Decizia nr. 738/2023

Articolul 97

alin. (2) lit. d): „(2) Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace: [...] d) declarațiile martorilor;“;

–

Articolul 103

alin. (2) și (3):

(2)

În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

(3)

Hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați.;

–

Articolul 114

alin. (1): „Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.“;

–

Articolul 115

alin. (1): „Orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali.“

13.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (5)

referitor la exigențele de claritate a legii,

art. 11

referitor la dreptul internațional și dreptul intern,

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și

art. 21 alin. (3)

referitor la dreptul la un proces echitabil. De asemenea, sunt invocate prevederile

art. 6

referitor la dreptul la un proces echitabil din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , precum și cele ale

art. 47 alin. (2)

referitor la dreptul la un proces echitabil din

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene .

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că normele procesual penale criticate au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, fiind analizate critici identice celor formulate în prezenta cauză. Astfel, prin

Decizia nr. 108 din 25 februarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 15 mai 2020,

Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 9 martie 2020,

Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, și

Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate. În considerentele deciziilor precitate, Curtea a examinat criticile de neconstituționalitate ale autorilor, formulate dintr-o dublă perspectivă, și anume, pe de o parte, posibilitatea dobândirii calității de martor de către denunțător, iar, pe de altă parte, forța probantă a declarației de martor date de către denunțător.

15.

Din modul de reglementare a denunțului, în diferitele acte normative citate în paragrafele 17-23 ale

Deciziei nr. 63 din 22 ianuarie 2019 , precitată, Curtea a constatat că reglementarea instituției denunțătorului pornește de la premisa că persoana fizică/juridică ce realizează denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune. Pe de altă parte, raportat la legislația în vigoare, Curtea a constatat că denunțătorii pot fi împărțiți în două grupe, după cum urmează: a) denunțători care nu au niciun beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală; b) denunțători care au un beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală. În acest context, Curtea a observat că la nivelul majorității statelor europene există reglementată o obligație generală de a denunța săvârșirea sau pregătirea săvârșirii unor infracțiuni. Aceasta poate fi reglementată ca o obligație generală sau ca o obligație expresă prevăzută pentru anumite categorii de persoane.

16.

În continuare, Curtea a observat că legiuitorul a reglementat expres, prin

art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală , sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, în timp ce

art. 116 alin. (3)

din același act normativ nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul ori confidențialitatea unor fapte sau împrejurări, Curtea apreciind că în această categorie intră orice persoană fizică ce îndeplinește un serviciu public sau privat, în virtutea căruia ia cunoștință de anumite date ori informații care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale, în condițiile legii. De asemenea, Curtea a observat că legiuitorul a reglementat expres, prin

art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală , regula potrivit căreia calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Totodată, legiuitorul a reglementat expres situațiile în care o anumită persoană, alta decât subiecții procesuali principali sau părțile, nu poate avea calitatea de martor, în acest sens fiind, de exemplu, dispozițiile

art. 461 alin. (5) din Codul de procedură penală . În același sens, potrivit

art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală , pot fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul

art. 61

și

62

din același act normativ. Curtea a reținut, totodată, că noțiunea de „martor“ are un înțeles autonom în sistemul

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45).

17.

Plecând de la aceste premise, Curtea a reținut că ideea de bază a reglementării instituției denunțătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune. Mai mult, Curtea a observat că, în totalitatea cazurilor, denunțul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârșirea unei infracțiuni. Astfel, Curtea a apreciat că denunțul poate constitui o „mărturie în acuzare“, cu consecința dobândirii de către denunțător a calității de „martor“.

18.

În ceea ce privește forța probantă a declarației de martor date de denunțător - critica ce vizează

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală

-, Curtea a observat că, potrivit

art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală , „Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză“. În aceste condiții, Curtea a constatat că

noul Cod de procedură penală

consacră, ca și legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferință, referitor la forța probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea, cât și credibilitatea fiecărei probe administrate; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanța acestora rezultând în urma aprecierii lor de către organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal și loial în cauză. În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului, instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

19.

Curtea a observat, totodată, că legiuitorul, prin dispozițiile

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală , a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați. Așadar, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală

rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obținute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunțarea uneia dintre soluțiile enumerate mai sus, care conțin constatarea faptului că o persoană a comis o infracțiune. În raport cu susținerile autorului excepției potrivit cărora dispozițiile anterior menționate sunt neconstituționale din perspectiva faptului că, pe lângă declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați, nu sunt menționate și declarațiile denunțătorului audiat în calitate de martor, Curtea a apreciat necesar să se stabilească scopul instituirii dispoziției de lege criticate.

20.

Curtea a apreciat, luând în considerare și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că, reglementând dispozițiile

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală , legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care persoanele anterior menționate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane. Or, din perspectiva denunțătorului, în condițiile în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală

sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunțătorul nu dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală

nu sunt aplicabile, denunțătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor.

21.

În acest din urmă caz, Curtea a distins două situații, după cum există sau nu există un interes în obținerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunțătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declarația sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declarația oricărui alt martor, beneficiind de același tratament. În cazul în care denunțătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziția sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente. Referitor la aceștia din urmă s-a precizat că, fiind interesați în proces, ei acționează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declarațiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susținerea poziției pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declarații necorespunzătoare adevărului.

22.

Or, spre deosebire de vechea reglementare,

Codul de procedură penală

a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declarațiile părții (persoanei) vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepția declarațiilor prevăzute de dispozițiile

art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală , celelalte declarații au o valoare probatorie necondiționată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.

23.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziilor citate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

24.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1

-

3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Vasile Jecu în Dosarul nr. 2.307/110/2016/a2 al Curții de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și constată că dispozițiile

art. 97 alin. (2) lit. d)

și ale

art. 103 alin. (2)

și

(3) din Codul de procedură penală

cu referire la

art. 114 alin. (1)

și

art. 115 alin. (1)

din același act normativ sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Curții de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 14 decembrie 2023.