Decizia nr. 184/2017

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Ioan Mircea Samoil în Dosarul nr. 19.653/245/2015 al Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 591 D/2016.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se susține că, la momentul luării măsurii asigurătorii, temeiul legal al acesteia a fost cel al existenței unei suspiciuni cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, luarea măsurii constituind o garanție pentru celelalte părți ale procesului penal că vor putea obține plata eventualelor prejudicii ce le-au fost produse prin săvârșirea infracțiunii, în situația constatării lor de către instanța civilă. În caz contrar, măsura asigurătorie încetează la 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii civile.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 20 aprilie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 19.653/245/2015, Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Ioan Mircea Samoil într-o cauză având ca obiect soluționarea apelurilor declarate împotriva unei sentințe penale de condamnare a autorului excepției pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută la

art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, se susține că menținerea măsurii asigurătorii, conform dispozițiilor

art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală , în condițiile achitării inculpatului, creează discriminare între acesta și orice alți cetățeni, în condițiile în care există o hotărâre judecătorească definitivă, conform căreia persoana în cauză nu este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni. Se arată, de asemenea, că măsura asigurătorie criticată lipsește persoana achitată de dreptul de a folosi și de a dispune de bunurile sale, aspect ce contravine dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul de proprietate.

6.

Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că dispozițiile

art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală

trebuie coroborate cu cele ale

art. 25 alin. (5)

din același cod, conform cărora în cazul achitării inculpatului, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. Se face trimitere la considerentele

Deciziei nr. 690 din 20 octombrie 2015

și se susține că achitarea inculpatului, conform

art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală , nu exclude impunerea de către instanța civilă, în sarcina persoanei achitate, a unei obligații de reparare a prejudiciului produs prin săvârșirea faptelor. Pentru acest motiv, menținerea măsurii asigurătorii, potrivit textului criticat, are ca scop garantarea intereselor părții civile, până la soluționarea pretențiilor acesteia de către instanța civilă sau până la decăderea sa din dreptul de a promova acțiunea în fața instanței civile, potrivit

art. 397 alin. (5) teza a doua din Codul de procedură penală . Așa fiind, se arată că textul criticat nu creează discriminare între persoanele achitate și ceilalți cetățeni, care pot dispune în mod liber de bunurile pe care le dețin în patrimoniu, întrucât aceste două categorii de persoane se află în situații juridice diferite. Totodată, se susține că textul criticat nu încalcă prevederile

art. 44 din Constituție , deoarece dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor limitări, cu respectarea dispozițiilor

art. 53 din Constituție , condiții care sunt îndeplinite de textul criticat.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Guvernul opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că nu se poate face analogie între diferitele temeiuri ale achitării și nu se poate susține că reglementarea diferită a situației măsurilor asigurătorii în funcție de aceste temeiuri ar putea constitui o discriminare. Se susține, totodată, că prevederile

art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală

instituie o limitare a exercitării dreptului de proprietate privată, limitare care însă nu afectează substanța acestui drept și care îndeplinește condițiile prevăzute la

art. 53

din Legea fundamentală. Se arată că măsura criticată este justificată de necesitatea garantării intereselor procesuale ale părților civile, care, conform celei de-a doua teze a textului criticat, își pot valorifica aceste interese în fața unei instanțe civile. Se face trimitere la prevederile

art. 28 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală , conform cărora instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

9.

Avocatul Poporului opinează că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Se arată că textul criticat instituie garanțiile necesare reparării, pe calea unei acțiuni promovate la o instanță civilă, a prejudiciului provocat părții civile, prin săvârșirea faptelor. Se susține că limitarea reglementată prin dispozițiile

art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală

nu aduce atingere substanței dreptului de proprietate privată prevăzut la

art. 44 din Constituție

și că aceasta nu este discriminatorie, întrucât se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice. Se face trimitere la

deciziile Curții Constituționale nr. 107 din 13 iunie 2000

și

nr. 690 din 20 octombrie 2015 .

10.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției,

precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală , care au următorul cuprins: „În cazul în care, potrivit dispozițiilor

art. 25 alin. (5),

instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, măsurile asigurătorii se mențin. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii“.

13.

Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale

art. 16

referitoare la egalitatea în drepturi, ale

art. 20

cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului și ale

art. 44

cu privire la dreptul de proprietate, precum și dispozițiilor

art. 14 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la interzicerea discriminării.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile

art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală

trebuie coroborate cu prevederile

art. 25 alin. (5)

din același cod, conform cărora, în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza

art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi ,

lit. e)-f)

- cu excepția prescripției,

lit. i)

și

lit. j) din Codul de procedură penală , în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum și în cazul prevăzut de

art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală , instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, dar și cu dispozițiile

art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală , potrivit cărora persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, probele administrate în cursul procesului penal putând fi folosite în fața instanței civile.

15.

Astfel, în ipoteza invocată de autorul excepției, cea a nesoluționării acțiunii civile de către instanța penală, ca urmare a achitării inculpatului, conform dispozițiilor

art. 396 alin. (6)

coroborate cu cele ale

art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală , persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, au dreptul să introducă în fața instanței civile o acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii sau a faptei prevăzute de legea penală.

16.

La rândul lor, măsurile asigurătorii reprezintă măsuri procesual penale cu caracter real și temporar, ce au ca scop indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile aflate în proprietatea suspectului, a inculpatului sau a părții responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, a executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare, ori în vederea asigurării despăgubirilor civile, indisponibilizare ce se realizează prin instituirea unui sechestru asupra unor bunuri din categoriile anterior enumerate. Măsurile asigurătorii au rolul de a preveni distrugerea sau înstrăinarea bunurilor care ar putea fi folosite pentru realizarea scopurilor reparatorii mai sus enumerate.

17.

Așa fiind, menținerea măsurilor asigurătorii după încetarea procesului penal, ca urmare a achitării inculpatului, conform dispozițiilor

art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală

și ale

art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi

din același cod, pentru o perioadă de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii definitive de achitare, timp în care persoana vătămată sau succesorii ei pot introduce acțiunea civilă în fața instanței civile, are ca scop asigurarea valorilor patrimoniale necesare acoperirii eventualelor despăgubiri acordate de instanța civilă, în urma soluționării acțiunii civile demarate în fața acestei instanțe, conform dispozițiilor

art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală , astfel încât aceasta să nu fie lipsită de eficiență.

18.

Prin urmare, instituirea măsurii sechestrului asupra bunurilor inculpatului și menținerea acestei măsuri ulterior achitării acestuia, pentru o perioadă de 30 de zile, în ipoteza prevăzută la

art. 397 alin. (5) teza a doua din Codul de procedură penală , sau până la soluționarea acțiunii civile de către instanța civilă, în ipoteza formulării de către persoana vătămată sau de către succesorii săi a unei acțiuni civile, potrivit

art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală,

este de natură a limita exercitarea dreptului de proprietate privată asupra bunurilor care fac obiectul măsurilor asigurătorii, limitare ce respectă însă dispozițiile

art. 53 din Constituție.

Astfel, aceasta este prevăzută prin lege, în speță, prin

Codul de procedură penală , are un scop legitim, constând în apărarea drepturilor persoanei vătămate prin săvârșirea unei fapte producătoare de prejudicii sau a succesorilor ei, fiind, totodată, o măsură necesară într-o societate democratică, impusă de nevoia asigurării posibilității executării hotărârilor civile pronunțate în cauzele ce au ca obiect soluționarea unor acțiuni promovate conform

art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală . De asemenea, dispozițiile textului criticat se aplică în mod nediscriminatoriu, pentru o perioadă limitată de timp și nu sunt de natură a afecta substanța dreptului de proprietate privată ce are ca obiect bunurile supuse sechestrului.

19.

În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin prevederile

art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală , a dispozițiilor

art. 16 din Constituție

și ale

art. 14 din Convenție , prin crearea unei discriminări între persoanele achitate, conform

art. 396 alin. (6)

și ale

art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală,

și cele achitate pe baza altor temeiuri legale prevăzute în cuprinsul

Codului de procedură penală,

discriminare generată de menținerea, în cazul celor dintâi, a măsurilor asigurătorii, dispuse în cadrul procesului penal, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de achitare, Curtea constată că această critică de neconstituționalitate nu poate fi reținută, întrucât cele două categorii de persoane invocate de autorul excepției se află în situații juridice diferite, din perspectiva săvârșirii unor fapte generatoare de prejudicii, motiv pentru care nu se impune reglementarea, în privința lor, a unui regim juridic identic cu privire la exercitarea dreptului de proprietate privată asupra bunurilor pe care le dețin în patrimoniu. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, în repetate rânduri, că principiul nediscriminării presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În același sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor

art. 14 din Convenție , că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, și Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunțată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit) și, totodată, orice omisiune a statelor de a trata diferit, tot în lipsa unor justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011).

20.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție,

al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A. d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ioan Mircea Samoil în Dosarul nr. 19.653/245/2015 al Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile

art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 21 martie 2017.