Decizia nr. 879/2015

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Oana Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Adrian Pâslaru în Dosarul nr. 2.157/110/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 940D/2015.

2. La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autorul excepției a transmis la dosar o cerere prin care solicită judecata în lipsă.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume

Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Decizia penală nr. 64 din 4 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.326/1/2015, admițând apelul împotriva Încheierii penale nr. 100/RC din 24 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2.157/110/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Adrian Pâslaru în Dosarul nr. 2.157/110/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, în etapa verificării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație. Cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală raportat la

art. 8 din Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, precum și ale art. 438 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală a fost respinsă ca inadmisibilă. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a admis apelul formulat de autorul excepției împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinse în dispozitivul Încheierii penale nr. 100/RC din 24 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2.157/110/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, și a desființat, în parte, încheierea atacată, dispunând sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, întrucât creează discriminare între inculpații care au apelat la procedura accelerată de judecată prevăzută de art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968 și cauza s-a soluționat înainte de 1 februarie 2014, aceștia beneficiind atât de apel, cât și de recurs, și inculpații care au solicitat ca judecata să se facă în baza art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968, dar procesul a durat mai mult, intrând în vigoare noul Cod de procedură penală care împiedică accesul la recursul în casație pentru această categorie de inculpați. De asemenea, dispozițiile de lege criticate creează discriminare pentru aceștia din urmă și față de inculpații care nu apelează la procedura accelerată prevăzută și de noul Cod de procedură penală - în art. 374 alin. (4) - și care beneficiază de calea extraordinară de atac a recursului în casație. Consideră că legea trebuie să dea tuturor inculpaților posibilitatea de a beneficia de aceleași drepturi.

6. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală este nefondată, întrucât recursul în casație se poate exercita numai în anumite cazuri, strict și limitativ prevăzute de legiuitor, având în vedere caracterul acestuia de cale extraordinară de atac. Textul de lege criticat nu îngrădește dreptul părților de a apela la instanțele judecătorești, de a promova căile de atac ordinare prevăzute de lege și de a se prevala de garanțiile procesuale care asigură un proces echitabil.

7. Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, introduse prin

art. 102 pct. 264 din Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "Nu pot fi atacate cu recurs în casație: [...] f) soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii".

11. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi și ale art. 21 privind accesul liber la justiție și a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederi din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 10 august 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a reținut că procedura judecării cauzelor în cazul recunoașterii învinuirii, prevăzută la art. 375, 377 și 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, corespunde nevoii de eficientizare a judecății și are ca scop asigurarea celerității procesului penal, în situațiile în care desfășurarea lui potrivit procedurii obișnuite ar fi inutilă, întrucât inculpatul recunoaște faptele săvârșite. Recunoașterea învinuirii are loc în faza judecății în primă instanță. Aceasta constituie o procedură simplificată de judecare și soluționare a cauzei, în cadrul căreia inculpatul recunoaște situația de fapt reținută în sarcina sa prin rechizitoriu și solicită să fie judecat pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale și a înscrisurilor noi prezentate de părți și de persoana vătămată. Conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, în cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele completului pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i, totodată, la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Potrivit acestora din urmă, recunoașterea de către inculpat a învinuirii are ca efect reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și reducerea cu o pătrime a acestor limite în cazul pedepsei amenzii. În același scop, al asigurării celerității procesului penal, prin noul Cod de procedură penală, legiuitorul a sporit garanțiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale și a judecății în primă instanță și a prevăzut o singură cale ordinară de atac, integral devolutivă, respectiv apelul. În acest fel, Codul de procedură penală în vigoare a redus durata soluționării cauzelor penale, dând, totodată, eficiență principiului dublului grad de jurisdicție în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, conform art. 433-451 din Codul de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive. Soluționarea recursului în casație este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de judecată, finalitatea recursului în casație este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Pentru aceste considerente, conform art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casație sunt limitate la următoarele: în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. În completare, alin. (2) al art. 438 prevede că situațiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătorești pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestației. Hotărârile ce pot fi atacate cu recurs în casație sunt, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Nu pot fi atacate cu recurs în casație, conform alin. (2) al art. 434 din Codul de procedură penală, hotărârile pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire; hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă; hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor și a reabilitării; soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii și hotărârile pronunțate ca urmare a admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției (paragrafele 11-16).

13. Prin decizia mai sus menționată, Curtea a constatat că legiuitorul a exclus dintre hotărârile judecătorești ce pot fi atacate cu recurs în casație pe cele pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii. Hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță, ca urmare a aplicării acestei proceduri, sunt supuse căii de atac ordinare a apelului, potrivit art. 408 și următoarele din Codul de procedură penală. Aceasta este o cale de atac integral devolutivă, conform art. 417 din Codul de procedură penală, care, împreună cu judecata în fond a cauzei, asigură, așa cum s-a arătat mai sus, exigența dublului grad de jurisdicție în materie penală, prevăzută la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Așa fiind, prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală reprezintă opțiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, necontravenind dispozițiilor constituționale și celor europene invocate de autorul excepției de neconstituționalitate. În acest sens, Curtea a constatat că textul criticat reprezintă o aplicație în domeniul legii procesual penale a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (2), conform cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", coroborate cu cele ale art. 129, care fac referire la "condițiile legii" în reglementarea constituțională a căilor de atac (paragrafele 17-19).

14. Curtea a reținut, totodată, că dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea fundamentală prevăd interdicția îngrădirii prin lege a exercitării dreptului de acces liber la justiție. Această interdicție nu presupune însă posibilitatea juridică de a avea acces la toate structurile judecătorești și dreptul de a exercita toate căile de atac în toate categoriile de cauze, pentru că, așa cum am arătat mai sus, atât competența instanțelor judecătorești, cât și procedura de judecată sunt stabilite în mod exclusiv de legiuitor, care poate stabili reguli de procedură deosebite, în considerarea unor situații deosebite. Pentru acest motiv, nu se poate constata că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 21 alin. (2) din Constituție (paragraful 20).

15. În ceea ce privește pretinsa încălcare prin textul criticat a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, prin decizia mai sus menționată, Curtea a constatat că acestea obligă la asigurarea prin legislația națională a unor garanții procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare. Având în vedere că participanții la procesul penal soluționat prin aplicarea procedurii privind recunoașterea învinuirii beneficiază de aceste garanții pe tot parcursul soluționării cauzelor penale, atât în cursul judecății în primă instanță, cât și în faza apelului, nu poate fi reținută încălcarea prin prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală a normei europene invocate (paragraful 21).

16. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin decizia mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

17. Referitor la încălcarea principiului egalității în drepturi, consacrat de art. 16 din Constituție, nu este contrară principiului egalității instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește restrângerea cazurilor în care pot fi promovate căile extraordinare de atac, respectiv cea a recursului în casație, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor.

18. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Adrian Pâslaru în Dosarul nr. 2.157/110/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și constată că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 decembrie 2015.