Decizia nr. 577/2024
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă , în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 iunie 2019 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Interpretează 1
- Decizia nr. 26/2019 16 ianuarie 2019 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Mini…
Marian Enache
- președinte
Mihaela Ciochină
- judecător
Cristian Deliorga
- judecător
Laura-Iuliana Scântei
- judecător
Gheorghe Stan
- judecător
Livia Doina Stanciu
- judecător
Elena-Simina Tănăsescu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Andreea Costin
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana Codruța Dărângă.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor
art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă , în interpretarea dată prin
Decizia nr. 26 din 3 iunie 2019 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, excepție ridicată de Societatea Cooperatistă de Consum Grad 2 - Federalcoop Dâmbovița din Târgoviște în Dosarul nr. 3.187/262/2014/a1 al Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 497D/2020.
2.
La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere
Decizia nr. 418 din 22 septembrie 2022 .
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4.
Prin Încheierea din 5 martie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.187/262/2014/a1, Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă , în interpretarea dată prin
Decizia nr. 26 din 3 iunie 2019 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Excepția a fost invocată de Societatea Cooperatistă de Consum Grad 2 - Federalcoop Dâmbovița din Târgoviște într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații în anulare.
5.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că interpretarea dată prevederilor
art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă
de către instanța supremă prin
Decizia nr. 26 din 3 iunie 2019
este contrară
Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 23 ianuarie 2018 , prin care s-a statuat, la paragrafele 177 și 178, că în situația în care nu judecătorul care a participat la dezbateri și la deliberări este acela care redactează/motivează hotărârea judecătorească, garanțiile pe care
Constituția
și legea le consacră pentru protejarea dreptului la un proces echitabil, pentru asigurarea unei justiții imparțiale, înfăptuite în numele legii, rămân instrumente declarative, lipsite de efectivitate, inutile. Cu alte cuvinte, întreaga reglementare referitoare la independența justiției, la regulile de procedură penală sau civilă privind soluționarea cauzelor, la necesitatea săvârșirii unui act de justiție motivat este lipsită de efecte juridice dacă hotărârea judecătorească prin care „se spune dreptul“ este întocmită de o persoană care nu îndeplinește calitatea de judecător al cauzei, deci care este străină de procedura jurisdicțională, de actul deliberativ care a condus la soluția adoptată și, implicit, de actul de justiție în sine.
6.
Motivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei, constituie expresia independenței sale și nu poate fi transferată către o terță persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înțelegeri a hotărârii, ci și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție având încrederea că nu este un act arbitrar. Aceasta reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Or, în condițiile în care hotărârea judecătorească ar fi redactată/motivată de o altă persoană decât judecătorul cauzei, justițiabilul este lipsit tocmai de aceste garanții.
7.
Așadar, autoarea excepției consideră că interpretarea instanței supreme invalidează efectele de ordin constituțional ale unei decizii a Curții Constituționale, încălcându-se dispozițiile din
Legea fundamentală
cuprinse în
art. 147 alin. (4)
privind efectele deciziilor Curții Constituționale raportate la
art. 1 alin. (5)
referitor la supremația
Constituției
și
art. 126 alin. (3)
privind competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, această interpretare contravine și prevederilor constituționale ale
art. 21 alin. (3) , astfel cum acestea se interpretează potrivit
art. 20 alin. (1) din Constituție
și prin prisma
art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , precum și ale
art. 123 alin. (6)
coroborate cu cele ale
art. 1 alin. (4)
raportat la
art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală .
8.
În continuare arată că motivarea hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, întrucât numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizată o corectă administrare a justiției.
9.
De asemenea, este invocată și jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, spre exemplu, Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunțată în Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, sau Hotărârea din 7 martie 2017, pronunțată în Cauza Cerovsek și Božičnik împotriva Sloveniei.
10.
Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât interpretarea obligatorie dată textelor legale de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu contravine dispozițiilor constituționale invocate și nici nu nesocotește o decizie obligatorie anterioară a Curții Constituționale.
11.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
12.
Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.
13.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
14.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
15.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile
art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă , în interpretarea dată prin
Decizia nr. 26 din 3 iunie 2019 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 17 septembrie 2019, care au următorul cuprins:
–
Articolul 503
alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă: „(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia;“.
16.
Prin
Decizia nr. 26 din 3 iunie 2019 , Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că „Situația în care hotărârea redactată de unul dintre membrii completului de recurs este semnată doar de către judecătorul redactor, în timp ce, pentru ceilalți membri, este semnată de către președintele completului sau de președintele instanței, în condițiile
art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă , nu se încadrează în ipoteza prevăzută de dispozițiile
art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă .“
17.
În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale ale
art. 1 alin. (4)
privind principiul separației și echilibrului puterilor și
alin. (5)
privind principiul legalității, ale
art. 21 alin. (3)
privind dreptul la un proces echitabil, astfel cum se interpretează potrivit
art. 20 alin. (1) din Constituție
și prin prisma
art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților individuale , ale
art. 126 alin. (3)
privind competența Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale
art. 147 alin. (4)
privind efectele deciziilor Curții Constituționale.
18.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin
Decizia nr. 418 din 22 septembrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 9 martie 2023, a mai analizat dispozițiile legale criticate prin raportare la critici similare cu cele formulate în prezenta cauză.
19.
Curtea a observat că
Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, a privit o obiecție de neconstituționalitate care a antamat problema încadrării unor persoane, foști judecători care și-au încetat activitatea din motive neimputabile, pentru redactarea proiectelor de hotărâri judecătorești. Această soluție legislativă a fost constatată ca fiind neconstituțională, întrucât motivarea hotărârii este un act inerent funcției judecătorului cauzei, constituie expresia independenței sale și nu poate fi transferată către o terță persoană (a se vedea
Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018 , paragrafele 177 și 178).
20.
Spre deosebire de soluția legislativă care a făcut obiectul
Deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2018 , care consacra posibilitatea motivării hotărârii judecătorești de persoane străine procesului în cadrul căruia a fost pronunțată,
are ca premisă faptul că hotărârea este redactată și motivată de unul dintre judecătorii care au soluționat procesul și este semnată, pentru cei aflați în imposibilitatea de a o semna, de persoanele prevăzute în
art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă , în condițiile reglementate de respectivul articol.
21.
În consecință, având în vedere că soluția legislativă criticată nu se identifică cu cea analizată de Curtea Constituțională prin
Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018 , nu a putut fi reținută incidența în cauză a prevederilor constituționale ale
art. 147 alin. (4) .
22.
Cu privire la efectele deciziilor sale, Curtea a statuat că toate considerentele din cuprinsul unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, iar autoritatea de lucru judecat și caracterul obligatoriu al soluției se răsfrâng asupra tuturor considerentelor deciziei. Prin sintagma „considerente pe care dispozitivul deciziei Curții se sprijină“ se înțelege ansamblul unitar de argumente, care, prezentate într-o succesiune logică, realizează raționamentul juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată de Curte. Această structură este una unitară, coerentă, întregul ansamblu argumentativ constituind fundamentul concluziei finale, astfel încât nu poate fi acceptată teza potrivit căreia în conținutul unei decizii a Curții ar putea exista considerente independente de raționamentul juridic care converge la soluția pronunțată și implicit care nu ar împrumuta caracterul obligatoriu al dispozitivului actului jurisdicțional (a se vedea
Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 52). Prin urmare, întrucât toate considerentele din cuprinsul unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, autoritatea de lucru judecat și caracterul obligatoriu al soluției se răsfrâng asupra tuturor considerentelor deciziei.
23.
Astfel, soluția legislativă declarată neconstituțională prin
Decizia Curții Constituționale nr. 33 din 23 ianuarie 2018
era cuprinsă într-o lege adoptată de Parlament, dar nepromulgată. Or, în cadrul controlului a priori de constituționalitate prevăzut de
art. 146 lit. a) din Constituție , efectele erga omnes vizează subiectele de drept implicate în procedura de legiferare și de promulgare a legii. Întrucât soluția legislativă criticată în prezenta cauză, rezultată în urma dezlegării de drept date de instanța supremă, nu vizează conținutul normativ al celei constatate ca fiind neconstituțională, nu pot fi reținute aplicabilitatea
Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 23 ianuarie 2018
și nici nesocotirea principiului separației și echilibrului prin depășirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a atribuțiilor sale constituționale în sensul arogării atribuțiilor autorității legiuitoare cu consecința nesocotirii efectelor general obligatorii ale deciziei instanței constituționale și a supremației
Constituției .
24.
În continuare, referitor la pretinsa nesocotire a prevederilor constituționale ale
art. 21 alin. (3) , astfel cum acestea se interpretează potrivit
art. 20 alin. (1) din Constituție
și prin prisma
art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , Curtea a reținut că dreptul la un proces echitabil implică stabilirea, pe tot parcursul procesului, a unui ansamblu de reguli de procedură destinate realizării unui echilibru între părțile din proces și aplicarea unei organizări a administrării justiției de natură să garanteze independența și imparțialitatea judecătorului.
25.
În aceste condiții, Curtea a observat că
art. 426 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă
impune ca redactarea hotărârii să se realizeze de către judecătorul care a soluționat procesul, deci de cel care a luat parte la dezbateri și la deliberare, iar nu de către cel care semnează pentru cel împiedicat să semneze, în condițiile
alin. (4) teza întâi
al aceluiași articol.
26.
Potrivit acestei din urmă dispoziții legale, dacă unul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, aceasta va fi semnată în locul său de președintele completului, iar, dacă și acesta ori judecătorul unic se află într-o astfel de situație, hotărârea se va semna de către președintele instanței.
27.
Din coroborarea textelor legale se desprinde concluzia că semnarea hotărârii nu are numai rolul de însușire a acesteia, ci și de garantare a autorității sale. Prin urmare, semnarea hotărârii în condițiile
art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă
- în ipoteza în care după pronunțare și după semnarea minutei unul dintre judecători este în imposibilitatea de a semna - are rolul de a autentifica faptul că actul jurisdicțional este un act al puterii judecătorești, cu regimul juridic aferent.
28.
În atare situație,
art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă , în interpretarea dată prin
Decizia nr. 26 din 3 iunie 2019 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia situația în care hotărârea redactată de unul dintre membrii completului de recurs este semnată doar de către judecătorul redactor, în timp ce, pentru ceilalți membri, este semnată de către președintele completului sau de președintele instanței, în condițiile
art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă , nu contravine dreptului la un proces echitabil.
29.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să schimbe jurisprudența Curții Constituționale în materie, considerentele și soluția cuprinse în decizia menționată își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
30.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al
art. 1 - 3 , al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Cooperatistă de Consum Grad 2 - Federalcoop Dâmbovița din Târgoviște în Dosarul nr. 3.187/262/2014/a1 al Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă și constată că dispozițiile
art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă , în interpretarea dată prin
Decizia nr. 26 din 3 iunie 2019 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 31 octombrie 2024.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Andreea Costin
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.