răspunderii penale a făptuitorului.

28.

Infracțiunile ce intră în sfera de incidență a instituției retragerii plângerii prealabile sunt limitativ și expres prevăzute în

Codul penal

și în alte legi penale speciale.

Codul penal

prevede următoarele infracțiuni din această categorie: lovirea sau alte violențe -

art. 193 , vătămarea corporală din culpă -

art. 196 ; amenințarea -

art. 206 , agresiunea sexuală -

art. 219 alin. (1) ; hărțuirea sexuală -

art. 223 ; violarea de domiciliu -

art. 224 ; violarea sediului profesional -

art. 225 ; violarea vieții private -

art. 226 alin. (1)

și

(2) ; divulgarea secretului profesional -

art. 227 ; furtul săvârșit în condițiile

art. 231 alin. (1) ; abuzul de încredere -

art. 238 ; abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor -

art. 239 ; bancruta simplă -

art. 240 ; bancruta frauduloasă -

art. 241 ; gestiunea frauduloasă -

art. 242 ; distrugerea -

art. 253 alin. (1)

și

(2) ; tulburarea de posesie -

art. 256 ; asistența și reprezentarea neloială -

art. 284 ; nerespectarea hotărârilor judecătorești -

art. 287 alin. (1) lit. d) - g) ; violarea secretului corespondenței -

art. 302 alin. (1) ; abandonul de familie -

art. 378 ; nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului -

art. 379 ; împiedicarea exercitării libertății religioase -

art. 381 .

29.

În ceea ce privește împăcarea, reglementată de

art. 159 din Codul penal , Curtea reține că această instituție juridică reprezintă o altă cauză care conduce la încetarea procesului penal și înlătură răspunderea penală. Se definește ca înțelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă și suspect/inculpat și, dacă este cazul, partea responsabilă civilmente de a pune capăt conflictului născut din săvârșirea infracțiunii și de a renunța la punerea în mișcare a acțiunii penale sau la continuarea procesului penal, având totodată și efect de stingere a acțiunii civile.

30.

Împăcarea reprezintă și ea o excepție de la principiul oficialității procesului penal, însă o excepție cu caracter parțial. Aceasta deoarece, spre deosebire de instituția retragerii plângerii prealabile, împăcarea poate interveni exclusiv în privința infracțiunilor a căror punere în mișcare a acțiunii penale se face din oficiu, dar care sunt expres prevăzute de legiuitor în

Codul penal

și în alte legi penale speciale, în sensul că este permisă împăcarea părților ca modalitate de stingere a procesului penal și înlăturare a răspunderii penale. Prin urmare, deși majoritatea infracțiunilor constituie obiectul exercitării din oficiu a acțiunii penale, nu toate infracțiunile sunt compatibile cu instituția împăcării în sensul legii penale, ci doar cele expres prevăzute de legiuitor ca având această caracteristică, a disponibilității acordate părților pentru stingerea procesului penal și înlăturarea răspunderii penale, inclusiv a laturii sale civile. Excepția parțială menționată anterior reflectă, așadar, faptul că procesul penal este declanșat, în acest caz, din oficiu, conform regulii oficialității procesului penal, însă stingerea lui se supune, prin excepție, principiului disponibilității, specific procesului civil.

31.

Spre deosebire de instituția retragerii plângerii prealabile, împăcarea nu poate interveni pe parcursul întregului proces penal, ci numai până la citirea actului de sesizare. Instituția împăcării este incidentă în cazul următoarelor infracțiuni prevăzute de

Codul penal : furtul -

art. 228 ; furtul calificat săvârșit în condițiile

art. 229 alin. (1)

și

alin. (2) lit. b)

și

c) ; furtul în scop de folosință -

art. 230 ; însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor -

art. 243 ; înșelăciunea -

art. 244 ; înșelăciunea privind asigurările -

art. 245 . De asemenea, în materia violenței în familie, potrivit

art. 199 alin. (2) din Codul penal , în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe -

art. 193

și de vătămare corporală din culpă - art. 196

săvârșite asupra unui membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare atât la plângerea prealabilă, cât și din oficiu, dar împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, și nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

32.

Cu privire la instituția medierii, Curtea reține că atât încheierea unui acord de mediere în condițiile legii, cât și retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților constituie cauze prevăzute de

art. 16 alin. (1) lit. g) din actualul Cod de procedură penală

care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale (sub aspect procedural) și care înlătură răspunderea penală (sub aspect substanțial). Medierea lipsește din redactarea originară a

Codului de procedură penală anterior

(din 1968), fiind o instituție relativ nouă în peisajul legislativ național, apărută odată cu adoptarea

Legii nr. 192/2006 , o lege specială reglementată de legiuitorul român pentru a transpune principiile generale enunțate în anexa Recomandării nr. R (99)19 privind medierea în materie penală, adoptată de Comitetul de Miniștri în 15 septembrie 1999, în conformitate cu termenii art. 15.b din Statutul Consiliului Europei.

33.

Așadar, sediul materiei privind instituția medierii îl reprezintă

Legea nr. 192/2006

- lege care cuprinde, alături de dispozițiile generale, și dispoziții speciale, plasate în

capitolul VI

- Dispoziții speciale privind medierea unor conflicte, capitol care cuprinde, la rândul său, o secțiune distinctă dedicată reglementării aplicabilității medierii în cauzele penale, respectiv

secțiunea a 2-a

- Dispoziții speciale privind medierea în cauzele penale, care cuprinde prevederile

art. 67 - 70 .

34.

Articolul 1

din Legea nr. 192/2006

definește medierea drept „o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților. (2) Medierea se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine pentru soluționarea conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile“.

35.

Medierea reprezintă, în concluzie, o modalitate alternativă și facultativă prin care părțile unui conflict urmăresc în mod voluntar să stingă în mod amiabil acel litigiu, apelând la procedura medierii, condusă de un profesionist, respectiv un mediator, care, pe baza încrederii și liberului consimțământ al părților, va facilita negocierile dintre acestea în condiții de neutralitate, imparțialitate și confidențialitate pentru obținerea unor soluții reciproc avantajoase, eficiente și durabile.

36.

Potrivit dispozițiilor

Legii nr. 192/2006 , domeniul de aplicare a instituției medierii este unul general, medierea fiind susceptibilă a fi aplicabilă în orice materie, esențial fiind ca părțile implicate să aibă prerogativa dispoziției asupra drepturilor în discuție, fiind, așadar, pretabilă prin definiție domeniului dreptului privat, dar și dreptului penal, în anumite condiții expres precizate. Medierea poate avea loc în cadru extrajudiciar sau judiciar, iar în acest ultim caz se aplică în litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme alternative de soluționare a conflictelor ( art. 60^1

și

61 din lege ).

37.

Procedura medierii parcurge, în esență, trei etape: (1) etapa prealabilă medierii, declanșată prin prezentarea uneia dintre părți la un mediator, care ulterior va face demersurile legale pentru invitarea celeilalte părți, având loc apoi activitatea de informare și consiliere a părților cu privire la procedura medierii și avantajele acesteia, etapă ce se finalizează, în caz de acceptare, cu încheierea unui contract de mediere între mediator și părțile implicate (în formă scrisă), iar în caz de refuz, cu încetarea procedurii de mediere; (2) etapa medierii propriuzise, în care mediatorul facilitează, în cadrul ședințelor de mediere, discuțiile și negocierile dintre părți, în prezența acestora sau a reprezentanților acestora, cu scopul soluționării litigiului în condiții reciproc avantajoase, eficiente și durabile; (3) etapa închiderii procedurii medierii, care poate avea fie un rezultat pozitiv, în sensul că, în urma activității de mediere, părțile ajung la o înțelegere, ce poate îmbrăca forma scrisă a acordului de mediere, fie un rezultat negativ, când părțile nu au ajuns la o înțelegere și medierea a eșuat, fie prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părți; în toate situațiile, mediatorul va întocmi un proces-verbal despre modalitatea de închidere a medierii, semnat de către acesta și de către părți, personal sau prin reprezentant.

38.

Procedura medierii are efect suspensiv asupra procedurilor judiciare în curs. La închiderea procedurii de mediere, mediatorul este obligat să transmită instanței de judecată competente acordul de mediere și procesul-verbal de închidere a medierii în original și în format electronic, dacă părțile au ajuns la o înțelegere, sau doar procesul-verbal de închidere a medierii. Astfel, judecarea cauzelor civile de către instanțele judecătorești sau arbitrale va fi suspendată la cererea părților, în condițiile prevăzute de

Codul de procedură civilă

pentru suspendarea judecății, iar pe durata desfășurării procedurii de mediere cursul termenului perimării va fi suspendat pentru o perioadă de cel mult 3 luni de la data semnării contractului de mediere. Procesul-verbal de închidere a medierii este actul care repune în termen procedurile suspendate.

39.

Procedura medierii în cauzele penale este prevăzută atât de dispozițiile speciale din

Legea nr. 192/2006 , respectiv

art. 67-70 , cât și de norme speciale cuprinse în prezent în actualul

Cod de procedură penală

la

art. 16 alin. (1) lit. g) ,

art. 78 ,

art. 81 alin. (1) lit. i) ,

art. 83 lit. g) ,

art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. c) ,

art. 312 alin. (3)

și

art. 367 alin. (3) .

40.

Sub aspectul evoluției legislative, Curtea observă că

vechiul Cod de procedură penală

nu conținea, în forma sa inițială, vreo referire la instituția medierii, abia prin

Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, fiind introduse dispoziții speciale privind medierea în cauzele penale, cuprinse în

art. 10 alin. (1) lit. h)

și în

art. 16^1 . Ulterior adoptării

noului Cod de procedură penală prin Legea nr. 135/2010

și concomitent cu intrarea sa în vigoare la data de 1 februarie 2014 (și cu abrogarea vechiului Cod de procedură penală) a intrat în vigoare și

Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, astfel fiind introduse unele norme speciale referitoare la mediere în cuprinsul

art. 276 alin. (3)

și al

art. 318 alin. (4) din Codul de procedură penală .

41.

Potrivit dispozițiilor

art. 67-70 din Legea nr. 192/2006 , medierea se aplică în cauzele penale atât în latura penală, cât și în latura civilă. Părțile nu pot fi constrânse să accepte procedura medierii, însă organele judiciare au obligația de a le informa cu privire la avantajele acestei proceduri, în cazul infracțiunilor în care medierea este posibilă. Etapele procedurii de mediere sunt aceleași ca și în dreptul comun, cu diferența că medierea în procesul penal trebuie să se desfășoare astfel încât să fie respectate drepturile fiecărei părți ori ale fiecărui subiect procesual la asistență juridică și, dacă este cazul, la serviciile unui interpret. Procesul-verbal întocmit potrivit acestei legi, prin care se închide procedura medierii, trebuie să arate dacă persoanele între care s-a desfășurat procedura medierii au beneficiat de asistența unui avocat și de serviciile unui interpret ori, după caz, să menționeze că au renunțat expres la acestea [ art. 68 alin. (1)] . În cadrul procedurii medierii, minorii beneficiază, de asemenea, de aceleași garanții specifice procesului penal.

42.

Medierea poate avea loc înainte sau după începerea procesului penal, iar începerea procedurii medierii, demonstrată prin depunerea contractului de mediere, suspendă termenul prevăzut de lege pentru depunerea plângerii prealabile sau, după caz, poate suspenda judecata pentru cel mult 3 luni, procedura fiind reluată din oficiu. Pentru soluționarea acțiunii penale ori a acțiunii civile în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, mediatorul este obligat să transmită organului judiciar acordul de mediere și procesul-verbal de încheiere a medierii în original și în format electronic, dacă părțile au ajuns

la o înțelegere, sau doar procesul-verbal de încheiere a medierii, dacă aceasta a eșuat.

43.

Domeniul de aplicare a instituției medierii în cauzele penale este configurat de dispozițiile

art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006

și este reprezentat de sfera reunită, cumulată, a infracțiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru punerea în mișcare a acțiunii penale (enumerate mai sus) cu cea specifică infracțiunilor pentru care este posibilă împăcarea, potrivit legii (de asemenea enumerate anterior).

44.

Momentul procesual până la care poate interveni procedura medierii în cauzele penale este, potrivit

art. 67 alin. (2^2) teza finală din Legea nr. 192/2006 , până la citirea actului de sesizare a instanței.

45.

Legea nr. 192/2006 , prin

art. 67 alin. (2^2) teza întâi , conferă medierii particularitatea de cauză sui generis care înlătură răspunderea penală, ceea ce o aseamănă aparent cu celelalte cauze care înlătură răspunderea penală prevăzute de

Codul penal

la

art. 152 - 159

și îndeosebi cu împăcarea, așa cum susțin și autoarele prezentei excepții de neconstituționalitate. Instanțele de judecată care au sesizat din oficiu Curtea Constituțională cu neconstituționalitatea sintagmei „dacă autorul a recunoscut fapta în fața organelor judiciare“ din cuprinsul prevederilor

art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006

arată în acest sens că atât împăcarea, cât și medierea urmăresc aceeași finalitate stabilită de legiuitor, cea de înlăturare a răspunderii penale, astfel că nu este justificată condiționarea obținerii acestui efect legitim, impusă inculpatului doar în cazul medierii, de recunoaștere a faptelor în fața organelor judiciare.

46.

Față de aceste critici și în considerarea celor anterior expuse, Curtea constată că susținerile de neconstituționalitate formulate se bazează pe o aparență de similitudine dintre cele două instituții juridice - medierea și împăcarea, asemănare care nu se poate transforma însă într-o identitate perfectă între acestea, până la suprapunere.

47.

Deși au anumite trăsături comune, medierea și împăcarea sunt și rămân instituții juridice diferite, cu regimuri juridice diferite.

48.

Astfel, medierea este reglementată distinct, printr-o lege specială -

Legea nr. 192/2006 , se caracterizează printr-o procedură proprie, iar activitatea de mediere în sine, alături de cele adiacente acesteia, constituie obiectul unei profesii juridice distincte, cea de mediator. Deși atât medierea, în esența sa, cât și împăcarea urmăresc în principiu stingerea totală sau parțială a unor neînțelegeri sau a unui conflict între două sau mai multe persoane și ajungerea la o înțelegere între acestea, medierea denotă procesul instituționalizat prin care legiuitorul a reglementat modalitatea procedurală prin care poate avea loc rezolvarea amiabilă a unor situații conflictuale, stabilind etape procedurale obligatorii, cu efecte juridice specifice.

49.

Înțelegerea părților reprezintă rezultatul final al procedurii de mediere, dacă aceasta s-a încheiat cu succes printr-un acord reciproc convenabil. Dacă părțile doresc, această înțelegere se transcrie sub forma acordului de mediere, act sub semnătură privată care, în condițiile verificării și atestării de către avocații părților, de către notarul public sau de către un avocat sau notar public ales de mediator cu acordul părților, devine titlu executoriu. Așadar, acordul de mediere reprezintă instrumentul juridic care perfectează înțelegerea părților, astfel fiind depășite limitele unei simple convenții mutuale a părților. Înțelegerea părților poate fi supusă unor termene și condiții legale. Dacă obiectul înțelegerii vizează transferul dreptului de proprietate privată privind bunuri imobile, atunci trebuie redactat un acord de mediere ce urmează să fie prezentat notarului public sau instanței de judecată pentru îndeplinirea condițiilor de fond și de formă impuse de lege, sub sancțiunea nulității absolute.

50.

Dacă în alte materii încheierea în formă scrisă a acordului de mediere este facultativă și depinde, ca regulă, de natura obiectului înțelegerii (de exemplu, este obligatorie forma scrisă în domeniul transferurilor de bunuri imobile), în materie penală aceasta nu mai este o opțiune a părților, forma scrisă fiind obligatorie, la fel ca în cazul tuturor celorlalte documente juridice întocmite în cursul procedurii medierii (contractul de mediere și procesul-verbal de închidere a procedurii).

51.

Scopul încheierii unui acord de mediere în cauzele penale este acela de evitare a unui proces penal sau de încetare a acestuia, dacă a început. Prin urmare, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale depinde de depunerea plângerii prealabile de către persoana vătămată, o clauză esențială a acordului de mediere a părților prevede ca partea vătămată să nu o depună în termenul stabilit de lege, dacă procesul penal nu a început, sau să o retragă, dacă procesul penal a început. În cazul infracțiunilor în privința cărora este permisă împăcarea, clauza centrală a acordului de mediere o reprezintă înțelegerea părților, reciproc avantajoasă, împăcarea propriu-zisă, astfel încât să fie împiedicată continuarea procesului penal, conform

art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală

sau să fie înlăturată răspunderea penală, în temeiul art . 67 alin. (2^2) din Legea nr. 192/2006 .

52.

Spre deosebire de procedura medierii, împăcarea este o instituție juridică cu tradiție în dreptul penal și procesual român, fiind reglementată și în legile penale anterioare. Referitor la condițiile pe care actul de voință al împăcării părților trebuia să le îndeplinească pentru a fi constatată încetarea procesului penal și a fi înlăturată răspunderea penală, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, a examinat un recurs în interesul legii și a statuat, prin

Decizia nr. XXVII din 18 septembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007: că „Încetarea procesului penal în cazul infracțiunilor pentru care împăcarea părților înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanță numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voință al inculpatului și al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiționat și definitiv, exprimat în ședința de judecată de aceste părți, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice.“ Așadar, împăcarea era necondiționată, totală și definitivă, iar pentru a dobândi efectele juridice specifice legii penale generale, era necesar ca părțile să se prezinte personal sau prin reprezentanți în fața instanței de judecată, care constata în mod direct actul de voință bilateral al acestora.

53.

Totodată, împăcarea - ca instituție reglementată de

art. 159 din Codul penal

- nu implică în mod obligatoriu un acord scris care să exprime înțelegerea părților și stinge nu doar acțiunea penală, ci și acțiunea civilă din cauza penală. Or, medierea nu impune un acord necondiționat al părților de a se împăca; dimpotrivă, misiunea mediatorului este, în esență, să identifice, prin analiză, discuții și negocieri, soluția optimă pentru toate părțile conflictului, soluție eficientă, durabilă și reciproc avantajoasă, fără să existe însă vreo obligație din partea uneia dintre părți de a renunța necondiționat la drepturile sau interesele pretinse ce fac obiectul procedurii medierii.

54.

Este adevărat că asemănarea dintre cele două instituții se fundamentează pe efectele comune în materie penală, respectiv încetarea procesului penal și înlăturarea răspunderii penale, și pe o particularitate procesuală comună, dată de momentul identic până la care ambele modalități de soluționare amiabilă a conflictului pot interveni, și anume până la citirea actului de sesizare. Este adevărat că, prin

Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016 , precitată, paragraful 35, Curtea Constituțională a reținut că „încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea nu este, în esență, altceva decât o modalitate de realizare a împăcării, ca și cauză de înlăturare a răspunderii penale.“, sens în care a și stabilit, contrar celor statuate la pct. 2 din dispozitivul

Deciziei nr. 9 din 17 aprilie 2015 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, că momentul procesual până la care poate interveni încheierea unui acord de mediere cu privire la această categorie de infracțiuni pentru a produce efecte este cel al citirii actului de sesizare a instanței, dar această constatare nu poate fundamenta în mod exclusiv teza identității dintre cele două instituții juridice, deoarece aceasta vizează exclusiv egalitatea procesuală a părților din cauzele penale privind infracțiunile la care împăcarea este posibilă și se referă la aplicabilitatea aceluiași moment procesual atât sub regimul juridic al instituției împăcării, cât și sub regimul juridic al medierii care vizează infracțiunile pentru care este posibilă împăcarea, nu și cele pentru care este necesară plângerea prealabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

55.

Se poate conchide, pentru simplificare, că medierea în cauzele penale reprezintă o modalitate mai complexă de realizare a unei împăcări a părților printr-o înțelegere scrisă (acordul de mediere), având pe alocuri elemente comune cu instituția împăcării reglementată de

art. 159 din Codul penal , dar distingându-se prin trăsături proprii, ce îi configurează un regim juridic distinct, reglementat de legea specială în materie,

Legea nr. 192/2006 . Legiuitorul a dorit ca instituția medierii să fie incidentă în cauzele penale, dar cu respectarea condițiilor prevăzute în această lege specială, ceea ce marchează în mod evident o distincție de regim juridic între mediere și împăcare.

56.

În sensul prevalenței legii speciale față de legea penală generală în privința aplicabilității medierii sunt reglementate chiar dispozițiile

art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală , care enumeră drept impediment al desfășurării în continuare a procesului penal, alături de retragerea plângerii prealabile și împăcare, și încheierea unui acord de mediere „în condițiile legii“.

57.

O astfel de condiție de aplicabilitate a medierii în cauzele penale, prevăzută de legea specială a medierii, este cea criticată în prezenta cauză, potrivit căreia, la încheierea unui acord de mediere, autorul trebuie să recunoască fapta în fața organelor judiciare, sau în fața mediatorului, dacă procesul penal nu a început, pentru a se da efectul juridic al încetării procesului penal și al înlăturării răspunderii penale.

58.

Așa cum s-a arătat, această sintagmă a fost introdusă în cuprinsul

art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006

prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2019 . Această ordonanță de urgență a fost adoptată, conform preambulului său, pentru implementarea în dreptul intern a Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, în caz contrar fiind iminentă declanșarea împotriva României a procedurii de infringement în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene.

59.

Condiția criticată în cauză, astfel introdusă la

art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 , se regăsește în cuprinsul art. 12 - Dreptul la garanții în contextul serviciilor de justiție reparatorie din Directiva 2012/29/UE, care, la alin. (1) lit. c) prevede că „(1) Statele membre iau măsuri care garantează protecția victimei împotriva victimizării secundare și repetate, precum și a intimidării și răzbunării, care să se aplice atunci când se recurge la orice serviciu de justiție reparatorie. Astfel de măsuri garantează victimelor care optează să participe în procesul de justiție reparatorie că beneficiază, la cerere, de acces la servicii de justiție reparatorie sigure și competente, cu respectarea cel puțin a următoarelor condiții: (…) c) autorul infracțiunii a recunoscut faptele de bază ale cauzei; (…)“

60.

Așadar, condiția suplimentară a recunoașterii faptei face parte din ansamblul măsurilor legislative apte să asigure, în optica legiuitorului european, o mai eficientă modalitate de recunoaștere și respectare a victimelor fenomenului infracțional în cadrul politicii de justiție reparatorie. Justiția reparatorie este definită la art. 2 alin. (1) lit. d) din Directiva 2012/29/UE ca fiind „orice proces prin care victima și autorul infracțiunii pot, în cazul în care consimt liber, să participe activ la soluționarea problemelor generate de infracțiune cu ajutorul unei terțe părți imparțiale“.

61.

Justiția reparatorie sau restaurativă acordă prevalență drepturilor victimei criminalității, stabilind în acest sens măsuri și servicii de informare, de sprijin și de protecție acordate victimelor infracțiunilor, sediul materiei fiind reprezentat, în dreptul intern, de

Legea nr. 211/2004

privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii și protecției victimelor infracțiunilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 4 iunie 2004. Unul dintre drepturile victimelor stabilite în această lege este dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege [ art. 4 alin. (1) lit. i)] .

62.

Legea nr. 211/2004

a suferit ample intervenții prin aceeași

Ordonanță de urgență a Guvernului nr. 24/2019 , fiind implementate măsuri în asigurarea unor drepturi ale oricărei persoane victime și a membrilor familiei acesteia, după caz, cum ar fi: dreptul de a-i fi recunoscută condiția de victimă ca atare din momentul identificării, de a fi tratată cu respect, profesionalism, de a beneficia de protecție și sprijin individualizate, de a obține compensații financiare și de a i se restabili drepturile ( art. 1^1 ); asigurarea, în cadrul direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului, de personal specializat care stabilește legături directe cu victimele infracțiunilor și înființarea unui compartiment distinct pentru sprijinirea victimelor infracțiunilor, [ art. 2

și

art. 3^1 alin. (1)] ; posibilitatea înființării Serviciului pentru Sprijinirea Victimelor Infracțiunilor la nivelul municipiilor, orașelor și comunelor [ art. 3^1 alin. (6)] ; reglementarea etapelor și stabilirea principiilor generale care guvernează activitatea/procesul de informare, sprijinire și protecție a victimelor infracțiunilor ( art. 3^2

și

3^3 ) etc.

63.

Unul dintre principiile centrale care dirijează activitățile și măsurile statale de protecție a victimelor este, în urma modificărilor legislative introduse prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2019 , respectarea nevoilor victimei, prin aceasta înțelegându-se că activitatea de informare, sprijin și protecție a victimelor infracțiunilor este subordonată scopului atenuării efectelor negative ale infracțiunii și reparării prejudiciilor de orice tip, inclusiv de ordin psihic, suferite de către victimă ca urmare a comiterii infracțiunii [ art. 3^3 lit. a) din Legea nr. 211/2004 ].

64.

Curtea reține că noua condiție de aplicare a instituției medierii în cauzele penale, introdusă prin

art. II

din ordonanța de urgență menționată în cuprinsul

art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 , conform căreia autorul trebuie să își recunoască fapta în fața organului judiciar sau, dacă procesul penal nu a început, în fața mediatorului, pentru a beneficia de efectul juridic de înlăturare a răspunderii penale, reprezintă tocmai o măsură de natură să asigure respectarea în procedura medierii a principiului mai sus enunțat. Recunoașterea faptei în mod direct, personal, în fața organului judiciar reprezintă, în definitiv, manifestarea unui act de conduită necesar pentru exteriorizarea unui proces de conștiință a autorului și are, în primul rând, natura unui act reparatoriu moral, întrucât poate să ofere victimei o minimă satisfacție psihică în raport cu autorul agresiunii. Infracțiunile pentru care este posibilă medierea în condițiile legii sunt, așa cum s-a arătat anterior, cele pentru care este necesară depunerea plângerii prealabile, precum și cele pentru care, deși acțiunea penală se exercită din oficiu, legiuitorul a permis ca împăcarea părților să determine încetarea procedurilor penale împotriva făptuitorului. Prin urmare, infracțiunile cuprinse în domeniul de aplicare a medierii în materie penală se caracterizează, în general, printr-un grad mai redus de gravitate abstractă și pericol social, dar implică, în general, preexistența unei anumite relații personale între victimă și agresor, a unei interrelaționări anterioare agresiunii care se poate baza și pe un anumit nivel de afectivitate personală. De aceea, factorul psihologic nu poate fi neglijat când vorbim despre măsuri restaurative care, în esență, urmăresc să repună integral victima în starea sa anterioară agresiunii suferite, în dimensiunile sale psihice, de sănătate mentală și fizică și materială. Desigur, poate fi un ideal ca starea psihică și mentală a victimei să fie definitiv recuperată, însă recunoașterea faptei de către autor, personal și direct în fața organelor judiciare sau a mediatorului, după caz, poate contribui într-o oarecare măsură la redresarea stării psihice a victimei și, totodată, poate reprezenta pentru autorul agresiunii un act de conștientizare în procesul său de reeducare. Astfel, măsura recunoașterii urmărește, în primul rând, protejarea drepturilor victimei, prin acordarea unei minime reparații morale.

65.

Totodată, recunoașterea faptei are consecințe directe asupra reparației materiale la care are dreptul victima infracțiunii.

Articolul 23

alin. (1)

și

(2) din Codul de procedură penală

prevede, cu privire la pretențiile civile, că inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacție sau un acord de mediere, potrivit legii, iar inculpatul, cu acordul părții responsabile civilmente, poate recunoaște, în tot sau în parte, pretențiile civile. Spre deosebire de împăcarea părților, încheierea unui acord de mediere în condițiile legii are doar efectul încetării procesului penal și al înlăturării răspunderii penale, fără a stinge și acțiunea civilă. Prin urmare, în cazul aplicării medierii, acțiunea civilă rămâne deschisă, iar recunoașterea faptei de autorul acesteia reprezintă o modalitate prin care se facilitează soluționarea acțiunii civile cu scopul obținerii despăgubirilor și reparațiilor civile de către partea vătămată.

66.

Sintetizând, se reține că sintagma „dacă autorul a recunoscut fapta în fața organelor judiciare“ din cuprinsul prevederilor

art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006

reprezintă o condiție specială pentru obținerea efectului de înlăturare a răspunderii penale pe care îl generează încheierea unui acord de mediere. Această condiție, cuprinsă în legea specială în materia medierii, se justifică prin aceea că aparține unui set de măsuri pe care statul este obligat să îl adopte în procesul de implementare a standardelor europene în materia justiției reparatorii și vizează, în esență, protecția victimelor infracțiunii. Instituția medierii în cauze penale, deși are anumite trăsături comune cu instituția împăcării, nu se confundă cu aceasta, caracterizându-se printr-un regim juridic propriu, reglementat de

Legea nr. 192/2006 .

67.

În lumina argumentelor arătate, Curtea constată că susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 16 alin. (1)

privind egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, și în

art. 124 alin. (2) , care prevăd că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, sunt neîntemeiate, excepția de neconstituționalitate urmând să fie respinsă ca atare.

68.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. 15.588/300/2019 și de Judecătoria Sectorului 4 București - Secția penală în Dosarul nr. 27.102/4/2019 și constată că sintagma „dacă autorul a recunoscut fapta în fața organelor judiciare“ din cuprinsul prevederilor

art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006

privind medierea și organizarea profesiei de mediator este constituțională în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 București și Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 aprilie 2025.