Decizia nr. 672/2023

Articolul 62

alin. 2 și 3 din Legea nr. 58/1934: „Opoziția se va introduce la judecătoria care a învestit cambia cu formulă executorie. Judecătoria va judeca opoziția potrivit

Codului de procedură civilă , de urgență și cu precădere, înaintea oricărei alte pricini. Hotărârea pronunțată asupra contestației va putea fi atacată numai cu apel în termen de 15 zile de la pronunțare.“;

–

Articolul 718

Articolul 483

alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă: „(...) De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.“

12.

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, aceste dispoziții contravin normelor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (5)

în componenta referitoare la calitatea normei juridice,

art. 21

privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil,

art. 44 alin. (2)

privind dreptul de proprietate privată și în

art. 124 alin. (2)

potrivit căruia „justiția este unică, imparțială și egală pentru toți“.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prin

Decizia nr. 6 din 15 ianuarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 3 martie 2015, paragraful 16, instanța de contencios constituțional a constatat că prin

art. 16 al titlului IV „Modificarea și completarea unor legi speciale“ din Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, în cuprinsul

art. 62 din Legea nr. 58/1934 , legiuitorul a înlocuit sintagma inițială de opoziție la executare cu cea de contestație la executare.

14.

Raportat la speță, Curtea observă că, în esență, autoarea excepției de neconstituționalitate este nemulțumită de faptul că, potrivit

art. 62 alin. 3 din Legea nr. 58/1934 , hotărârea pronunțată asupra contestației la executare este supusă doar căii de atac a apelului, nu și recursului, o atare reglementare fiind apreciată ca neconstituțională.

15.

Din perspectiva acestei pretinse neconstituționalități, Curtea observă că, în jurisprudența sa, a mai analizat conformitatea cu normele constituționale a unor măsuri legislative prin care se reglementa modalitatea de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. În mod constant, Curtea a statuat că

Legea fundamentală

nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor, pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 534 din 10 noiembrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 16 februarie 2023, paragraful 12).

16.

În jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat, cu valoare de principiu, că accesul liber la justiție nu presupune dreptul de acces la toate structurile judecătorești - judecătorii, tribunale, curți de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție - și nici la toate căile de atac prevăzute de lege - apel, recurs, contestație în anulare, revizuire. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în

Legea fundamentală

nu instituie obligativitatea legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit

art. 129 din Constituție , „căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii“. Acest mod de reglementare a accesului la justiție este în acord și cu accepțiunea

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia dreptul de acces la justiție presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, prin garantarea unei proceduri judiciare în vederea realizării efective a acestui drept. În acest sens, Curtea Europeană a statuat că dreptul de acces la justiție nu este absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat, iar statele se bucură de o anumită marjă de apreciere în acest sens (a se vedea hotărârile din 28 mai 1985, 6 decembrie 2001, 26 ianuarie 2006 sau 17 ianuarie 2012, pronunțate în cauzele Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57, Yagtzilar și alții împotriva Greciei, paragraful 26,

Lungoci împotriva României , paragraful 36, sau Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 230). Nici reglementările internaționale în materie nu impun un anumit număr al gradelor de jurisdicție sau un anumit număr al căilor de atac,

art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție, iar

art. 21 din Constituție

nu precizează că accesul liber la justiție ar implica întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cât și pe cea a recursului (a se vedea

Decizia nr. 534 din 10 noiembrie 2022 , precitată, paragrafele 14-16).

17.

De altfel, în conformitate cu jurisprudența constantă a instanței de contencios constituțional, legiuitorul are o marjă de apreciere în ceea ce privește alegerea materiilor exceptate de la calea de atac a recursului. În acest sens, pot fi amintite, exemplificativ,

Decizia nr. 292 din 4 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, paragraful 24, prin care Curtea a subliniat că legiuitorul, în materia căilor extraordinare de atac, are posibilitatea de a reglementa condiții de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunțată hotărârea, în acel caz fiind vorba despre hotărâri pronunțate în materie de carte funciară, sau

Decizia nr. 532 din 2 iulie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 25 ianuarie 2021, paragraful 26, prin care Curtea a constatat că existența unor reglementări diferențiate sub aspectul normelor de procedură în funcție de specificul materiei reglementate nu reprezintă o nesocotire a principiului egalității cetățenilor în fața legii, ci o particularizare la specificitățile și necesitățile fiecăreia dintre acestea.

18.

Totodată, Curtea a reținut că stabilirea regulilor procedurale în funcție de specificul materiei reglementate, inclusiv a celor referitoare la exercitarea căilor de atac, ține de opțiunea legiuitorului, fiind impropriu să se pună problema instituirii unui tratament juridic discriminatoriu prin prisma unor comparații între reguli aplicabile unor domenii distincte, cu individualitate proprie, reguli adaptate specificului materiei în care sunt edictate (a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 680 din 21 octombrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 17 ianuarie 2022, paragraful 23).

19.

Așadar, Curtea constată că prin

art. 62 alin. 3 din Legea nr. 58/1934 , precum și prin

art. 718 din Codul de procedură civilă , care consacră numai calea de atac a apelului, legiuitorul a instituit un regim legal diferit, impus de existența unor situații procesuale diferite. De altfel, în jurisprudența sa, spre exemplu,

Decizia nr. 837 din 11 octombrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 7 decembrie 2012, Curtea a reținut că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prevăzut de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. În aceste condiții, părților interesate nu li se încalcă accesul liber la justiție, atâta vreme cât pot sesiza instanțele judecătorești, în termenul legal, cu calea de atac împotriva soluției pronunțate în prima instanță asupra contestației. Așadar, împrejurarea că legiuitorul a instituit o singură cale de atac, respectiv apelul, nu relevă niciun aspect de neconstituționalitate, fiind în deplină concordanță cu

art. 21

și

129 din Constituție .

20.

Curtea observă, totodată, că nu sunt incidente în soluționarea prezentei cauze cele reținute prin

Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, invocată de autoarea excepției de neconstituționalitate în motivarea criticilor formulate. Prin decizia amintită, Curtea a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“, cuprinsă în

art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013

privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , este neconstituțională. Sintagma menționată viza imposibilitatea introducerii căii de atac a recursului în procesele al căror obiect îl constituiau astfel de cereri, iar instanța de contencios constituțional a constatat că se nesocotesc prevederile

art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală , întrucât legiuitorul a stabilit un prag valoric prin care nu a asigurat o protecție egală a drepturilor și a intereselor legitime ale persoanelor, generând discriminări între cetățeni sub aspectul posibilității de exercitare a dreptului de a formula o cale de atac în funcție de valoarea cererii adresate instanței judecătorești. Așadar, s-a constatat existența unei discriminări pe criteriul valorii cererii în cadrul aceleiași categorii de persoane, mai exact a acelora care au formulat cereri evaluabile în bani.

21.

În ceea ce privește invocarea

art. 483 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă , potrivit căreia „nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului“, Curtea observă că dispozițiile

art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă

se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, așa cum prevede

art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013

privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, modificat de

art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2016

pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 15 decembrie 2016. Întrucât în speță, astfel cum reiese din actele depuse la dosarul cauzei, procesul în cadrul căruia a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate a început în anul 2017, Curtea subliniază că, sub aspectul posibilității formulării recursului, erau aplicabile prevederile

art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 , care au un conținut identic cu cel al

art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă . Diferența constă în perioada de aplicare în timp, în sensul că aplicarea

art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă

a fost prorogată pentru procesele pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, așa cum expres dispune

art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 , modificată prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2016 , în timp ce

art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013

se referă la aceeași regulă, dar aplicabilă proceselor pornite începând cu data intrării în vigoare a acestei legi și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. Prin urmare, având în vedere că

art. 483 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă

nu este aplicabil în cauză, excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții de lege urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.

22.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1

-

3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Construcții Hidrotehnice - S.A. din Iași în Dosarul nr. 2.170/245/2017* al Curții de Apel Iași - Secția civilă și constată că dispozițiile

art. 62 alin. 2

și

3 din Legea nr. 58/1934

asupra cambiei și biletului la ordin și ale

art. 718 din Codul de procedură civilă

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

2.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 483 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de aceeași autoare în același dosar al aceleiași instanțe.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Iași - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 28 noiembrie 2023.