Decizia nr. 897/2015

Articolul 18

^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 : "(1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi."

12. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituției și a legilor, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și art. 124 alin. (2) referitor la imparțialitatea justiției.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor din Codul de procedură penală, Curtea constată că art. 3 alin. (3) consacră incompatibilitatea exercitării în cadrul aceluiași proces penal a două funcții judiciare, cu excepția funcției prevăzute la alin. (1) lit. c) referitoare la verificarea legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată care este compatibilă cu funcția de judecată. Totodată, dispozițiile art. 64 alin. (5) din Codul de procedură penală stabilesc că judecătorul care a exercitat funcția de verificare a legalității netrimiterii în judecată nu poate participa la judecata în fond sau în căile de atac, iar art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală permit judecătorului de cameră preliminară care a dispus începerea judecății să exercite și funcția de judecată. Excepția a fost ridicată într-un dosar având ca obiect judecata pe fond a unei cauze penale.

14. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceasta comportă două etape procesuale. Astfel, una are în vedere exercitarea funcției judiciare de verificare a legalității netrimiterii în judecată, iar cealaltă are în vedere exercitarea funcției judiciare de verificare a legalității trimiterii în judecată.

15. Referitor la teza referitoare la verificarea legalității netrimiterii în judecată, Curtea constată că aceasta nu are legătură cu soluționarea cauzei, care, așa cum s-a arătat, vizează procedura consacrată de art. 349 și următoarele din Codul de procedură penală, rechizitoriul fiind deja întocmit. Așa fiind, ținând seama de exigențele

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

potrivit cărora instanța de contencios constituțional decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești care au legătură cu soluționarea cauzei, Curtea urmează a respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, în privința soluției legislative conform căreia exercitarea funcției de verificare a legalității netrimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată, deoarece dispozițiile legale criticate fac trimitere la procedura de soluționare a plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată reglementată de art. 340-341 din Codul de procedură penală, prevederi care nu au legătură cu soluționarea cauzei în care a fost invocată.

16. Cu privire la posibilitatea judecătorului de cameră preliminară competent să se pronunțe asupra verificărilor, după trimiterea în judecată, de a exercita și funcția de judecată, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin

Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014 , paragraful 19, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, prilej cu care s-a statuat că o astfel de competență nu este de natură a afecta dispozițiile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, dimpotrivă, este în interesul înfăptuirii actului de justiție ca același judecător care a verificat atât competența și legalitatea sesizării, cât și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, să se pronunțe și pe fondul cauzei. De altfel, o soluție contrară celei criticate de autorul excepției ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcției de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esențială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuși asupra legalității urmăririi penale și a administrării probelor și de a decide asupra întregului material probator pe care își va întemeia soluția. Așa fiind, simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parțialitate în privința sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea și importanța acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (a se vedea Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunțată în Cauza Morel împotriva Franței, paragraful 45).

17. De asemenea, prin

Decizia nr. 552 din 16 iulie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, paragrafele 19 și 20, Curtea a statuat că soluția legislativă conform căreia funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu funcția de judecată este constituțională, prevederile art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală nefiind altceva decât o aplicație a acestora din urmă.

18. De asemenea, prin

Decizia nr. 292 din 28 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 18 iunie 2015, paragraful 15, Curtea a reținut că dispozițiile art. 347 alin. (2) din Codul de procedură penală stabilesc procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva încheierilor pronunțate, conform art. 346 din același cod, de către judecătorul de cameră preliminară, prevăzând că acestea sunt soluționate de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate, iar când instanța sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația se judecă de către completul competent, potrivit legii. Or, conform jurisprudenței Curții Constituționale, stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac constituie atributul exclusiv al legiuitorului (a se vedea

Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragraful 25).

19. În consecință, ținând seama de jurisprudența mai sus arătată, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza întâi și teza a doua, în privința soluției legislative conform căreia exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată, art. 346 alin. (7) și art. 347 alin. (2) din Codul de procedură penală este neîntemeiată și urmează a fi respinsă ca atare. Aceleași rațiuni sunt valabile și cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 din Codul de procedură penală, care reglementează cu privire la cazurile de incompatibilitate a judecătorului.

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și considerentele deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

21. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 , Curtea constată că autorul excepției este nemulțumit de faptul că sintagma referitoare la "documente [...], inexacte sau incomplete" nu este definită în mod clar prin lege. În acest sens se face trimitere la

Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, prin care Curtea Constituțională a cenzurat dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 241/2005

întrucât nu defineau noțiunea de "impozite sau contribuții cu reținere la sursă".

22. În primul rând, o astfel de critică nu poate fi reținută, deoarece examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției.

23. În al doilea rând, Curtea constată că

art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000

reglementează una dintre modalitățile de săvârșire a infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene și a fost instituit de legiuitor în vederea ocrotirii relațiilor sociale referitoare la încrederea publică în folosirea sau prezentarea de documente necesare obținerii de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene. Aceasta reprezintă o opțiune de politică legislativă și nu aduce în niciun fel atingere dispozițiilor constituționale invocate în cauză.

24. Astfel, cu privire la critica referitoare la absența din conținutul reglementării a exigențelor de claritate, precizie și previzibilitate, Curtea a constatat, prin

Decizia nr. 869 din 23 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 7 septembrie 2011, că textul are o redactare univocă, nefiind susceptibil de o interpretare abuzivă sau arbitrară. De altfel, în Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Curtea de la Strasbourg a decis că legea internă pertinentă trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, circumstanțele care pot rezulta dintr-un act determinat.

25. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziei mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

26. Distinct de aceste argumente, Curtea mai constată că prin

Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, paragraful 36, a statuat că art. 1 alin. (5) din Constituție consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerințe de claritate și previzibilitate, astfel încât acești destinatari să își poată adapta în mod corespunzător conduita. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa (de exemplu,

Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, în principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens,

Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, și

Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se rețin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996 pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

27. În concluzie, sintagma criticată de autor nu lipsește de previzibilitate norma de incriminare, deoarece, din analiza sa, se poate desprinde cu ușurință înțelesul contestat care presupune că documentele în cauză sunt eronate/greșite ori le lipsește una sau mai multe părți care compun un întreg, au lipsuri, prezentând într-un mod denaturat situația de fapt reală/existentă. Prin urmare, Curtea nu identifică deficiențe de claritate, fiind redactate într-un limbaj care permite destinatarului normei să prevadă consecințele care decurg din nerespectarea lor.

28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, în privința soluției legislative conform căreia exercitarea funcției de verificare a legalității netrimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată, excepție ridicată de Elena Andreca și Adrian Lili Andreca în Dosarul nr. 8.958/63/2014 al Tribunalului Dolj - Secția penală și pentru cauze cu minori.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceeași autori în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 3 alin. (3) teza întâi și teza a doua din Codul de procedură penală, în privința soluției legislative conform căreia exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată, art. 64, art. 346 alin. (7) și art. 347 alin. (2), toate din Codul de procedură penală, și

art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Dolj - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 decembrie 2015.