Decizia nr. 393/2022

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Raluca-Alexandra Buterez-Fășie

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006

privind procedura insolvenței, excepție ridicată de Societatea East Bucharest Commercial Park - S.R.L. din București în Dosarul nr. 13.414/3/2018 al Curții de Apel București - Secția a V-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 441D/2019.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate și, în acest sens, amintește jurisprudența anterioară a Curții, respectiv

Decizia nr. 823 din 10 noiembrie 2020

și

Decizia nr. 424 din 16 iunie 2016 , solicitând menținerea acesteia.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 13 februarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 13.414/3/2018, Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006

privind procedura insolvenței. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Societatea East Bucharest Commercial Park - S.R.L. din București, într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de repunere a părților în situația anterioară încheierii actului anulat.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține în primul rând că prevederile criticate nu îndeplinesc cele 4 criterii de calitate a legii - claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate - cerute pentru ca subiectul de drept vizat să își poată conforma conduita sau, după caz, să se poată apăra, în acord deplin cu litera și spiritul legii. Astfel, în opinia autoarei, nu se poate înțelege dacă prevederile criticate se aplică atât acțiunilor în anularea actelor frauduloase, cât și cererilor de repunere a părților în situația anterioară, respectiv dacă termenul prevăzut de

art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006

se aplică ambelor categorii de acțiuni prevăzute de

art. 80 alin. (1)

din aceeași lege.

6.

În al doilea rând, autoarea consideră că modalitatea de redactare a textului criticat afectează dreptul de acces liber la justiție, întrucât persoana interesată nu cunoaște cu exactitate termenul în care poate promova o acțiune având ca obiect repunerea părților în situația anterioară, respectiv cel prevăzut de

art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006

sau cel de 3 ani prevăzut de

Codul civil .

7.

Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și, în acest sens, amintește considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 940 din 23 iunie 2009 . În plus, instanța de judecată consideră că prevederile criticate îndeplinesc condițiile de claritate, previzibilitate și predictibilitate, subiectul de drept vizat putând să își adapteze conduita în funcție de cerințele legii.

8.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum este menționat în încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile

art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006

privind procedura insolvenței, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, care au următorul cuprins: „Acțiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum și pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă

art. 79

și

80 , poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la

art. 20 alin. (1) lit. b) , dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii.“

12.

Curtea reține că

Legea nr. 85/2006 , cu modificările și completările ulterioare, a fost abrogată prin

art. 344 lit. a) din titlul V - Dispoziții tranzitorii și finale din Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014. Însă, ținând cont de prevederile

art. 343 din Legea nr. 85/2014 , potrivit cărora „Procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date“, precum și de

Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 29 alin. (1)

și ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea urmează să exercite controlul de constituționalitate asupra dispozițiilor criticate.

13.

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, aceste prevederi contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

privind principiul legalității și ale

art. 21

privind accesul liber la justiție.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile

art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006

au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate din perspectiva altor critici, în acest sens fiind, spre exemplu,

Decizia Curții Constituționale nr. 748 din 26 octombrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 990 din 12 decembrie 2006,

Decizia Curții Constituționale nr. 1.245 din 18 noiembrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 19 decembrie 2008,

Decizia Curții Constituționale nr. 940 din 23 iunie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 9 septembrie 2009,

Decizia Curții Constituționale nr. 549 din 12 iulie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1030 din 21 decembrie 2016, sau

Decizia Curții Constituționale nr. 823 din 10 noiembrie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 23 februarie 2021, prin care Curtea a statuat în sensul conformității acestora cu

Legea fundamentală .

15.

Prin

Decizia nr. 823 din 10 noiembrie 2020 , paragraful 18, Curtea a reținut că acțiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum și pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale constituie o aplicare, în cadrul procedurii falimentului, a prevederilor

Codului civil

privind acțiunea pauliană (revocatorie), prin care se stabilește dreptul creditorilor de a ataca actele frauduloase încheiate de debitori în dauna lor. În acest fel, este sancționată tocmai reaua-credință în exercitarea de către debitori a drepturilor lor prin acte juridice încheiate în dauna creditorilor. Dacă scopul părților contractante sau cel puțin al debitorului la încheierea actului juridic respectiv l-a constituit fraudarea creditorilor, atunci actul are o cauză ilicită, iar, potrivit prevederilor

Codului civil , acesta nu poate avea niciun efect. Acțiunea revocatorie reglementată de

Codul civil

nu este însă identică cu acțiunea revocatorie prevăzută de

art. 79-85 din Legea nr. 85/2006 , cu toate că există și trăsături comune (promovarea acțiunii în scopul reprimării fraudei debitorului). Deosebirile privesc efectele și condițiile de exercitare a acestor remedii procesuale. În cazul

Legii nr. 85/2006 , scopul acțiunii este nu numai sancționarea fraudei, ci și restabilirea echilibrului legal al șanselor creditorilor în cadrul procedurii.

16.

Cât privește natura juridică a termenului cuprins în

art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 , instanța constituțională observă că legiuitorul a stabilit un termen unic de prescripție în vederea introducerii acțiunii pentru anularea actelor frauduloase, care începe să curgă întotdeauna de la expirarea intervalului de timp acordat pentru întocmirea raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență și expiră la împlinirea unui termen de un an, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii. Cu alte cuvinte, dacă decalajul dintre cele două momente este mai mic de 4 luni, atunci termenul pentru introducerea acțiunii va fi de un an, însă dacă acest decalaj este mai mare, atunci persoana interesată trebuie să introducă acțiunea până la împlinirea celor 16 luni de la data deschiderii procedurii. Prin urmare, legiuitorul a stabilit atât momentul de la care începe să curgă termenul, cât și data-limită la care acesta se socotește a fi împlinit.

17.

Curtea observă că o reglementare similară se regăsește și în

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, iar aceasta privește termenul în care angajatorul poate dispune aplicarea sancțiunii disciplinare în cazul în care constată că salariatul a săvârșit o abatere. Astfel, potrivit

art. 252 alin. (1) din Codul muncii , „angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei“. Asupra modului de calcul al termenului de emitere a deciziei de sancționare disciplinară a salariatului, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în soluționarea unui recurs în interesul legii, a pronunțat

Decizia nr. 16 din 12 noiembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 5 decembrie 2012, prin care a statuat că reglementarea a două termene de prescripție constituie o aplicare a principiului protejării intereselor ambelor părți ale raportului de muncă și al egalității armelor, respectiv un termen minim de 30 de zile acordat angajatorului pentru a verifica dacă aspectele constatate în procedura cercetării prealabile constituie abatere disciplinară, dacă se impune aplicarea unei sancțiuni disciplinare pentru această abatere și pentru a motiva măsura luată și un termen de maximum 6 luni - în care este inclus și termenul de 30 de zile - pentru a înlătura orice abuz al angajatorului rezultând din poziția sa dominantă în cadrul raportului de muncă. De altfel, prin

Decizia nr. 619 din 5 octombrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 11 februarie 2022, Curtea Constituțională sa pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor

art. 252 alin. (1) din Codul muncii , în interpretarea dată de instanța supremă prin decizia menționată mai sus.

18.

În acest context, Curtea va analiza critica autoarei conform căreia prevederile legale atacate nu îndeplinesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate, ceea ce conduce, în opinia autoarei, la imposibilitatea de a determina dacă termenul prevăzut de aceste dispoziții se aplică

atât acțiunilor în anularea actelor frauduloase, cât și cererilor de repunere a părților în situația anterioară. Astfel, în ceea ce privește critica autoarei privind imposibilitatea de a determina dacă același termen se aplică atât acțiunilor în anulare, cât și cererilor de repunere a părților în situația anterioară, instanța constituțională constată că aceasta vizează exclusiv modalitatea de interpretare a legii și, prin urmare, excedează competenței Curții. Așa cum a reținut Curtea în jurisprudența sa (a se vedea, de exemplu,

Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 14), instanțele judecătorești au competența exclusivă de a soluționa probleme care țin de interpretarea și/sau aplicarea legii.

19.

În continuare, Curtea va analiza pretinsa încălcare a accesului liber la justiție în speța dedusă controlului. Fără a relua cele deja amintite, Curtea arată că, pentru acțiunea în anularea actelor frauduloase, a transferurilor și constituirilor patrimoniale, legiuitorul a stabilit termenul de un an de la data depunerii raportului prevăzut de

art. 20 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006 , dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii. În cazul în care administratorul/lichidatorul judiciar solicită repunerea părților în situația anterioară odată cu acțiunea în anulare, în mod evident acesta va trebui să se încadreze în termenul stabilit de

art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 . În ipoteza în care acesta va decide să promoveze o acțiune separată având ca finalitate restituirea bunurilor sau a valorii altor prestații executate în baza actului sau transferului, termenul-limită va fi determinat prin coroborare cu dispozițiile

Codului civil , act normativ cu care

Legea nr. 85/2006

se completează în temeiul

art. 149 din Legea insolvenței .

20.

Referitor la accesul liber la justiție, Curtea a statuat, prin

Decizia nr. 251 din 9 martie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 10 aprilie 2006, că în toate cazurile în care legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen nu s-a procedat în sensul restrângerii accesului liber la justiție, ci exclusiv pentru a asigura cadrul legal în vederea exercitării dreptului constituțional prevăzut de

art. 21 . De altfel, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin

Constituție , a condițiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual -, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi,

ocrotite în egală măsură (a se vedea și

Decizia nr. 124 din 6 martie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 mai 2014).

21.

Cât privește criticile autoarei referitoare la întinderea termenului în care persoana interesată este ținută să formuleze o anumită acțiune în justiție, acestea sunt neîntemeiate, întrucât legiuitorul are atributul exclusiv de a stabili procedura de judecată și, implicit, durata termenelor de procedură aplicabile anumitor cereri, cu respectarea celorlalte drepturi și libertăți fundamentale. De altfel, în contextul analizării principiului accesului liber la justiție, Curtea reține și faptul că, în cazul în care autoarea are nemulțumiri cu privire la modalitatea de interpretare și de aplicare a prevederilor legale în cauza sa, aceasta are posibilitatea de a contesta decizia instanței de judecată, prin exercitarea căilor de atac puse la dispoziția sa de legiuitor. Referitor la modalitatea de aplicare în concret a regulilor de procedură de către instanțele de judecată, Curtea învederează că aceste aspecte excedează competenței de control a Curții Constituționale. Așa cum a reținut Curtea în jurisprudența sa (a se vedea, de exemplu,

Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014 , paragraful 14), instanțele judecătorești au competența exclusivă de a soluționa probleme care țin de aplicarea legii.

22.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea East Bucharest Commercial Park - S.R.L. din București în Dosarul nr. 13.414/3/2018 al Curții de Apel București - Secția a V-a civilă și constată că dispozițiile

art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006

privind procedura insolvenței sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a V-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 septembrie 2022.