Decizia nr. 50/2024

din Legea nr. 263/2010 :

Împotriva hotărârilor tribunalelor se poate face numai apel la curtea de apel competentă.

Hotărârile curților de apel, precum și hotărârile tribunalelor neatacate cu apel în termen sunt definitive.“;

–

din Codul de procedură civilă :

Sunt hotărâri definitive:

1.

hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului;

2.

hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs;

3.

hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel;

4.

hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs;

5.

hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;

6.

orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării.“

11.

Din examinarea notelor scrise ale autorului excepției, precum și a încheierii de sesizare, Curtea observă că acesta a invocat și neconstituționalitatea

art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, text de lege care a modificat

art. 483 din Codul de procedură civilă . Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă a respins însă cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții de lege, având în vedere că norma legală criticată nu este aplicabilă în cauză ratione temporis. În acest sens, instanța supremă a reținut că, potrivit

art. 24 din Codul de procedură civilă , dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar, potrivit

art. 27 din Codul de procedură civilă , hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Cum litigiul în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate a început la 31 iulie 2017, instanța a constatat că nu este întrunită cerința legăturii dispoziției legale atacate cu soluționarea cauzei.

12.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile de lege criticate contravin normelor constituționale ale

art. 16

privind egalitatea în drepturi, ale

art. 21

privind accesul liber la justiție și ale

art. 44

referitoare la dreptul de proprietate privată, precum și prevederilor

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , ale

art. 1 din Protocolul nr. 1

și ale

art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că atât dispozițiile

art. 155 din Legea nr. 263/2010

privind sistemul unitar de pensii publice, cât și cele ale

art. 634 din Codul de procedură civilă

se circumscriu domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care este atributul exclusiv al legiuitorului, în acest sens fiind

art. 126 alin. (2) din Constituție , normă potrivit căreia „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Astfel, dispozițiile

art. 155 din Legea nr. 263/2010

sunt norme de procedură, legiuitorul consacrând în mod expres, în materia cererilor referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă și asigurări sociale, dublul grad de jurisdicție. Curtea reține că, în speță, litigiul vizează un conflict în materia asigurărilor sociale, iar, potrivit

art. 152 din Legea nr. 263/2010 , jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel. Întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, persoana beneficiază de o examinare în fond a cauzei sale atât în fața tribunalului, cât și în fața curții de apel.

14.

Curtea reține totodată că, potrivit

art. 156 din Legea nr. 263/2010 , „prevederile acestei legi, referitoare la jurisdicția asigurărilor sociale, se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă și ale

Legii nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare“. În sistemul actualului Cod de procedură civilă, recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, exercitându-se doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, astfel încât pe calea recursului se realizează exclusiv o analiză a legalității hotărârii atacate. Așa fiind, legiuitorul a prevăzut ca anumite hotărâri, pronunțate în anumite materii, cum este aceea a cererilor referitoare la asigurările sociale de muncă, să nu fie supuse recursului.

15.

În jurisprudența sa, cu titlu exemplificativ fiind

Decizia nr. 13 din 14 ianuarie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021, referitor la încălcarea

art. 16 din Constituție

coroborat cu

art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , Curtea a observat că rațiunea instituirii unei singure căi de atac în materia analizată are în vedere specificul și implicațiile lor sociale, precum și faptul că acestea se judecă după o procedură caracterizată prin celeritate. De aceea, legiuitorul a reglementat două grade de jurisdicție, respectiv o singură cale de atac - apelul. Nicio dispoziție constituțională și nicio reglementare internațională nu stabilesc numărul căilor de atac, reglementarea acestora intrând în competența legiuitorului național. Stabilirea unor reguli diferențiate, ținând seama de specificul unor litigii sau chiar de situația particulară în care se află persoanele implicate, nu are semnificația instituirii unor privilegii ori discriminări (a se vedea

Decizia nr. 703 din 11 septembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 24 octombrie 2007, și

Decizia nr. 711 din 6 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2017, paragraful 18).

16.

De asemenea, în condițiile în care părțile au acces la căile de atac instituite de legiuitor pentru o anumită categorie de litigii, fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație, nu se poate aprecia că sunt încălcate dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. 12

la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

17.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea

art. 21 din Constituție

prin raportare la

art. 6 paragraful 1

și

art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi reținută. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale,

art. 13 din Convenție

consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157). De asemenea, Curtea Constituțională a statuat că principiul triplului grad de jurisdicție nu este un principiu constituțional care să impună legiuitorului garantarea accesului persoanelor la trei grade de jurisdicție.

Legea fundamentală

nu consacră numărul gradelor de jurisdicție ale unui proces, iar, potrivit

art. 126 alin. (2)

coroborat cu

art. 129

din aceasta, stabilirea căilor de atac este de competența exclusivă a legiuitorului (a se vedea, ad similis,

Decizia nr. 25 din 3 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 215 din 31 martie 2015, paragraful 15).

18.

Totodată, Curtea a mai statuat că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin

Hotărârea din 26 ianuarie 2006 , pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în

Legea fundamentală

nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit

art. 129 din Constituție , căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii.

Legea fundamentală

nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, ad similis,

Decizia nr. 292 din 4 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, paragraful 21).

19.

Referitor la

art. 634 din Codul de procedură civilă , Curtea reține că, așa cum s-a subliniat și în literatura de specialitate (a se vedea Gabriel Boroi; colectiv, Codul de procedură civilă comentat, Editura Hamangiu, 2016), hotărârile definitive sunt titluri executorii indiferent de instanța care le-a pronunțat. Hotărârile definitive enumerate în cuprinsul acestui text de lege sunt, într-o exprimare succintă, acele hotărâri care nu mai pot fi atacate nici cu apel, nici cu recurs, fie pentru că a expirat termenul pentru declararea căii de atac, fie pentru că legea nu prevede posibilitatea atacării lor. Hotărârile care nu mai pot fi atacate cu apel și recurs sunt definitive de la data pronunțării lor. Hotărârile care pot fi atacate cu apel, fără ca părțile să exercite calea de atac, devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului. Hotărârile care pot fi atacate cu recurs, fără ca părțile să exercite calea de atac, devin definitive la data expirării termenului de exercitare a recursului. Data rămânerii definitive a hotărârii este data expirării termenului de exercitare a căii de atac și în cazul în care apelul, respectiv recursul sunt respinse ca tardive. În cazul exercitării căii de atac, hotărârea din apel, nesupusă recursului, și hotărârea din recurs devin definitive la data pronunțării.

20.

Aplicând considerentele anterior menționate, Curtea reține că autorul excepției a avut acces la judecarea cauzei în primă instanță și în apel, care, potrivit

art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă , provoacă o nouă judecată asupra fondului, astfel încât nu se poate reține încălcarea dreptului său de acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil.

21.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Alexandru Țăranu în Dosarul nr. 4.963/120/2017/a2 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și constată că dispozițiile

art. 155 din Legea nr. 263/2010

privind sistemul unitar de pensii publice și

art. 634 din Codul de procedură civilă

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din 30 ianuarie 2024.