Decizia nr. 292/2025

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 83 alin. (2) teza întâi din Codul penal , excepție ridicată de Elvis-Dafinel Muncaciu în Dosarul nr. 23.839/211/2019 al Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.469 D/2021.

2.

La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, în principal, ca inadmisibilă. Este invocată, în acest sens,

Decizia Curții Constituționale nr. 286 din 28 mai 2024 . În subsidiar, pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Se susține că amânarea aplicării pedepsei și renunțarea la aplicarea pedepsei sunt două instituții de drept penal diferite, persoanele în privința cărora acestea sunt aplicate aflându-se în situații diferite, aspect care justifică reglementarea de către legiuitor a unui regim juridic distinct sub aspectul condițiilor necesar a fi îndeplinite. Se arată, totodată, că stabilirea acestor condiții, a categoriilor de infracțiuni și de persoane cu privire la care nu poate fi amânată aplicarea pedepsei și nu poate fi dispusă renunțarea la aplicarea pedepsei este de competența exclusivă a legiuitorului, potrivit politicii sale penale. Se conchide că textul criticat nu contravine prevederilor

art. 23 alin. (12) din Constituție .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 23 martie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 23.839/211/2019, Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 83 alin. (2) teza întâi din Codul penal , excepție ridicată de Elvis-Dafinel Muncaciu într-o cauză având ca obiect soluționarea apelurilor formulate, printre alții, de autorul excepției împotriva unei sentințe penale prin care acesta a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 1 an și 4 luni pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, pentru care pedeapsa prevăzută de legea penală este închisoarea de la 2 la 7 ani.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile

art. 83 alin. (2) teza întâi din Codul penal

prevăd, printre condițiile amânării aplicării pedepsei, condiția negativă ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să fie mai mică de 7 ani, spre deosebire de cele reglementate la

art. 80 alin. (2) din Codul penal , care prevăd posibilitatea renunțării la aplicarea pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă este închisoarea de cel mult 5 ani. Se susține că această soluție legislativă este contrară dispozițiilor constituționale și convenționale invocate în prezenta cauză întrucât o persoană care a comis o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei maxim este de 5 ani poate beneficia de renunțarea la aplicarea pedepsei, însă dacă maximul special este de 7 ani nu poate beneficia nici măcar de amânarea aplicării pedepsei. Se mai menționează că, în dreptul românesc, nu există pedepse maxime cu închisoarea de 6 ani.

6.

Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori opinează că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Se arată că legiuitorul este singurul legitimat constituțional să stabilească limitele speciale ale pedepselor penale și condițiile aplicării fiecărei forme de individualizare a pedepsei, fiind justificată sancționarea mai aspră a infracțiunilor grave.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Guvernul opinează că excepția de neconstituționalitate este, în principal, inadmisibilă și, în subsidiar, neîntemeiată. Referitor la caracterul inadmisibil al excepției de neconstituționalitate, se face trimitere la deciziile Curții Constituționale

nr. 527 din 11 iulie 2017 ,

nr. 774 din 28 noiembrie 2017 ,

nr. 207 din 9 aprilie 2019

și

nr. 255 din 23 aprilie 2019 , despre care se apreciază că sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză. În ceea ce privește caracterul neîntemeiat al excepției de neconstituționalitate, sunt invocate deciziile Curții Constituționale

nr. 192 din 31 martie 2005 ,

nr. 407 din 16 iunie 2016

și

nr. 730 din 6 decembrie 2016 .

9.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 83 alin. (2) teza întâi din Codul penal , care au următorul cuprins: „Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.“

12.

Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale

art. 16

- Egalitatea în drepturi, ale

art. 20

- Tratatele internaționale privind drepturile omului, ale

art. 21 alin. (3)

cu privire la dreptul la un proces echitabil, ale

art. 23 alin. (12)

referitoare la legalitatea incriminării și a pedepsei și ale

art. 53

- Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertății, precum și prevederilor

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, referitor la criticile de neconstituționalitate formulate în prezenta cauză, Curtea reține că dispozițiile

art. 83 alin. (2) teza întâi din Codul penal

au mai format obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, Curtea Constituțională pronunțând, în acest sens,

Decizia nr. 530 din 10 noiembrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 26 ianuarie 2023, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

14.

Prin

Decizia nr. 530 din 10 noiembrie 2022 , precitată, paragrafele 13-17, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 83 - 90 din Codul penal

reglementează instituția amânării aplicării pedepsei,

art. 83

stabilind condițiile ce trebuie respectate pentru ca aceasta să poată fi dispusă de către instanța judecătorească. În acest sens, Curtea a reținut că amânarea aplicării pedepsei este o formă de individualizare a pedepsei și, totodată, o prerogativă acordată instanței de judecată de a stabili o pedeapsă penală pentru o persoană vinovată de comiterea unei infracțiuni și de a amâna aplicarea acesteia, dând astfel posibilitatea ca pedeapsa în cauză să nu fie, în mod provizoriu, executată, iar, în condițiile stabilite de lege, să nu se mai execute cu caracter definitiv. Cu toate că presupune neexecutarea, provizorie, a unei pedepse penale stabilite, instituția amânării aplicării pedepsei se caracterizează printr-o anumită gravitate, dată de obligațiile ce îi sunt impuse persoanei condamnate, pe perioada supravegherii. Practic, din punctul de vedere al gravității, amânarea aplicării pedepsei se situează între renunțarea la aplicarea pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

15.

Curtea a constatat că amânarea aplicării pedepsei se dispune în anumite condiții, expres prevăzute la

art. 83 alin. (1) din Codul penal , care denotă un pericol social redus al faptelor săvârșite, respectiv: dacă pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute de

art. 42 lit. a)

și

b) din Codul penal , sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; dacă infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; dacă, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Totodată, conform

art. 83 alin. (2) din Codul penal , nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților ( Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, paragrafele 11 și 12, și

Decizia nr. 721 din 6 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 21).

16.

Totodată, Curtea a reținut că reglementarea condițiilor amânării aplicării pedepsei intră în atribuțiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, consacrat de prevederile

art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală

( Decizia nr. 266 din 17 mai 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 24 august 2022, paragraful 22). În același sens, Curtea a statuat, în esență, că, potrivit

art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție , Parlamentul are competența de a reglementa prin lege organică infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituționale, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcție de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât și condițiile răspunderii juridice pentru această faptă ( Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, și

Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006).

17.

De asemenea, Curtea a reținut că

Legea fundamentală

nu stabilește mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor sociale, acestea fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative și priorități în diferite perioade de timp, determinate de frecvența, gravitatea și consecințele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmărește protecția diferitelor categorii de relații sociale, ceea ce înseamnă că, în funcție de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate și combătute prin aplicarea de sancțiuni de drept penal, iar altele nu (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 24 aprilie 2017, paragraful 18).

18.

Așa fiind, Curtea a constatat că reglementarea condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune amânarea aplicării pedepsei, inclusiv cea referitoare la cuantumul pedepsei prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită, intră în atribuțiile organului legiuitor, reprezentând opțiunea acestuia, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, care apreciază, în concret, în funcție de o serie de criterii, printre care și frecvența fenomenului infracțional.

19.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

20.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-

3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Elvis-Dafinel Muncaciu în Dosarul nr. 23.839/211/2019 al Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori și constată că dispozițiile

art. 83 alin. (2) teza întâi din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 mai 2025.