Decizia nr. 757/2023

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia-Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Oana-Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 155 alin. (3) din Codul penal , excepție ridicată de Elena Ingrid Vlasov în Dosarul nr. 8.019/2/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.655D/2019.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 155 alin. (3) din Codul penal , întrucât soluția legislativă criticată este determinată de însăși natura juridică a instituției prescripției răspunderii penale. Mai arată că prevederile

art. 6

referitor la dreptul la un proces echitabil din

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu sunt aplicabile în cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4.

Prin Încheierea din 14 mai 2019, pronunțată în Dosarul nr. 8.019/2/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 155 alin. (3) din Codul penal . Excepția a fost ridicată de Elena Ingrid Vlasov întro cauză având ca obiect trimiterea în judecată a inculpatei pentru săvârșirea unei infracțiuni cu privire la care aceasta a invocat împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că dispozițiile

art. 155 alin. (3) din Codul penal

încalcă principiul legalității, egalitatea în drepturi și dreptul la un proces echitabil, întrucât un act de procedură îndeplinit față de un participant la infracțiune întrerupe în mod necondiționat cursul prescripției și față de ceilalți participanți, deși aceștia nu au cunoștință de actul respectiv, care nu le este comunicat, fiind îndeplinit față de o altă persoană. Consideră, astfel, că textul de lege criticat este lipsit de claritate și previzibilitate. Arată că, prin

Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 , Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispozițiilor

art. 155 alin. (1) din Codul penal , este neconstituțională. Astfel, Curtea a constatat că întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. Consideră că argumentele reținute în decizia mai sus menționată sunt cu atât mai mult aplicabile în ipoteza reglementată de dispozițiile

art. 155 alin. (3) din Codul penal , în care un act de procedură efectuat față de unul dintre participanți întrerupe cursul prescripției și cu privire la ceilalți participanți, mai ales în situația în care aceștia din urmă nu au nicio calitate procesuală - de suspect sau de inculpat - la momentul efectuării respectivului act de procedură.

6.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că pot exista elemente de neconstituționalitate sub aspectul previzibilității dispozițiilor

art. 155 alin. (1) din Codul penal , prin prisma

Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 , în ipoteza în care - în cauzele cu mai mulți inculpați - actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 155 alin. (3) din Codul penal , având următorul cuprins: „(3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.“

11.

În susținerea neconstituționalității dispozițiilor de lege criticate, autoarea excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

privind obligativitatea respectării

Constituției , a supremației sale și a legilor, ale

art. 16

referitor la egalitatea în drepturi și ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil, precum și ale

art. 11 alin. (1)

cu privire la dreptul internațional și ale

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile

art. 6

referitor la dreptul la un proces echitabil din

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 155 alin. (3) din Codul penal

au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile

art. 16 din Constituție

și ale

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - invocate și în prezenta cauză - și față de critici similare.

13.

Astfel, prin

Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 155 alin. (3) din Codul penal . Prin decizia menționată, paragrafele 17-26, Curtea a reținut că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajată ca urmare a încălcării unei dispoziții de drept penal, fapt ce generează un raport juridic de constrângere, născut ca efect al săvârșirii infracțiunii, raport ce are ca părți statul, pe de o parte, și persoana care săvârșește infracțiunea, pe de altă parte. Conținutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârșit infracțiunea, prin aplicarea sancțiunii corespunzătoare prevăzute de legea penală, și din obligația persoanei în cauză de a executa sancțiunea aplicată.

14.

Prin

Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017 , citată anterior, Curtea a constatat că, dintre principiile care guvernează răspunderea penală, prezintă relevanță din perspectiva prezentei analize principiul legalității incriminării și a pedepsei, consacrat de dispozițiile

art. 23 alin. (12) din Constituție

și ale

art. 1 din Codul penal , potrivit căruia faptele care constituie infracțiuni și pedepsele aplicabile în cazul săvârșirii lor sunt prevăzute de legea penală. Același principiu se regăsește, indirect, și în cuprinsul

art. 15 alin. (2) din Codul penal , conform căruia infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul legalității răspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, conform căruia răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care a săvârșit o infracțiune și la participanții la comiterea acesteia. În continuare, Curtea a reținut că un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilității răspunderii penale, potrivit căruia, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripția răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-și atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel pot fi realizate prevenția generală și cea specială și pot fi create, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârșirea infracțiunii, autorul acesteia, sub presiunea amenințării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse. Prin urmare, pentru a nu lăsa nesoluționate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a instituit prescripția răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prescripția răspunderii penale este reglementată de prevederile

art. 153-156 din Codul penal . Așa fiind, prescripția răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict și, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârșește o infracțiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripție. În acest sens, termenele de prescripție sunt reglementate de dispozițiile

art. 154 din Codul penal , în funcție de natura și gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile în cazul cărora se aplică.

15.

În continuare, prin

Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017 , precitată, Curtea a reținut că, pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, termenul de prescripție trebuie să curgă fără intervenția vreunui act de natură să readucă în conștiința publică fapta comisă. Altfel spus, o activitate ce are ca efect readucerea în atenția societății a faptului săvârșirii infracțiunii întrerupe cursul prescripției și amână producerea efectelor sale, iar, conform dispozițiilor

alin. (2) al art. 155 din Codul penal , după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție. În acest context, se ridică problema efectelor întreruperii termenului de prescripție, în situația comiterii unei infracțiuni, în participație, de către mai multe persoane. Pentru această ipoteză juridică, legiuitorul a prevăzut, la

art. 155 alin. (3) din Codul penal , că întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre aceștia. Soluția juridică anterior menționată este determinată de însăși natura instituției prescripției, care, astfel cum Curtea a arătat, semnifică diminuarea rezonanței sociale a săvârșirii infracțiunii, până la uitarea ei de către membrii societății. Aceasta presupune o perspectivă de ansamblu asupra tuturor faptelor comise, indiferent de aspectul săvârșirii lor de către o singură persoană sau de către mai multe persoane, în calitate de coautori, instigatori sau complici. Prin urmare, prescripția răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, iar nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluția contrară ar fi de natură să afecteze însăși substanța instituției prescripției, aceea de consecință a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, și ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificația instituției prescripției răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. În cazul infracțiunilor săvârșite în participație, o astfel de soluție ar determina acordarea, în mod diferit, de la un participant la celălalt, a unei forme de iertare socială, după cum în privința acestora au fost făcute sau nu au fost făcute acte de procedură în cauză. Or, aceasta ar reprezenta o încălcare a principiului egalității în drepturi, prin crearea unui regim juridic mai favorabil pentru persoanele care au luat parte la săvârșirea infracțiunii, dar cu privire la care nu au fost realizate acte de procedură în cauză, care însă se află în aceeași situație juridică cu persoanele care, având aceeași calitate, de participanți la săvârșirea infracțiunii, au fost supuse unor astfel de acte. Totodată, Curtea a reținut că termenul de prescripție reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare își pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni și de a aplica pedepse pentru faptele comise, privite obiectiv, în ansamblul lor, iar nu subiectiv, din perspectiva persoanelor care au participat la comiterea acestora. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menționat. Așa fiind, este firesc ca intervenirea unui act de întrerupere a cursului prescripției în privința faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripție cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracțiunea sau infracțiunile urmărite, până la împlinirea termenului prescripției speciale, conform prevederilor

art. 155 alin. (4) din Codul penal . În cazul în care aceste infracțiuni au fost săvârșite în participație, se va produce același efect, independent de persoanele care le comit sau contribuie la săvârșirea lor. Doar în acest fel poate fi atinsă finalitatea procesului penal, care constă în aflarea adevărului, principiu prevăzut de dispozițiile art. 5 din Codul de procedură penală.

16.

Având în vedere aceste considerente, prin

Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017 , precitată, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 155 alin. (3) din Codul penal

nu contravin prevederilor constituționale ale

art. 16

referitoare la egalitatea în drepturi, ci constituie o aplicare a acestora în domeniul dreptului penal substanțial.

17.

Referitor la pretinsa încălcare, prin textul de lege criticat, a prevederilor

art. 6 paragraful 3 din Convenție , Curtea a constatat, prin decizia mai sus menționată, că respectivele prevederi nu sunt aplicabile în cauză, întrucât garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil sunt asigurate prin norme de drept procesual penal, iar nu prin dispoziții de drept penal substanțial (a se vedea, mutatis mutandis,

Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19-20).

18.

Curtea observă că, prin

Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispozițiilor

art. 155 alin. (1) din Codul penal , este neconstituțională. Totodată, prin

Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile

art. 155 alin. (1) din Codul penal

sunt neconstituționale.

19.

Curtea apreciază că

deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018

și

nr. 358 din 26 mai 2022 , citate anterior, nu constituie elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții cu privire la dispozițiile

art. 155 alin. (3) din Codul penal , astfel că soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin

Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017 , precitată, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

20.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Elena Ingrid Vlasov în Dosarul nr. 8.019/2/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 155 alin. (3) din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 14 decembrie 2023.